Meditatii inainte de Inviere

[Florin-Ionut]

Doresc sa redau mai jos un capitol din teza de doctorat a Parintelui Galeriu (pag. 165-170), care printre altele atinge doua puncte sensibile, marcate cu font ingrosat.

[COLOR=black]"Pentru oricine, crucea şi moartea sînt o negaţie, sînt cea mai tulburătoare contestare a vieţii, a voinţei de a trăi. Dar, potrivit Revelaţiei, Dumnezeu este afirmaţie, afirmaţia absolută, în Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, în Hristos totul este «da», numai «da», aşa cum mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel (n Cor. I, 19-20). Dacă în Dumnezeu şi în Hristos, Care e revelaţia plenară a lui Dumnezeu, totul e «da», afirmaţie, viaţă: «Eu sînt învierea şi viaţa» (loan XI, 25), ce înseamnă atunci această imensă şi inevitabilă negaţie, care e crucea şi moartea cu care ucenicii trebuie să se confrunte în persoana lui Mesia însuşi? Schimbarea la faţă e răpunsul la întrebarea şi neliniştea lor. E răspunsul dat acestei negaţii, care vrea să conteste viaţa. E un răspuns imediat şi revelator, prin aceea că în evenimentul de pe Tabor se face un salt dincolo de cruce şi de mormînt şi se descoperă viaţa atotbiruitoare a învierii încă înaintea morţii. In Schimbarea la faţă e deja prezentă învierea. Faptul implică crucea, nu o anulează. O implică însă ca un eveniment spiritual voit, ca o acceptare liberă, conştientă si nu fatală, ca un moment transformator de trecere. Dar crucea şi moartea ca atare sînt depăşite, consumate în slava învierii pe care schimbarea la faţă o anticipa acum pe Tabor. In Hristos învierea e pregustată înainte de Golgota. In Hristos acest «da» absolut al învierii nu e întunecat nicidecum de negaţia crucii şi a morţii. Acestea din urmă sînt o cale, finalitatea e învierea. Niciodată în Hristos şi în creştinul credincios moartea nu acoperă întreg orizontul existenţei. Cînd Domnul spune: «stricaţi Templul a-cesta (cel vechi desigur) şi-n trei zile îl voi zidi», Domnul contempla deja în Sine «Templul cel nou» al învierii. Schimbarea la faţă e confirmarea directă a acestui viitor-prezent, viitor anticipat. Şi este evidenţa concretă a principiului fundamental al vieţii, al afirmaţiei, care nu poate fi infirmat de negaţia morţii, ci numai secondat de ea. In ce ne priveşte pe noi, acest act al transfigurării Domnului ne încredinţează că dacă n-ar fi fost păcatul noi am fi dobîndit calităţile învierii printr-o jertfire spirituală, evitînd traversarea tragică a morţii.[/COLOR]

[COLOR=black]De asemenea, faptul că «Fiul Omului» pregustă învierea încă înainte de evenimentele care L-au dus pe Golgota, însemnă că taina şi puterea învierii nu sînt strict dependente de nici o ambianţă seculară, sînt independente chiar şi de Golgota; e un fapt divin absolut liber, dincolo de orice accident sau determinism dinafară. Nu se poate pune deci întrebare simplistă: cum am fi avut revelaţia învierii, faptul capital al Evangheliei,[/COLOR][COLOR=black]dacă nu ar fi avut loc trădarea lui Iuda, procesul intentat de Ana şi Caiafa şi osînda confirmată de Pilat?[/COLOR][COLOR=black] Nu aceştia sînt factorii determinanţi. «Fiul Omului merge precum este scris şi vai aceluia prin care se vinde» (Matei XXVI, 24). De aceea nu se poate spune: «dacă Iuda e un instrument al învierii, atunci de ce e osîndit?» El este osîndit în păcatul şi nepocăinţa lui. Invierea se putea descoperi în istoria Bisericii eventual într-un alt context, nu însă fără jertfirea vechiului eon. Nu se poate vorbi în sensul strict al cuvîntului nici de «felix culpa Adami», nici de alte cauze exterioare. Nu păcatul lui Adam ne-a adus darul întrupării şi al învierii, ci taina iconomiei divine, al cărei obiectiv este creştinul. Păcatul a schimbat doar faţa divină a jertfei; a făcut-o hulită, dispreţuită şi extrem de dureroasă. «Omul a determinat forma întrupării ca iubire crucificată». Dar în acest abis al umilirii, Domnul a descoperit o şi mai mare strălucire, o şi mai infinită putere a iubirii, în cruce; «unde s-a înmulţit păcatul, a prea prisosit harul» (Rom. V, 20).[/COLOR] [COLOR=black]Jertfa şi învierea, incluzînd pactul se plasează în acelaşi timp şi dincolo de păcat, în lumea libertăţii şi a creaţiei. «Tatăl Mă iubeşte, pentru că Eu îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni[/COLOR]
[COLOR=black] nu o ia de la Mine...», zice Domnul (loan X, 17-18). Invierea nu e din lumea aceasta, dar este pentru lumea aceasta. E un dar de sus care depăşeşte infinit «structurile» căderii."

