|
#1951
|
||||
|
||||
Adevărata față a iezuismului după... un iezuit și un preot iezuit 2
CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, își amintește că Voltaire a estimat numărul de lucrări publicate despre iezuiți, la aproape șase mii. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?”, se întreabă Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanță. Atât timp cât vor exista iezuiți, vor fi scrise cărți împotriva lor. Nu este nimic nou care să fie scris despre ei, dar apar noi generații de cititori în fiecare zi... Vor cerceta acești cititori vechile cărți?” Motivul care a fost menționat ulterior ar fi suficient ca să justifice reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cărților care refac istoria iezuiților nu mai pot fi găsite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi consultate, ceea ce le face inabordabile pentru mulți oameni. 5 Pe de altă parte, așa cum apar noi generații de cititori, apar și noi generații de iezuiți. Fiii lui Loyola sunt astăzi – și putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar mai bine camuflați, ei rămân cei mai „ultramontaniști”, discreți dar eficienți agenți ai Sfântului Scaun în toată lumea, campioni ai politicii lui, arma secretă a papalității. Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei tendințe spre "laicizare", în ciuda unui progres spre raționalism care reduce puțin domeniul "dogmelor", biserica romană nu poate renunța la țelul ei de la început: să adune sub crucea ei toate, toate națiunile de pe glob. Această "misiune" uriașă trebuie să continue orice s-ar întâmpla, printre "păgâni" ca și printre "creștinii separați". Clerul are sarcina să mărească turma credincioșilor prin convertirea "ereticilor" și a "păgânilor". Ei trebuie să păstreze sau să câștige, să apere sau să atace – iar în linia întâi a frontului este această gardă mobilă: „Societatea lui Isus” – iezuiții. Concret vorbind, această societate nu este nici laică, nici angajată, în termenii Constituției ei, ci este un fel companie rafinată care intervine acolo și unde este necesar, în biserică și în afara ei, de fapt „autoritatea cea mai calificată, cea mai perseverentă., cea mai de temut și cea mai convinsă a papei”, așa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel). Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii imense a făcut el papalității. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face indispensabil instituției pe care o servea, exercitând o asemenea influență asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe bună dreptate "eminența cenușie", astfel că a devenit tot mai dificil să se distingă, în guvernarea bisericii, între autoritatea papei și cea a puternicului său ajutor. Unul din factorii care au jucat un rol important în viața internațională a acestui secol plin de confuzie și revoluții – un factor decisiv și unanim recunoscut – a fost ambiția bisericii romane. Dorința ei de secole de a se extinde spre Est, a făcut din ea un aliat al pan-germanismului și un complice la încercarea acestuia de a obține supremația în 1914 și 1939, aducând moartea și distrugerea peste populația Europei. Publicul este în totală necunoștință de copleșitoarea responsabilitate pe care o poartă Vaticanul și iezuiții și în declanșarea celor două războaie: o situație care poate fi explicată parțial prin imensele resurse financiare care sunt la dispoziția Vaticanului și ale iezuiților, ceea ce le dă putere în așa de multe domenii, în special de la ultimu1 război. Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhivă autentice, publicații (interviuri) ale unor personalități politice cunoscute, diplomați, ambasadori și scriitori eminenți, cei mai mulți fiind catolici cu document de atestare. Aceste mărturii și documente constituie o acuzație zdrobitoare și, până acum, nici un apologet nu a încercat să le atace. Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne amintește de ceea ce ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15 ianuarie 1938 a spus – și nimeni nu l-a contrazis – că Pius al XII lea a fost cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci pentru că papa a influențat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare 6 Vaticanul că a făcut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler? Se pare că nu...” Nu a fost așa nici când s-a scris aceasta, nici după Anschluss (alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile naziste s-au înmulțit, nici în timpul celui de al doilea război mondial. De fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i-a oferit lui Franz von Papen, prietenul său personal, titlul onorific de trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului război mondial și unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler și pentru Anschluss. Trebuie să fii orb din naștere să nu vezi aceste fapte. Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comentează astfel acordul diplomatic dintre Vatican și Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933: „Concordatul a adus guvernului național-socialist – considerat peste tot ca fiind format din uzurpatori și briganzi – pecetea unei înțelegeri cu cea mai veche putere internațională (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un certificat internațional de onorabilitate” („Catolicismul politic în Germania”, Paris 1956, pag. 231). Astfel papa, nefiind satisfăcut cu ajutorul personal acordat lui Hitler, a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de către Vatican! În timp ce teroarea începea să domine, fiind tacit acceptată și aprobată, așa-numitele "cămăși brune", aruncau deja în lagărele de concentrare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulțeau, cu accent pe acest marș nazist: „Când sângele evreu va curge sub cuțit, ne vom simți iarăși bine” (Horst-Wessel-Lied). În anii următori Papa Pius al XII-lea a văzut lucruri și mai rele, fără să spună ceva. Nu este de mirare că șefii catolici germani s-au luat la întrecere unul cu celălalt în servilism față de regimul nazist, încurajați fiind de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele deșănțate și acrobațiile verbale ale teologilor oportuniști, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu el a fost numit „prinț al bisericii” de către Pius al XII-lea și descris ca „marele teolog din München” de către ziarul „La Croix” (Crucea) în 2 septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva scrie: „Această antologie pune cap la cap texte ale principalilor teologi catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang și ne face să credem că național-socialismul s-a născut, pur și simplu, din idei catolice” (Günther Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939). Episcopii, prin Concordat, făcuseră un jurământ de supunere față de Hitler și excelau în devoțiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor permanent din partea episcopilor, în toată corespondența și declarațiile demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214). În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic și rasismul hitlerist, aceste două doctrine au fost „împăcate armonios” – după cum spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Nazismul este o reacție creștină împotriva spiritului anului 1789. Să ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de Teologie din München, care a scris: „Imperiul și biserica” sunt o serie de scrieri care ar trebui să ajute la edificarea celui de al treilea Reich, căci el unește statul național-socialist cu creștinismul catolic... „În întregime 7 germane și în întregime catolice, aceste scrieri explorează și favorizează legăturile și întâlnirile dintre biserica catolică și național-socialism; ele deschid drumul pentru o cooperare rodnică, așa cum este subliniat în Concordat...” Mișcarea național-socialistă este protestul cel mai mare și mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea și al XX-lea... Ideea unei națiuni și a unui sânge este punctul central al învățăturii ei și toți catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui să admită că așa este... Legile național-socialiste și cele ale bisericii catolice au același scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933). Acest document dovedește rolul principal jucat de biserica catolică în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit dinainte. El ilustrează pe deplin felul de înțelegeri monstruoase dintre nazism și catolicism. Ura față de liberalism, care este cheia pentru toate lucrurile, iese în evidență foarte clar.
