Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
 
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #11  
Vechi 16.06.2024, 17:38:40
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.275
Implicit

Îmi amintesc că, în vremea liceului, probabil nu mult timp după ce făcusem cunoștință cu teoria evoluționistă – ale cărei multe neajunsuri le constatasem încă de la început – am făcut un scurt eseu, stângaci – cum altfel –, în care îmi explicam mie însumi felul în care omul “primitiv” ar fi recurs la religie din frica față de catastrofele naturale și nevoia de protecție. Poate că-mi scăpau atunci efectul copleșitor al unor manifestări magnifice ale naturii, care provoacă în inima omului un cutremur sacru și chiar adorație față de Cel care poate fi ghicit în spatele lor. Încercam să înțeleg, dar teoriile așa-zis științifice nu mă puteau mulțumi, având mari neajunsuri, primul dintre ele – și cel mai flagrant – pe care l-am sesizat în clasa a 9-a, fiind apariția vieții de la sine, din hazard; cu alte cuvinte, a sensului din nonsens…

Dincolo de astfel de întrebări existențiale, își căutau răspuns în mine și cele sufletești, axiologice și sentimentale. De la un prieten am auzit de triada platonică bine-adevăr-frumos, însușită nu direct de la autorul care a consacrat-o, ci probabil de la Marin Preda, ale cărui cărți am început să le citesc pe nerăsuflate, începând cu ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, care se încheia cu fraza “Căci dacă dragoste nu e, nimic nu e…”, de mare impact între adolescenții care eram și despre care abia mai târziu aveam să aflu că este a Sf. Ap. Pavel. Având parte de prieteni cu gust pentru poezie și filozofie, în discuțiile noastre de prin Grădina Icoanei, acasă la vreunul dintre noi ori chiar la petreceri, îi descopeream împreună pe Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, mai târziu Cioran… Explorările muzicale mergeau, la rândul lor, de la folk și rock până la Beethoven, Rahmaninov, Saint-Saens ș.a.

Nu știu dacă toate astea îmi aduceau fericire, dar bucuria unei împreună-căutări, a scufundărilor în profunzimile gândului și inimii – da, de asta aveam parte.

În ce mă privește, nu prea făceam proiecții asupra viitorului. Cred că asta mă caracterizează și nu e un lucru bun, pentru că am lăsat întâmplarea să joace un rol prea mare în viața mea.

A urmat armata, o experiență care avea să-mi lase coșmaruri pentru câțiva ani după, nu atât din cauza zilelor de pericol real în situație de luptă pe care le-am trăit vremea Revoluției, cât a mediului în general ostil și vulgar în care fusesem silit să trăiesc.

Au urmat, însă, anii ’90, ca o primăvară a spiritului, când, descătușați de comunism, ca niște ieșiți din morminte, mulți au putut să scrie/ să se exprime liber, cu sete. Au început să răsară, ca ghioceii din zăpadă, toate spiritele latente care nu putuseră până atunci să se manifeste, ori să o facă doar în cercuri mici. Odată cu editurile Humanitas și Anastasia (precedată de Harisma, a prietenilor Rodion Galeriu și Sorin Dumitrescu), puzderie de titluri care mai de care mai interesante au invadat librăriile, menite să adape o sete care, la rândul ei, fusese trezită (sau măcar întreținută) de apariții publice ale gânditorilor și teologilor mulți dintre ei necunoscuți până la acea dată.

După ce am sorbit câteva cărți de-ale lui Cioran, care deși nu dădeau răspunsurile de care aveam nevoie, puneau întrebări foarte bune, pregătind terenul pentru Țuțea și alți scriitori credincioși ori teologi care aveau să urmeze. Probabil că punctul de cotitură spre credință mi l-a pricinuit cartea publicată de Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, prin care aveam să descopăr pentru prima dată Ortodoxia din interiorul ei, reușind să răspundă cu simplitate și convivialitate la chestiuni foarte profunde. Ulterior am început să deschid ochii, bineînțeles, către toate cărțile Părintelui Stăniloae și către altele publicate de Anastasia.

De acum înainte simțeam nevoia să mă definesc în calitate de creștin și, încă nedecis cu privire la calea pe care să o aleg, căci îmi dădeam seama că Ortodoxia nu este trăită la toate nivelurile așa cum se prezenta la vârf, dar căutând totodată să-mi fac o idee și despre monahism, am întreprins, de unul singur, un pelerinaj la mânăstirile din Bucovina, unde am aflat pentru prima dată de părintele Cleopa și chiar l-am văzut și ascultat de câteva ori. Mai întâi, a trecut pe lângă mine fără să știu cine este, însoțit de un ucenic. L-am simțit, cred, înainte să-l văd și, întorcându-mă, l-am văzut cumva într-o lumină. Era primul la care simțeam/vedeam asta. Discursul său însă, repetat în fiecare seară cam fără schimbări, îmi trezea mai mult frica decât dragostea (poate așa și trebuie, la început), iar viziunea pe care o găseam îngustă, cu privire la limitele Bisericii, m-a pus pe gânduri, întorcându-mă de acolo destul de descumpănit, căci nu puteam să-mi închipui că dragostea părinților și bunicilor mei, evlavia sinceră a celor din urmă, ar putea să nu fie primite de Hristos.

O alegere, însă, se impunea, căci eram nebotezat și voiam să pun început vieții de creștin. Figura luminoasă și deschiderea către toți pe care o practica Părintele Galeriu aveau să mă ajute și pe mine să-mi deschid cu totul inima către Biserică. Dar despre asta... în episodul următor.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
Reply With Quote
 

Thread Tools
Moduri de afișare