...continuare mai jos...
[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]"Jerfa şi învierea, aşa cum arată schimbarea la faţă, independent de orice conjunctură, descoperă sensul cel mai profund al creaţiei îşi are temeiul în întrupare şi dincolo de ea, în «taina cea din veac ascunsă», în acea “perspectivă a veacurilor”. Sfîntul[/COLOR] [COLOR=black]Maxim Mărturisitorul afirmă: «Cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormantului a înţeles raţiunile esenţiale ale tuturor lucrurilor...; iar ce ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte...» şi «toate cele văzute se cer după cruce».[/COLOR] [COLOR=black]Dezvoltînd puţin această viziune e îngăduit să spunem: Fiul este, după Sfînta Scriptură, «Mielul lui Dumnezeu», Mielul din veci al Tatălui, dar e un «Miel» jertfit. El e «preot în veac» (Evr. V, 6) şi e «jertfă de la întemeierea lumii». De asemenea şi lumea, în El şi cu El, e o jertfă nesfîrşită, o ofrandă în faţa Tatălui. Creaţia însăşi este simbolic un «miel». Şi este «miel» atît în sensul de nevinovăţie harică în originea ei, cît şi în sensul că are şi ea calitatea de «miel» şi de «Fiu», adică de jertfă în faţa Tatălui, deci de permanent suiş spre desăvîrşire, spre înviere. Creaţia întreagă se mişcă în acelaşi ritm cu Hristos între cruce şi înviere: crucea ca mijlocire, învierea ca finalitate. Structurile creaţiei sînt o oglindire a «Mielului jertfit» dintru început pentru creaţie, iar întruparea, moartea şi învierea, o continuare a creaţiei întrerupte de păcat; continuare însă în ritm, în armonie cu legea ei şi universală, fixată din început prin «jertfirea Mielului».[/COLOR]

[COLOR=black]Cum se poate observa, tradiţia răsăriteană, printr-o viziune cuprinzătoare în care creaţia e înrădăcinată de mai înainte de veacuri în «Taina lui Hristos», nu exclude ci preîntîmpină accidentul păcatului încît iconomia creaţiei poate deveni o iconomie a mîntuirii. Dar aici, conştiinţei creştine i se opune o subtilă întrebare. Anume, dacă Adam n-ar fi păcătuit am mai fi primt noi darul suprem al întrupării? Problemă ivită încă din primele veacuri ale Bisericii, la care Fericitul Augustin răspundea grav: «si homo non periisset, filius hominis non venis-set», care a suscitat multe controverse, mai ales în Apus între tomişti şi franciscani, şi care a rămas deschisă pînă astăzi, în ce ne priveşte, noi considerăm că un cuvînt al Sfîntului Chiril al Alexandriei, pe care îl redăm, mai departe, aruncă o lumină în pătrunderea misterului: «După cum un arhitect înţelept», spune Sfîntul Chirii, «cînd începe construirea unei case, gîndind cum se cuvine, că în trecerea vremii ea poate suferi vreo stricăciune, fapt ce se întîmplă cu orice casă zidită, el pune o temelie de nedistrus, care este în planul lui, ca şi o rădăcină neschimbabilă a operei sale, pentru ca în caz că ar suferi ceva, principiul avîndu-1 sănătos, să se poată din nou construi pe ea. Tot aşa, Ziditorul tuturor a pus de mai înainte pe Hristos ca temelie a mîntuirii noastre, înainte chiar de întemeierea lumii. Aşa fel încît, atunci cînd din cauza transgresiunii noastre, s-ar întîmplă să cădem, noi să putem fi rezidiţi pe El. Deci, cît priveşte voinţa şi planul Tatălui, Hristos este pus drept temelie, încă înaintea veacurilor. Faptul propriu-zis însă, după cuviinţă, s-a săvîrşit în timp pentru că aşa cerea nevoia lucrului. Aşa am fost reînnoiţi în Hristos, prin venirea Sa în timp, noi care îl aveam de mai înainte temelie a mîntuirii».[/COLOR] [COLOR=black]Se deduce lesne că Sfintul Chiril are în vedere o previziune proniatoare a înţelepciunii lui Dumnezeu în «planul cel veşnic» în realizarea creaţiei, previziune care, ţinînd seama de temporalitatea făpturii noastre include şi posibilitatea ruinei, a schimbabilităţii în păcat. Astfel cele două iconomii, a creaţiei şi a Răscumpărării, se întrepătrund ca o unică lucrare a Proniei, «întruparea e răscumpărare» (Prof. N. Chiţescu) e calea deschisă spre jertfă şi spre înviere, întreaga iconomie a mîntuirii, din ceasul căderii e o modelare a existenţei creaţiei prin tipuri şi semne, ca: Isaac, Iosif, Mielul pascal, şarpele de aramă etc., în vederea «Tainei lui Hristos»."[/COLOR]

[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Am reusit in sfarsit sa gasesc aceasta lucrare la o manastire; acum am scanat-o si am convertit-o in format document, urmand sa corectez greselile de scanare. In curand va va fi disponibila online, pentru ca ar fi o mare pierdere sa nu o cititi si voi.[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Rămîne în Adam «un nucleu incoruptibil de adevăr», pe care din fericire «porţile iadului» nu-l pot birui complet, pomul vieţii, păzit de heruvimi (Fac. III, 24). «E cu neputinţă ca binele pe care-l face omul să fie păcat», zice Dositei al Ierusalimului, «căci binele e cu neputinţă să fie rău», deşi poate fi şi el mereu atins de o umbră de egoism. Dar dacă în persoana şi în ansamblul umanităţii se păstrează această capacitate de a face bine, cu cît mai mult în firea pregătită şi primită de Fiul lui Dumnezeu? Şi trebuie adăugat că lui Dum[/COLOR] [COLOR=black]nezeu I s-a răspuns în întrupare prin acel «Fie», liber, al Fecioarei, deci al unui ipostas uman în maximă posibilitate de curăţie şi receptivitate. Aici e temeiul unirii ipostatice, locul întîlnirii celor două libertăţi, al celor două voinţe. Voia lui e liberă, originară şi se aduce ca ofrandă desăvîrsiţă Ipostasului divin care consolidează definitiv o fire omenească în bine şi adevăr.[/COLOR]