__________________
1Ioan 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia, blândețea și dragostea" Acum este publicată și viața (audio) Bătrânului care mi-a lămurit credința în iubire, aici: Fratele Traian Bădărău (Tătăică) Pentru cine dorește să fie ctitor la Catedrala Mântuirii Neamului, iată legătura. |
#1952
|
||||
|
||||
Adevărata față a iezuismului după... un iezuit și un preot iezuit 3
În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la
Academia franceză, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declarațiile episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se găsește în primul document oficial al bisericii, care conține semnăturile tuturor episcopilor germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întreg episcopatul german este implicat. „Ce formă a avut acest document?” Cum a început? Pe o notă de optimism și cu această declarație voioasă: „Conducătorii acestui nou guvern spre marea noastră bucurie, ne-au dat asigurarea că se vor așeza pe ei înșiși și munca lor pe tărâm creștin, o declarație de o atât de adâncă sinceritate merită recunoștința tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938, pag.108). Pe la izbucnirea primului război mondial mai mulți papi au venit și au plecat, dar atitudinea lor față de cele două tabere ce se confruntau în Europa., a rămas invariabil aceeași. Mulți scriitori catolici și-au exprimat surprinderea și amărăciunea când au scris despre indiferența inumană arătată de Pius al XII-lea față de groaznicele atrocități comise de cei aflați în grațiile sale. Printre multe mărturii, vom cita una din cele mai moderate în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, corespondent la „Monde”: „Memoria lui Pius al XII-lea este înconjurată de îndoială și întâi de toate este acea întrebare arzătoare pusă de observatori din toate țările, și chiar dintre zidurile Vaticanului: a știut el despre atrocitățile comise în timpul războiului, declanșate și conduse de Hitler? Având tot timpul la dispoziție, și de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el să ignore ceea ce făceau capii militari germani: tragedia lagărelor de concentrare, deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stăteau în cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazați rnilioane de evrei? Și dacă știa despre ele, de ce, ca om de încredere și purtător de cuvânt al Evangheliei, nu a ieșit îmbrăcat în alb, cu brațele întinse în formă de cruce, să denunțe o crimă fără precedent, să strige NU! „Sufletele pioase vor căuta în zadar enciclice, discursuri și adrese ale ultimului papă; nu există nici o urmă de condamnare a acestei «religii a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor găsi 8 condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice” („Roma în confidențe”, Grasset, Paris, 1962, pag.91). În cartea sa, „Tăcerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon scrie: „Existența unor asemenea monstruozități (exterminare în masă a minorităților etnice, deportări de civili și prizonieri) depășesc orice standard de bine și rău. Ele desfid demnitatea individului și a societății într-o așa măsură încât suntem siliți să-i denunțăm pe aceia care au putut influența opinia publică, fie ei oameni de rând sau șefi de state. „A păstra tăcerea în fața unor asemenea încălcări ale drepturilor, ar însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula răutatea criminalilor, mărind cruzimea și vanitatea 1or. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacționa față de asemenea crime, atunci societățile creștine și capii lor, și în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o facă îndoit”. „Pius al XII-lea nu a exprimat niciodată o condamnare fățișă și explicită a războiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice comise de germani sau complicii lor în timpul războiului”. „Pius al XII-lea a tăcut nu pentru că nu a știut ce se întâmplă: el cunoștea gravitatea situației încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pag.12). Și asta nu este totul! Vaticanul a dat o mână de ajutor la comiterea acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelații săi pentru a deveni agenți pro-naziști. Așa au fost Hinka și Tiso. Papa și-a trimis propriul său legat în Croația: pe R.P. Marcone, care împreună cu monseniorul Stepinac trebuia să țină sub observație „munca” lui Ante Pavlici și a ustașilor săi. Oriunde ne-am uita, același spectacol edificator ni se înfățișează. Așa cum am mai arătat, crima de neiertat a Vaticanului constă în rolul decisiv jucat în declanșarea celor două războaie mondiale. Ascultați ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al Universității din Paris: „Cartea foarte concisă a lui Günter Lewy, Biserica catolică și nazismul german, spune că toate documentele