Parinti si copii

[elena1971]

Este bine sa ne pretuim parintii cat sunt in viata.Am sa va dau exemplul meu personal .Tatal meu a murit cand eu aveam 23 de ani si desi aveam propria familie si doua fetite am suferit foarte mult.Dar suferinta mea nu era doar cea legata de disparitia lui fizica ci de faptul ca am inceput sa imi dau seama ca defapt tata nu era asa cum am crezut eu.Cand eram mici (suntem 4 frati) il vedeam ca pe un om rau ,imi era foarte frica de el,desi de batut nu m-a batut foarte des (cred ca am luat vreo trei batai in 20 de ani ) dar le tineai minte ,era foarte sever si aspru .Avea grija sa nu ne lipseasca nimic material,pe vremea comunistilor noi nu am stiut ce este lipsa hranei ,dimpotriva mai faceam si nazuri, dar nu ne arata niciodata ca ne iubeste.Nu imi amintesc sa ma fi luat vreodata in brate sau sa ma fi laudat vreodata pentru ceea ce realizam(fata de alte persoane il mai auzeam ca se bucura daca aveam rezultate bune la scoala sau daca faceam ceva deosebit) .Dupa ce m-am casatorit si am adus pe lume prima fetita, tata s-a transformat ,toata dragostea pe care nu ne-a aratat-o noua copiilor ,i-a daruit-o fiicei mele.o iubea enorm si o rasfata ca pe o printesa,ar fi fost in stare sa ne desmosteneasca pe toti copiii ca sa ii lase tot ce avea fiicei mele.Apoi am nascut si cea dea doua fetita si la fel era extrem de bucuros numai ca boala incepuse sa-i dea tircoale .Asa se face ca atunci cand totul ar fi trebuit sa fie frumos si sa se bucure de nepoti o comotie cerebrala l-a rapus .Au urmat perioade pline de regrete .Mi-am dat seama ca tata ne-a iubit mai mult decat orice dar nu ne-a aratat pentru ca era un om sensibil si probabil se temea ca pierde controlul asupra noastra .Lui ii datorez ca am ajuns sa am o familie extraordinara pentru ca am invatat din greselile lui .Fetele mele acum au 18 ani si respectiv 16 si sunt foarte multumita de ele ,suntem cele mai bune prietene ,am incredere ca orice ar face bun sau rau nu imi vor ascunde si asta pentru ca intotdeauna le-am dat posibilitatea sa aleaga ceea ce vor sa faca nu le-am impus niciodata nimic.Relatia mea cu copiii mei se bazeaza pe incredere si iubire declarata nu doar simtita.De tatal meu imi este dor si acum chiar daca au trecut foarte multi ani de atunci ,amintirea lui a ramas aceeasi .Ma rog la Dumnezeu sa-l odihneasca in pace .
Sfatul meu pentru copiii care au senzatia ca ei stiu mai bine decat parintii lor ce li s-ar potrivii sau ce decizii sa ia, ar fi ca singurul prieten care iti poate da un sfat dezinteresat este parintele si tot parintele este cel ce te iubeste neconditionat si iti iarta toate cele fara sa te urasca.Iubiti-va parintii cat inca mai sunt.

[mc2009]

În prealabil postat de mirelat

mi-a placut foarte mult ce-ai scris... bun venit pe forum !

Multumesc ... Si 'La multi ani!' pentru mai indata (sper ca nu gresesc), impreuna cu rugaciunile Sf. Grigorie Palama.

[Bautar]

Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor.Este nevoie de mult efort si rabdare pentru ca aceasta relatie sa fie reusita.Părinţii sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vietii, îi îndrumă întotdeuna spre a face cele mai bune alegeri în viaţă pentru ei, nu doar le creionează traseul, le şi sunt alături, la bine şi la greu.
Unii parinti incearca sa -si invete copii de mici sa munceasca,sa aiba o activitate,sa se deprinda cu respectul pentru munca si sa isi dea seama ca nu poti primi totul ca pe un cadou.
Da mai este o problema si anume adolescenta care nu care nu se termina la 18 ani.Nu le vine mintea imediat ci pe la aproximativ 20 de ani .Mai exact cand,cand pleaca de linga parinti si traiesc singuri printre straini,fiind nevoiti sa se descurce in situatiile problematice cand nu mai sunt parintii sa-i ajute sau sa-i scoata din incurcatura.

[forever...]

În prealabil postat de Bautar

Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor.Este nevoie de mult efort si rabdare pentru ca aceasta relatie sa fie reusita. Părinţii sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vietii, îi îndrumă întotdeuna spre a face cele mai bune alegeri în viaţă pentru ei, nu doar le creionează traseul, le şi sunt alături, la bine şi la greu.
Unii parinti incearca sa-si invete copii de mici sa munceasca,sa aiba o activitate,sa se deprinda cu respectul pentru munca si sa isi dea seama ca nu poti primi totul ca pe un cadou.
Da mai este o problema si anume adolescenta care nu care nu se termina la 18 ani.Nu le vine mintea imediat ci pe la aproximativ 20 de ani. Mai exact cand,cand pleaca de linga parinti si traiesc singuri printre straini,fiind nevoiti sa se descurce in situatiile problematice cand nu mai sunt parintii sa-i ajute sau sa-i scoata din incurcatura.

Dar dacă relaţia nu este reuşită? Dacă părinţii te tratează ca pe un copil rău sau prost...iar tu păstrezi rănile în suflet? Dacă nu îţi recunosc libertatea ca om şi încearcă pe orice căi să te forţeze să faci ce vor ei, să intri în nişte tipare în care nu încapi? Te învinuiesc cu propriile lor frustrări?

Dacă îţi vine să-i zici mamei "Te urăsc, pentru tot ce mi-ai făcut!"
plângi şi plângi, dar nu ştii cum poţi ieşi din asta...

Ce te faci atunci?

[_ruxa_]

Te indepartezi.

[Parascheva16]

Starea de victima nu iti foloseste la nimic. Noi suntem responsabili ptr. noi si fericirea noastra. Numai noi ne putem vindeca ranile si sa mergem mai departe, sau putem sa stam mereu in starea de victima si sa ne plangem, ba mai mult, sa o si folosim ptr. a manipula pe altii.

[AlinB]

În prealabil postat de forever...

Dar dacă relaţia nu este reuşită? Dacă părinţii te tratează ca pe un copil rău sau prost...iar tu păstrezi rănile în suflet? Dacă nu îţi recunosc libertatea ca om şi încearcă pe orice căi să te forţeze să faci ce vor ei, să intri în nişte tipare în care nu încapi? Te învinuiesc cu propriile lor frustrări?

Dacă îţi vine să-i zici mamei "Te urăsc, pentru tot ce mi-ai făcut!"
plângi şi plângi, dar nu ştii cum poţi ieşi din asta...

Ce te faci atunci?

Daca mai ai inca 15..17..maxim 20 ani, e mai dificil sa traiesti cu ei si sa te lupti cu ei in aceeasi timp.
La un moment dat poti sa pleci pur si simplu, in loc sa te complaci intr-o relatie cu probleme, fatza de care nu ai nici o obligatie.
Dar cateodata asta inseamna sa depasesti o anumita comoditate, e mai usor sa ramai acolo si sa intri in rolul de victima.