[COLOR=black] Dar această voinţă, originară şi liberă de păcat nu e separată de complexul persoanei şi Domnul nu e o «conştiinţă solitară» într-o lume la care a venit să-i împărtăşească destinul. Tot în sensul asumării stării noastre, mai nuanţat, Sfîntul Apostol Pavel spune în altă parte că «Dumnzeu a trimis pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului» (Rom. VIII, 3). Această asemănare vrea să sugereze urmările, rănile păcatului nostru, în trupul sfînt al Domnului, adică suferinţa şi moartea pe care le-a suportat[/COLOR].
[COLOR=black]Cum e cunoscut în experienţa duhovnicească păcatul implică două stări: una de plăcere, alta de durere; începe în plăcere şi eşuează în durere. S-a mai observat că plăcerea născută din eul introvertit în iubire de sine provoacă o ruptură şi o dominare a scopurilor afective asupra scopurilor raţionale (M. Pradines) şi se instituie prin patimi ca un fel de obiectiv al eului. [/COLOR][COLOR=black]Într-o atare situaţie durerea se iveşte ca o putere de şoc a conştiinţei. Altfel plăcerea, iubită şi trăită pentru ea însăşi ca scop, ar duce la ruină. După Evanghelie, spiritului nu-i corespunde propriu-zis plăcerea, ci bucuria, bucuria împlinirii, Iisus s-a bucurat în Duhul Sfînt (Luca X, 21). Înţeleasă într-un asemenea context, durerea îşi descoperă virtuţi salvatoare. E trăită şi ca un semnal de alarmă care anunţă un risc şi ca un punct de limită, de înec al patimii.[/COLOR]

[COLOR=black]Iisus a luat din lumea păcatului durerea ca mijloc de mîntuire. Sfîntul Evanghelist Ioan contemplă «Mielul junghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. XIII, 8). Sfîntul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre «pătimirea Fiinţei, prin definţia nesupusă pătimirii». De altfel suferinţa lui Dumnezeu e singura replică la suferinţa noastră umană, şi se descoperă ca soluţie divină a mîntuirii.[/COLOR]
[COLOR=black]Pentru oricine rămîne problemă de meditaţie, cum din marele dar al libertăţii am putut produce un asemenea rău ca păcatul şi suferinţa?[/COLOR]
[COLOR=black]Dar dacă păcatul şi moartea devin o dramă a noastră, poate Creatorul rămîne impasibil în faţa acestei drame? Dumnezeu e dragoste şi o dragoste care e străină durerii «celuilalt» nu mai este dragoste. Cum ne-ar putea mîntui de suferinţă un Dumnezeu Care «nu cunoaşte» suferinţa noastră, Care deci nu se uneşte în suferinţă cu noi? «Glasul sîngelui fratelui tău strigă din pămînt către Mine» (Fac. IV, 10). în ultima instanţă numai dragostea totodată «nepătimitoare şi compătimitoare» poate explica refacerea unei firi căzute. Numai Dumnezeu, pătimind cu noi şi mîntuindu-ne, desfiinţează prin cruce «scandalul crucii».[/COLOR]

[COLOR=black]Şi subliniem încă o dată imposibilitatea de a înţelege ontologia fără dragoste, fără jertfă. Ea şi creează şi vindecă şi sfinţeşte. Dragostea operează acest transfer al prezenţei. Un om sfînt ca Sfîntul Apostol Pavel putea[/COLOR] [COLOR=black]spune: «Cine este slab şi eu să nu fiu slab; cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind?» (II Cor. XI, 29). Ea pătrunde şi cuprinde totul pentru că e dumnezeiască şi nu poate lipsi de nicăieri (I Cor. III). Noi înşine nu putem suporta izolarea şi căderea tragică a cuiva, simţim o răspundere pentru el. Simţ al răspunderii care se leagă şi de originea comună şi de implicaţiile propriului destin în destinul lui. Cu cît mai mult Iisus nu poate să nu fie solidar cu noi: «Viaţa noastră e ascunsă cu El, în Dumnezeu». E o responsabilitate morală şi mai profund ontologică a Lui pentru noi în faţa Tatălui. Sîntem fraţii, «semenii Lui».[/COLOR]
[COLOR=black]Această solidaritate existenţială a Lui cu căderea noastră o putem exprima şi astfel: după cum noi ne împărtăşim din binele dumnezeiesc, în aşa măsură, încît devenim dumnezei după har, fără ca totuşi fiinţa divină să se reverse în noi, tot astfel Fiul lui Dumnezeu împărtăşeşte toată suferinţa noastră, fără ca prin aceasta stricăciunea firii să poată atinge pe Dumnezeu.[/COLOR]