sunt în acord a arăta că biserica catolică a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933, când Concordatul a forțat episcopii să depună un jurământ de supunere față de guvernul nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lămurit acest lucru. Am găsit printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalități ca și cardinalul Faulhaber și iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII și al IIIlea Reich”, Paris 1964). Conducătorii de la Vatican ar fi trebuit să-și plece capul de rușine atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei sînt năclăite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studenții de la Universitatea din Cardiff și-au ales ca temă a unei coferințe: „Ar trebui adus papa în fața tribunalului ca și criminal de război?” („La Croix”, 2 aprilie 1946). Iată cum se exprimă Ioan XXIII, referindu-se la iezuiți: „Perseverați, fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul acesta, voi veți bucura biserica și va crește cu neobosită ardoare. Calea celui neprihănit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina să crească și să ilumineze pe adolescenții în formare... În acest fel, veți ajuta la împlinirea 9 dorințelor și intereselor noastre spirituale... Vă dăm binecuvântarea apostolică din toată inima Conducătorului general, vouă și ajutoarelor voastre, și tuturor membrilor Societății lui Isus” („L'Osservatore Romano”, 20 octombrie 1961). Și din partea papei Paul VI: „Din vremea reașezării ei, această familie religioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu și s-a îmbogățit rapid în propășire... membrii Societății au îndeplinit sarcini foarte importante, toate spre slava lui Dumnezeu și în beneficiul religiei catolice... biserica are nevoie de soldați ai lui Hristos de valoare, înarmați cu o credință cutezătoare, gata să înfrunte dificultățile... iată de ce avem nădejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastră... fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeași cale nobilă pe care a pășit și în trecut. – Dat la Roma, lângă Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964). Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunța: „Părintele Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul ecumenic pe 16 octombrie 1965”. Iată și apoteoza eticii papale – anunțul beatificării simultane a lui Pius XII și Ioan XXIII: „Spre întărirea noastră în lupta pentru înnoire spirituală, am decis să începem acțiunile de beatificare ale acestor doi pontifi care ne sunt atât de dragi nouă” – Papa Paul VI. („L'Osservatore Romano”, 26 noiembrie 1965 ). Fie ca această carte să descopere tuturor cititorilor adevărata natură a stăpânitorului roman, ale cărui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt de feroce acțiunile sale secrete. Va urma cu PARTEA I FORMAREA ORDINULUI IEZUIT
__________________
1Ioan 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia, blândețea și dragostea" Acum este publicată și viața (audio) Bătrânului care mi-a lămurit credința în iubire, aici: Fratele Traian Bădărău (Tătăică) Pentru cine dorește să fie ctitor la Catedrala Mântuirii Neamului, iată legătura. |
#1953
|
|||
|
|||
Exista, chiar si in privinta fanatismului, trepte, nuante si clasificari. De exemplu, cel mai josnic moral si provocator de catastrofe este cel din interes pecuniar, iar cel mai jalnic ca argumentatie, deci antiintelectual, este cel bazat exclusiv pe citate din altii, aceasta a doua categorie fiind reprezentata copios de postarile de mai sus. :P
|
#1954
|
||||
|
||||
Adevărata față a papalității după Sfânta Biserică Ortodoxă 16
Mai întâi cităm din teologia ortodoxă, ca ceea ce a venit de la Hristos, apoi arătăm cum s-au lepădat papiștii de înțelesurile Adevărului, deci de Hristos.
La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalității. Nu este un accident istoric ci o consecință a ereziei. Nu este cu putință ca cel cuprins de duhurile îngâmfării (ce însuflețesc ereticii) să nu fie cuprins de mânie și să nu acționeze ca atare. Se face o excepție atunci când este imobilizat politic și încearcă să atace diplomatic, până la o vreme. Așadar teologia lepădată de Hristos a dus în istorie la faptele pătimașe ale lepădaților dar e valabilă și reciproca. Patimile ucigașe au adus întunecarea minții și deci L-au alungat pe Dumnezeu, făcând loc teologiei întunericului minciunii: Matei 7:16 După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Matei 7:17 Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. Ioan 8:44. Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Pentru a înțelege bine textele Părinților de care înspăimântător s-a abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi să expunem doctrina generală relativă la Treime, după cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii. Iat-o: În unicul Dumnezeu, sunt trei persoane și o singură ființă. Cele trei persoane au dar ceva comun și ceva deosebit. Ceea ce este comun, este aceea că este ființial; ceea ce este deosebit, e aceea că este personal; atributul personal și distinctiv al Tatălui, este că el e Tată sau principiu; atributul personal și distinctiv al Fiului, este că el e fiu sau născut; atributul personal și distinctiv al Sfântului Duh, este că el purcede sau emană. Din cine purcede el? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, zice pozitiv că el purcede din Tatăl (Ioan XV, 26). El nu ar putea într-adevăr să purceadă din Fiul fără ca Fiul să fie principiu ca și Tatăl; dacă Fiul ar fi principiu într-un grad oarecare, el ar participa la atributul personal și distinctiv al Tatălui; persoana Sa s-ar confunda cu a Tatălui, și dogma treimică nu ar mai exista, pentru că ea nu există decât cu condiția ca fiecare atribut personal să rămână deosebit și necomunicabil. WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica 27 Toate textele Părinților aduse de teologii latini și de care ei abuzează nu se pot raporta decât la ceea ce este ființial în Treime; falsitatea raționamentului lor consistă în aceea că ei le raportează, cu ajutorul sofismelor subtile și adesea neînțelese, la ceea ce este personal, fără a voi să se convingă că făcând astfel ei afirmă că toți Părinții, sau au negat dogma fundamentală a creștinismului, sau că au fost lipsiți de inteligență încât au susținut un adevăr pe care-l distrugeau în realitate prin raționamentele lor. Printre Părinții Latini, acela de care s-a abuzat mai mult și care, trebuie să o recunoaștem, dă textele cele mai precise în favoarea dogmei romane, este fericitul Augustin, episcopul Hyponnei. În Tratatele sale asupra sfântului Ioan și în Tratatul despre Treime, el pare așa de precis în favoarea purcederii din Tatăl și din Fiul, încât l-ar lua cineva drept un apărător modern al acestei erori. Cu toate acestea, într-însele nu este nimic, de felul acesta, și fericitul Augustin însuși este cel care ne-o atestă într-o frază pe care apărătorii erorii romane s-au păzit cu totul de a o cita. După ce s-a întins foarte mult în privința relațiile ființiale, care există între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, doctul scriitor se exprimă astfel, la sfârșitul Tratatului său despre Treime44: “Sfântul Duh purcede din Tatăl principialmente (ca din principiul său); el purcede și dintr-unul și dintr-altul comunamente (Nota traduc., adică socotit după relațiile ființiale). Dacă el ar purcede din Fiul principialmente, l-am zice că este fiul Tatălui și al Fiului, pentru că amândoi l-ar fi născut, CEEA CE ESTE CU TOTUL ÎN CONTRA BUNULUI SIMȚ. Sfântul Duh nu s-a născut dar dintr-amândoi, ci el purcede dintr-amândoi fiind spiritul amândurora”. Citind cineva pe sfințitul Augustin, după ce a meditat această maximă, înțelege foarte lămurit că cuvântul a purcede este luat de el în două sensuri: a-și avea originea din și a ieși din. În primul sens, este contrar bunului simț de a zice că Sfântul Duh purcede din Fiul; în al doilea sens, Sfântul Duh vine din Tatăl în Fiul care-l trimite în această lume, îl comunică lumii. Sfințitul Augustin susține aceste două doctrine că principialmente (ca din principiul său) Sfântul Duh nu purcede decât din Tatăl; că Fiul nu-l are decât din Tatăl45. El contrazice astfel pozitiv doctrina romană: că Sfântul Duh purcede din Tatăl și din Fiul, ca dintr-un principiu unic; sau prin Fiul, ca mijloc prin care el ar fi lucrat. Comparând cineva și apropiind diversele texte ale sfințitului Augustin relative la același subiect, vede fără nici o dificultate că nu s-a putut face dintrînsul un părtinitor al erorii ascunse sub filioque decât interpretând într-un sens eronat un cuvânt pe care el îl înțelegea într-un sens ortodox. Este o îndoită expresie, în Părinți, pentru a exprima relațiile Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Părinții greci nu se servesc decât de expresii conforme cu ale Evangheliei (ecporevesthai, ecporevsis, ecporevma), pentru a desemna 44 Sfințit. August. De Trinit., § 47. 45 Ibid. Tract. XCIX, în Ioann., § VI et seq. WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica 28 purcederea din Tatăl ca Principiu al Duhului. Ei întrebuințează alte cuvinte care nu au decât sensul de comunicare pentru a însemna acțiunea Fiului trimițând pe Duhul pe care-l avea de la Tatăl. Vom proba aceasta în cursul acestei lucrări. Tot așa este și în Părinții Latini care se servesc de cuvintele fons, spiratio, sau altele analoage pentru a zice că Sfântul Duh vine din Fiul; dar care păstrează cuvântul processio pentru a exprima actul etern prin care Duhul purcede din Tatăl ca din principiul său. Vom proba de asemenea și aceasta.