[COLOR=black]Despre Sfîntul Ierotei, Pseudo-Dionisie Areopagitul spune că «pătimea cele dumnezeieşti». Acum Fiul lui Dumnezeu pătimeşte cele omeneşti. Puntea de comunicare între cele două lumi e Persoana divină a Fiului, Care într-o fiinţă umană trăieşte întreagă pătimirea o-mului. Mai concret, Domnul poartă în umanitatea Sa - cum observă Sfinţii Părinţi răsăriteni şi teologii ortodocşi - «afectele care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat, nu însă şi păcatul însuşi sau putinţa de'a păcătui». A cunoscut, ca om şi pentru om, foamea şi setea, osteneala şi mîhnirea, mînia în faţa fărădelegii, întristarea adîncă în faţa morţii, moartea însăşi. A suportat[/COLOR] [COLOR=black]întreagă acea condiţie a actualului eon, a încercării, a punerii la încercare, cum o numeşte înţeleptul în Vechiul Testament, a ispitirii şi izbăvirii de ea, şi cum ne învaţă Domnul însuşi să ne rugăm în Tatăl nostru. A înfruntat El însuşi direct asaltul forţelor demonice, în-cepînd îndeosebi de la experienţa din pustia Carantaniei pînă la săvîrşirea pe cruce. A fost ispitit pentru ca şi nouă celor ispitiţi să ne ajute. «A adus rugăciuni şi cereri cu strigare tare şi cu lacrimi către Cel ce avea putere să-L mîntuie de moarte» (Evr. V, 7). Ca nou-Adam, demonul încerca să pună în existenţa Lui o nouă temelie păcatului.[/COLOR]

[Florin-Ionut]

Cei care doresc sa citeasca in intregime teza de licenta a Parintelui Galeriu sa-mi lase adresa de mail pe privat.

[COLOR=black]Sfîntul Evanghelist Luca spune că diavolul epuizînd toată ispita s-a îndepărtat pînă la o vreme. Domnul îl va întîlni însă de aici înainte în suferinţa celor pentru care a venit. Iar în iubire, pătimirea celuilalt doare mai[/COLOR] [COLOR=black]mult şi conştiinţa e aceea care dozează durerea. Aceasta creşte în intensitate pe măsura cunoştinţei şi a iubirii şi scade pe măsura insensibilităţii produsă de împietrirea sub focul păcatului, pînă la moarte spirituală. Cu cît vezi mai limpede adevărul şi iubeşti mai intens şi mai curat, cu atît creşte şi suferinţa în faţa răului. Şi cînd aria iubirii şi cunoştinţei se extinde şi se identifică cu întreaga omenire, suferinţa ajunge şi ea pe măsura întregii omeniri. Suferi şi pentru adevărul ignorat-neiubit, şi pentru făptura căzută; şi cu Dumnezeu şi cu aproapele. Suferinţa e legată totodată şi de păcat şi de Dumnezeu şi are o anumită calitate divină. De aceea în orice suferinţă se păstrează ceva dumnuzeiesc, ceva care unifică sau ceva care evocă ruptura şi darul reparator şi unificator.[/COLOR]
[COLOR=black]Conştiinţa şi iubirea cea mai pură şi mai cuprinzătoare a lui Iisus «asumă durerea pură nediluată de plăcere» (Pr. Prof. D. Stăniloae) şi atotcuprinzătoare. «Paharul pe care i-L dă Tatăl, spune mitropolitul Filaret, este paharul tuturor fărădelegilor lucrate de noi, pahar întocmit din neascultarea lui Adam, din pîngărirea primei lumi, din trufia şi nelegiuirea Babilonului, din trădările Ierusalimului care a ucis pe prooroci... din superstiţiile paginilor. Şi, întrucît Răscumpărătorul a purtat asupra Sa şi păcatele viitoare ale făpturilor Sale, din smintelile chiar din creştinism; din împuţinarea de credinţă şi dragoste, în însăşi împărăţia credinţei şi a dragostei.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus Hristos a înfruntat şi gustat suferinţa pînă la capătul ei extrem, care e moartea, în ultimul timp, teologi şi gînditori din Răsărit şi Apus, de altfel din multe puncte de vedere de acord cu Sfinţii Părinţi, au descifrat[/COLOR] [COLOR=black]şi au dat «morţii» ca eveniment uman şi o altă interpretare, decît aceea de termen tragic şi absurd al vieţii. Opoziţia clasică, suflet-trup, este reconsiderată în termeni noi ca: spirit-materie, libertate-necesitate, persoană-natură. Ca urmare, şi moartea este sesizată totodată şi ca violenţă, şi ca act liber, şi ca un sfîrşit şi ca o cale. [/COLOR][COLOR=black]Şi ca o smulgere din existenţă, şi ca o punte spre împlinire. [/COLOR][COLOR=black]Sfîrşitul biologic apare astfel multora normal, în contextul naturii. Apare ca o disoluţie nu a eului, ci a non-eului; ceva mai mult, ca o posibilitate de transfigurare a eului.[/COLOR]
[COLOR=black]Creaturile aparţin în chip firesc lumii schimbării, sîntem vremelnici. După sesizarea profundă a Fericitului Augustin, am fost creaţi «nu în timp, ci cu timpul», solidari cu temporalitatea, cu durata. Timpul e o dimensiune fundamentală a făpturii. Un timp, o anumită durată ne este dată în actualul eon, în vederea împlinirii unei vocaţii. Nemurirea însăşi nu înseamnă anularea timpului, ci răscumpărarea şi umplerea lui cu sens creator. Pentru un filozof ca Heidegger, care e foarte aproape aici de povăţuitorii Patericului, moartea e prezentă nu numai la capătul, ci în însăşi inima vieţii; nu numai ca fapt ontologic, ci şi moral, de atitudine, îl confruntă pe om cu condiţia lui, îi precizează termenii în care îşi împlineşte o anumită menire, îl ţine în stare de «trez-vie», cum spun Sfinţii Părinţi Astfel, o durată nedefinită a existenţei, fără termen, e lipsită de sens. Bunăoară, o fixitate într-o anumită situaţie rea ar deveni iad, însaşi starea lui Adam în raport cu moartea, rezumată în formula «posse non mori» nu însemna, cum s-a mai observat, o neschimbată stare interminabilă. Moartea lui însă ca sfîrşit biologic, n-ar fi coincis cu o ruptură, cu acea smulgere violentă care atestă caracterul malefic al morţii umane. Moartea lui ar fi fost un moment transformator, transformare în sensul biblic de dobîndire de noi calităţi, o trecere la eonul învierii.[/COLOR]
[COLOR=black]Schimbarea, mutaţia s-ar fi produs prin «gradaţii uşoare şi blînde» asemănătoare - cum zice mitropolitul Filaret - unui «untdelemn curat care se preface în lumină», «tămîie care se preface în dulci parfumuri», sau asemenea bobului de grîu într-un spic bogat. Un suiş nu o cădere, «un cîştig», cum spune Sfintul Apostol Pavel. Final care presimte spiritual un alt început în credinţă şi speranţă şi fără primejdie de spaţiu, monotonie sau tragic, în acea ordine a proniei în care «fiecare sfîrşit naşte un nou început» (Sfintul Grigorie de Nisa).[/COLOR]
[COLOR=black]Pentru teologul catolic K. Rahner, chiar în moartea de după păcat, în existenţa noastră căzută, sufletul nu se rupe din unitatea cosmică. Dimpotrivă, trecînd dincolo de limita spaţio-temporală a trupului său, el dobîndeşte o mai mare deschidere şi o relaţie mai profundă cu unitatea spirituală a lumii în care se înrădăcinează toate fiinţele create. Sufletul despărţit n-ar mai fi atunci a-cosmic, ci pan-cosmic. Revine, am spune cu alte cuvinte, în interioritate pură, capabil să comunice cu celelalte interiorităţi, cu esenţele.[/COLOR]
[COLOR=black]Faptul cel mai semnificativ din toate aceste observaţii este că moartea poate fi interpretată, potrivit condiţiei ontologice a naturii noastre umane, în două moduri: fie ca «ruptură» violentă din existenţă, în starea căzută; fie ca «transformare». Noi aderăm mai curînd la termenii Sfintei Scripturi şi ai Sfintei Tradiţii sesizînd-o, sau ca plată a păcatului sau ca jertfă mîntuitoare.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus Hristos a experimentat amîndouă aceste moduri ale existenţei Sale umane în moarte. Cele două invocări pe cruce substanţial diferite - «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» şi «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» - arată neîndoios că Domnul a «trăit» şi moartea - ca urmare a păcatului, şi moartea - ca jertfă, ca dăruire de bunăvoie Tatălui.
Spunem că moartea e un moment de graniţă, un act final în starea căzută. Cu cît «ceaţa păcatului» întunecă mai mult orizontul, pînă la ştergerea oricărei speranţe a unui «dincolo», cu atît şi încordarea, spaima, «nesiguranţa ontologică» ating acel nivel maxim care premerge rupturii. Făptură raţională prin esenţă, omul caută raţiune pretutindeni, deci şi în moarte. Căutarea şi descoperirea sensului e nevoinţa şi bucuria creştinului, pe cînd lipsa de sens e tragedia lui, e absurdul. Venim potrivit unei chemări şi unui rost în lume şi plecăm din lume căutînd de asemenea o raţiune, un rost acestui «sfîrşit» care e moartea. Căci moartea ca nimicnicie nu se poate institui ca scop al vieţii. Păcatul e singurul act iraţional, fără sens, fără Dumnezeu. E despărţirea de Dumnezeu, neascultarea, neauzirea Lui. Dar o viaţă petrecută în păcat nu devine în cele din urmă o viaţă lipsită de sens? Atunci fatal în moartea în păcat nu mai licăreşte nici un sens, nici o speranţă. Oare, cînd Hristos rosteşte: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce[/COLOR] [COLOR=black]M-ai părăsit?» nu contemplă El această moarte tragică, goală de sens şi care provoacă vidul, nefiinţa? Şi dacă nimic nu-i mai tragic pentru om decît lipsa sensului, iraţionalul, absurdul, atunci înţelegem cît de mare a fost suferinţa şi jertfa lui Iisus. El, Logosul, Care poartă în Sine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfint infinitul şi slava tuturor «eonilor», se face solidar cu noi, trăieşte ca om spaima în faţa morţii, cunoaşte acest sentiment al rupturii eonilor, al părăsirii în acelşi timp şi de lume şi de Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi cunoscut această părăsire cum ar fi putut muri, cînd moartea înseamnă tocmai părăsire, despărţire?