__________________
1Ioan 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia, blândețea și dragostea" Acum este publicată și viața (audio) Bătrânului care mi-a lămurit credința în iubire, aici: Fratele Traian Bădărău (Tătăică) Pentru cine dorește să fie ctitor la Catedrala Mântuirii Neamului, iată legătura. |
#1955
|
||||
|
||||
Adevărata față a papalității după Sfânta Biserică Ortodoxă 17
Toată abilitatea teologilor latini consistă în aceea că ei interpretează în
sensul de purcedere eternă, toate cuvintele întrebuințate de Părinți pentru a exprima, sau relația eternă și ființială care există între Fiul și Sfântul Duh, sau trimiterea ori misiunea Sfântului Duh prin Fiul. Prin mijlocul acestei procedări ei au putut revendica tradiția catolică care-i condamnă în mod formal. După aceste considerațiuni generale, vom intra în examinarea mai precisă a doctrinei Părinților Bisericii, spre a constata care a fost credința primară, cu care în urmă noi vom compara doctrina romană. Mai înainte de a cita textele în care Părinții au învățat, sau ca ecouri ale credinței din timpul lor, sau ca teologi, va fi bine să facem cunoscut sensul ce ei au atribuit textelor Scripturii, citate de Occidentali în sprijinul opiniei lor. Cu modul acesta, vom interpreta Scriptura după regula catolică, și comentariile doctrinelor Bisericii ne vor iniția în adevărata lor doctrină. Scriptura conține acest text: “Iar când va veni mângâietorul, pe care Eu voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului care din Tatăl purcede, acela va mărturisi despre Mine” (Sfântul Ioan, XV, 26). Este oare adevărat că această expresie: care din Tatăl purcede, desemnează purcederea eternă a Duhului Sfânt, și nu trimiterea sa temporală? Dacă ar desemna trimiterea sa temporală, ar trebui să admitem că Mântuitorul a exprimat aceeași idee prin cuvintele: care purcede și eu vă voi trimite. Dar, este de ajuns a observa cineva că acțiunea de a purcede este exprimată printr-un verb în prezent ca un act care există, și a doua este exprimată printr-un verb în viitor, ca un act care încă nu există, pentru a se convinge că Iisus Hristos a avut în vedere două acte diferite: primul care are pe Tatăl ca principiu, al doilea prin care el însuși este agent din partea Tatălui. Purcederea eternă din Tatăl și trimiterea temporală, de la Tatăl prin Fiul, sunt dar foarte clar indicate în textul citat. Iisus Hristos totdeauna în același mod a desemnat trimiterea sau comunicarea Duhului: “și alt mângâietor va da” (Ioan. XIV, 16). “Pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu” (Ibid. 26). “Pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl” (Ibid. XV, 26). Iată comentariile Părinților Bisericii: Sfântul Vasile al Cezareei se exprimă astfel: “Duhul lui Dumnezeu purcede din Tatăl adică din gura sa; nu-l lua dar ca ceva exterior, creat, ci glorifică-l ca avându-și de la Dumnezeu ipostasul său” (Omilii asupra Psalmilor, XXXII). Sfântul episcop al Cezareei înțelege dar foarte bine, prin cuvântul a purcede, actul etern prin care este produs Sfântul Duh. În Omilia WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica 29 contra Sabelienilor, el dă același sens cuvântului a purcede: “Fiul, zice el, este ieșit din Tatăl, și