[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Dar părăsirea, absenţa lui Dumnezeu are şi un aspect obiectiv, nu numai unul subiectiv. Comportă aspectul unei metode divine în raporturile cu starea de păcat a omului; poate şi mai profund, anume cu «punerea la încercare» a stării de creatură. Trebuie înţeleasă, cu alte cuvinte, şi ca o expresie a libertăţii noastre, acordată de Creator. Şi mai ales în părăsirea din acel moment de unică însigurare şi hotar, care e moartea, se poate dezvălui marea putere de credinţă şi bărbăţie, se poate afirma din adîncimea ei ultima persoană, care înfruntă acum acel real sfîrşit pentru un nou început ca de la nefiinţă la fiinţă. E o absenţă, o trecere cu cel mai profund rost ziditor. Cînd noi citim atent Evanghelia, observă un ierarh otodox, vedem că în ea este numai o rugăciune care n-a primit răspuns, rugăciunea lui Hristos în grădina Ghetsimani. însă în acelaşi timp, noi ştim că dacă Dumnezeu cîndva, în timp, a luat partea cuiva care s-a rugat, apoi desigur aceasta s-a petrecut cu Fiul Său, înainte de moartea Lui. Şi noi ştim de asemenea, că dacă a fost cîndva un exemplu de credinţă desăvîrşită, apoi acest lucru a fost anume atunci: Dumnezeu a găsit că credinţa[/COLOR] [COLOR=black]dumnezeiescului Patimilor era îndeajuns de mare ca să poată suporta tăcerea.[/COLOR]
[COLOR=black]Şi în experienţa duhovnicească ostenitorii vorbesc deopotrivă de răspunsul şi tăcerea lui Dumnezeu, de prezenţă ca şi de absenţă. «Absenţa autentică a lui Dumnezeu şi prezenţa lui autentică, în aceeaşi măsură sînt dovezi ale realităţii şi ale caracterului concret al relaţiilor reciproce cu El». Iar absenţa, părăsirea prin voia lui Dumnezeu, scoate într-o lumină specifică măreţia, adîncimea şi puterea de credinţă a omului, în sfîrşit, autentica noastră libertate.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus a experimentat şi în Ghetsimani şi în final pe cruce această tăcere, părăsire, absenţă. Numai aşa a şi gustat real moartea, care e suprema absenţă. Rugăciunea din Ghetsimani: «Tată-Ava de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine...» descoperă deci că Iisus a trăit real întîlnirea cu moartea, acest produs al păcatului; dar strigătul de pe cruce «Eli, Eli...» ne arată tot atît de clar că această experienţă dureroasă a purtat-o pentru noi, conştient de misiunea Lui răscumpărătoare. «Eli, Eli...» este reproducerea din Psalmul XXII, l şi nu o spontaneitate personală. E strigătul făpturii suferinde prin dragostea lui Iisus: a Aceluia care moare fără să fi trebuit să moară, pentru că în El nu era germenele morţii - păcatul, a Aceluia care «a gustat moartea pentru fiecare dintre noi», cum spune Apostolul (Evr. [/COLOR][COLOR=black]H, 9). El strigă: «Eli, Eli» şi nu «Ava», invocare ce exprimă în Noul Test; relaţia personală a Lui cu Tatăl. El experimenta moartea noastră, moartea păcatului, pentru a o învinge, a o transforma din interior şi a duce firea la nestricăciune. De aceea suferinţa Lui e ispăşitoare, are caracter de expiere pentru noi, împreună cu noi. E suferinţa şi biruinţa Dumnezeu-Omului pentru om.[/COLOR]
[COLOR=black]Suferinţa şi frica de moarte a Domnului nu-i o simplă trăire subiectivă, nici numai un sentiment de compătimire pentru semeni, ci ea e în legătura cu o ordine pe care omul a călcat-o. Prin greşeala sa «omul are conştiinţa că este exclus din ordinea conform căreia a fost conceput». Fiul lui Dumnezeu a venit să restaureze această ordine în primul rînd în umanitatea Sa prin împăcarea cu Dumnezeu, cu dreptatea, cu sfinţenia Lui. Suferinţa şi moartea sînt numai mijloace de pedepsire şi desfiinţare a păcatului. Fără referirea la acea ordine călcată, suferinţa devine oarbă, inutilă şi eşuează în disperare. In schimb în relaţie cu o ordine obiectivă, cu sfinţenia la care aspiră, conştiinţa află un sens în suferinţă, un mijloc terapeutic. E o ispăşire şi mîntuire spirituală de rău; fără ispăşire, nu există şi nu se poate realiza altfel vindecarea firii, pacea conştiinţei noastre, pacea cu Dumnezeu. [/COLOR][COLOR=black]Credinciosul creştin o acceptă ca o cale a purificării şi transfigurării. «Vouă vi s-a dat harul să şi pătimiţi pentru Hristos», zice Sfîntul Apostol Pavel (Filip. I, 29). Suferinţa ispăşitoare e o harismă. Poartă în ea vindecarea şi înnoirea, pentru că în suferinţa şi moartea harică e prezent Dumnezeu, aduce şi sfinţirea şi totodată sufletul însuşi rămîne viu. «Moartea trupească, zice Sfîntul Chiril al Alexandriei, este tip şi simbol al morţii celei lăuntrice şi din suflet»52.[/COLOR]
[COLOR=black]In orice ispăşire lumina conştiinţei nu e stinsă complet. Dar Hristos «se află înlăuntrul întregii sfinţenii şi[/COLOR] [COLOR=black]strălucirea Sa nu se stinge nicicînd, pentru că se întemeiază pe legile firii Sale şi pentru că de-a pururi rămîne si este acelaşi, neschimbat»53. Umanitatea Lui e umanitatea lui Dumnezeu-Cuvîntul. Domnul trăieşte în Sine, în trupul Său cu noi şi pentru noi suferinţa şi moartea noastră, dar neavînd în El «nimic mort», moartea Lui se înscrie într-o altă ordine de existenţă. Firea Lui umană e dezlegată de osînda şi pedeapsa morţii, umplîndu-se dinlăuntru de sfinţenie şi nestricăciune în însăşi această acceptare de bunăvoie a suferinţei şi stricăciunii morţii. Astfel firea sfinţită şi fără de prihană o aduce drept cea mai curată jertfă spre îndumnezeire.[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Jertfa şi Răscumpărarea reprezintă două mari capitole ale iconomiei divine. Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina Răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu. Dar, deşi esenţială Răscumpărării, deşi actul cel mai propriu care înfrînge în el însuşi păcatul, jertfa depăşeşte radical cadrul negativ al păcatului fiind în esenţa ei, prin dăruire, o pură afirmare a persoanei, ea se descoperă ca act originar, deci anterioară căderii, şi ţine de structura creaţiei. Altfel, nu e de conceput creaţia fără jertfă, iar justificarea ei e în primul rînd creaţia. Şi, indisolubil legata de actul creaţiei, în chip firesc durează cît durează creaţia.[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa descoperă chipul divin al Creatorului în credinciosul creştin, şi ascensiunea chipului lui spre tot mai profundă asemănare cu Dumnezeu. Şi întrucît jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume si cel ce-şi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decît în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Se înscrie ca un act grav într-un univers ierarhic şi personal, un univers al valorilor spirituale: binele, adevărul, căruia mă dedic, în ultimă instanţă al suveranităţii infinite a lui Dumnezeu Căruia îi aparţin. Dăruindu-mă Lui primesc însutit, după Evanghelie, deci cresc nelimitat în fiinţă, iar dăruind aproapelui, il întilnesc tot pe însuşi Dumnezeu în el, pentru că este chipul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru el.[/COLOR]


[COLOR=black]Intr-o asemenea viziune jertfa angajează întreaga existenţă. Şi persoana divină sau umană ca subiect şi firea întreagă ca materie sau conţinut al ei. Angajează de asemenea vitregul destin, descoperindu-se totodată şi instrument al relaţiei perfecte între credincios şi Dumnezeu şi om şi om, şi cale spre înnoire şi creaţie. Şi avînd suportul existenţial în dragoste, jertfa se fundamentează în cele din urmă în viaţa de nemărginită dragoste, de unire prin oferire a Preasftntei Treimi.[/COLOR]

[COLOR=black]Biserica ne învaţă că lumea e un dar şi o operă a Ziditorului. Tatăl creează totul prin Fiul în Duhul Sfînt şi astfel orice făptură e o oglindire a Treimii, o monadă treimică. Fiece fiinţă sau lucru, ca şi orice act al meu - care cred - revelează prezenţa Logosului şi a Duhului, e o raţiune întrupată, avînd temei ultim în întruparea Logosului de la Duhul Sfînt.[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa omului ca «chip» al lui Dumnezeu e conştientă şi liberă. Tocmai din calitate de «chip» putem deduce conştiinţa originară a acestui act reprezentativ uman. Jertfa e un fel de faţă în faţă cu Dumnezeu, e «da» al nostru în faţă lui «da» suprem, răspunsul nostru prin dar la darul divin, la harul Creatorului care circulă prin toată zidirea. [/COLOR][COLOR=black]Dar ca act spiritual şi liber, ea nu se limitează la o simplă oferire a unui dar din lume lui Dumnezeu. Jertfa mea,[/COLOR][COLOR=black]după Revelaţie, trebuie să fie un răspuns original şi liber supus judecăţii divine şi cea mai înaltă ofrandă de slujire a lumii în care trăim, în acest aport personal, creator stă esenţa jertfei; dar în acelaşi timp ea se descoperă drept mediu optim de lucru al harului.[/COLOR]

[COLOR=black]Dacă în Dumnezeu totul e numai «da» ziditor, libertatea omului poate fi: şi «da» şi «nu». Contemplînd lumea prin valorile din ea, omul a cedat ispitei, căzînd în adorarea propriei lui valori ca unică în lume, instituindu-se, potrivit Tradiţiei ortodoxe, ca un auto-idol. Se preferă pe sine lui Dumnezeu şi semenilor. Păcatul e o cădere din unitatea în care îşi află sensul existenţa mea, în egocentrism şi patimi care-şi construiesc din plăcere «sensuri» proprii şi care deschid uşa suferinţei şi a morţii. Dar păcatul în originea lui nu e uman ci demonic. Mai adînc decît păcatul în Adam e fiinţa lui harica. Jertfa rămine aceasta afirmare harica a omului, dar de aici înainte mai mult ca act de ispăşire a păcatului, decît ca act creator, îndeosebi în Vechiul Testament şi mai pregnant de la chemarea lui Avraam, jertfa va privi spre Hristos. Atît jertfa rituală, bunăoară, mielul pascal, cît şi cea personală, reprezentată prin patriarhi, profeţi ş.a., va fi o prefigurare profetică şi creatoare a jertfei Răscumpărătorului, Iisus Hristos.[/COLOR]