Duhul purcede din Tatăl: unul prin naștere, celălalt într-un mod neexprimabil”. El pune astfel pe aceeași linie pe cele două acte eterne din Tatăl, distingându-le cu totul pe unul de altul și nedându-le decât pe Tatăl ca principiu. “Rămânând în hotarele care ni s-au pus, zice sfântul Grigore Teologul (Cuv. 29, asupra teologiei), noi predicăm pe Acela care este născut, și pe Acela care purcede din Tatăl, după cum a zis însuși Dumnezeu-Cuvântul”. Sfântul Grigore înțelegea dar despre actul etern, cuvântul a purcede pronunțat de Iisus Hristos, și el atribuiește acest act numai Tatălui. Sfântul Ioan Chrysostomul46 este de asemenea explicit: “După cum, zice el47, este scris: Duhul lui Dumnezeu (Matei XII, 28), și aiurea: Duhul cel de la Dumnezeu (I. Corint., II, 11), așa este zis: Duhul Tatălui (Matei X, 20); și pentru ca tu să nu vezi aici o simplă analogie, Mântuitorul confirmă această expresie zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, care din Tatăl purcede”. Acolo, Duhul purcede din Dumnezeu; aici, din Tatăl. După cum zice vorbind de sine însuși: “am ieșit de la Dumnezeu” (Ioan, XVI, 27), de asemenea, vorbind de Sfântul Duh, mărturisește că purcede din Tatăl. Prin urmare, Duhul este în același timp, și Duhul lui Dumnezeu, și Duhul care vine de la Dumnezeu Tatăl, și purcede din Tatăl. Ce însemnează cuvântul a purcede? Iisus Hristos nu zice: s-a născut. Fiul este născut din Tatăl; Sfântul Duh purcede din Tatăl. Care este valoarea cuvântului purcede? Pentru ca să nu ia cineva pe Duhul drept Fiul, Scriptura nu întrebuințează cuvântul s-a născut, ea zice că el purcede din Tatăl, ea-l reprezintă purcedând ca apa din originea sa. Cine este cel ce purcede? Sfântul Duh. Cum? Ca apa din izvorul ei. Dacă Sfântul Ioan, mărturisind despre Sfântul Duh, îl numește apă vie (Ioan VII, 38), și dacă Tatăl zice despre sine însuși: “M-au lăsat, pe Mine care sunt izvor de apă vie” (Ier., II, 13), Tatăl este originea Sfântului Duh, pentru că Duhul purcede dintr-însul”. Nu putea cineva să fixeze mai bine sensul cuvintelor Mântuitorului: Care din Tatăl purcede. Se poate afirma că toți Părinții le-au înțeles astfel despre actul etern îar sinodul al doilea ecumenic le-a interpretat în același mod inserându-le în simbol pentru a exprima acest act etern. Va urma cu: A le interpreta altfel, este, nu numai a tortura textul în el însuși, dar a se despărți de tradiția catolică, și a prefera interpretațiunea sa individuală, interpretațiunii colective a Bisericii.
__________________
1Ioan 4:1 Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia, blândețea și dragostea" Acum este publicată și viața (audio) Bătrânului care mi-a lămurit credința în iubire, aici: Fratele Traian Bădărău (Tătăică) Pentru cine dorește să fie ctitor la Catedrala Mântuirii Neamului, iată legătura. |
#1956
|
|||
|
|||
Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:
SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia, blândețea și dragostea" Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine: La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalității. |
#1957
|
|||
|
|||
Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.
Last edited by Theodor_de_Mopsuestia; 16.11.2011 at 22:52:51. |
|