[COLOR=black]Făptura în însăşi originea ei e ambivalenţă: e şi harismatică şi firească. Fiecare lucru sau fiinţă în creştinism odată cu chipul lor îşi descoperă şi adevărul lor. In credincios, această situaţie de existenţă devine act conştient şi liber, şi el se afirmă astfel ca persoană în «două firi». Păcatul il reduce însă la o unică dimensiune, cea a eului. Intruparea reface şi consolidează structura umană originară. Firea divină prin chenoză şi cea umană prin jertfire se unesc în unicul ipostas al Fiului în sînul Fecioarei-Mame, Născătoare de Dumnezeu. Domnul restaurează persoana ca principiu de comunicare a celor două lumi constitutive, divină şi umană, şi se face premisă şi prototip concret fiecăruia, care îşi redescoperă în Hristos destinul propriu, anume acela de a se depăşi permanent prin vocaţie, prin har. Astfel Dumnezeu lucrează întruparea în fiecare din noi întruparea însăşi e temei al Răscumpărării şi întreagă viaţa Domnului mai ales de la Botez, început al mesi-anitătii Sale spirituale, e o continuă jertfire Tatălui în slujirea mîntuitoare a omului.[/COLOR]
[COLOR=black]Răscumpărarea propriu-zisă implică trei aspecte fundamentale: de recapitulare, de sfinţire a firii noastre şi de oferire a ei ca jertfă. Primele două se susţin şi se finalizează în cel de al treilea, în jertfă[/COLOR][COLOR=black].[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Domnul recapitulează mai întîi în Sine, în firea Sa umană însuşită ca într-o esenţă-exemplar, ideea divină despre om, inclusiv istoria lui. Posibilitatea recapitulării cu respectul libertăţii şi experienţei noastre e dată în calitatea Domnului de Arhetip, de Bine absolut în faţa diversităţii căilor de acces şi realizare pentru toţi cei ce vor să primească harul Lui mîntuitor, ca şi în capacitatea Persoanei Sale de a se deschide către lume, de a fi o conştiinţă simfonică, aşa cum e în ordinea divină unde ca Fiu poartă Treimea, Dumnezeirea toată.[/COLOR]


[COLOR=black]Firea recapitulată e şi sfantită prin prezenţa lui Dumnezeu în ea. Sfinţirea înseamnă restaurarea ontologiei noastre în cel mai propriu sens «onto-logic», adică Logosul îşi face locaş în fiinţa noastră, şi această fiinţă devine o Revelaţie în trup a Logosului, a Adevărului.[/COLOR]


[COLOR=black]Domnul asumă însă firea în întreaga condiţie a actualului eon de punere la încercare şi ispitire, cu accidentul păcatului, şi ia asupră-şi încercările, suferinţa şi moartea noastră. Poartă ca om osînda, dar ca Dumnezeu transfigurează firea noastră din interior şi calea către blestem şi moarte se preface în cale către înviere.[/COLOR]

[COLOR=black]In Iisus Hristos moartea e o jertfă supremă. Jertfă supremă, în primul rînd pentru că e suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului; în al doilea rînd pentru că Hristos se jertfeşte pe cruce numai atunci cînd «a sosit ceasul», deci nu accidental; aceasta înseamnă că jertfa Lui e oferită aici, în acel moment în care a dus pînă la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Dacă crucii îi urmează învierea şi învierea e începutul celei de a opta zi, atunci desigur jertfa Domnnului e o încheiere şi o încununare supremă a celei de a şaptea zi .[/COLOR]

[COLOR=black]Jertfa Domnului trebuie văzută în desăvîrşită unitate cu învierea. Una e implicată în alta fără să decurgă însă una din alta, întrucît moartea înseamnînd sfîrşitul posibilităţilor noastre umane, învierea e o nouă creatie, o nouă intervenţie divină şi un nou eon. E Paşte, e trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: spirituală, nestricăcioasă, nemuritoare.[/COLOR]
[COLOR=black]Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii devine taină a fiecărui creştin săvîrşită de Sfîntul Duh în Biserică. Această taină din veci, determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui, în toate Tainele, culminînd în Euharistie, care profetic anticipează Parusia Domnului. Trăieşte anume acea «me-tavoli», adică prefacerea în Duhul, trecerea de la trupesc la duhovnicesc, după itinerariul Domnului, Care a fost răstignit în trup şi a înviat în Duh. Aşa cum noi nu putem înţelege o operă fără să ne integrăm universului spiritual al autorului, nu ne putem trăi inteligibil destinul fără această mutaţie în Duhul, adică în universul spiritual al propriei noastre obîrşii. Aceasta înseamnă, după Sfinta Scriptură, a «umbla în Duhul». Jertfa care a adus la înviere ne poate călăuzi şi pe noi la unitatea Bisericii ca şi la slujirea lumii, a marii familii umane.[/COLOR]
[COLOR=black]Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul de asemenea în dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea noastră din nou s-a făcut tot prin dragoste, o dragoste atît de mare, încît a dus la jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă şi în noi «chipul» lui Dumnezeu, acesta realitate fundamentală, pentru a putea spune: omul este dragoste.[/COLOR]