Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Această învățătură a fost dată de Cuv. Serafim de Sarorv lui N. A. Motovilov, unul din marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferință foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în mănăstirea Deveeevsk mai mult de 70 de ani.
În anul 1902, S.A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Necolaevna, văduva lui Motovilov, și cu încuviințarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în „Buletinul Moscovei”, sub titlul: „Duhul Sfânt care a umbrit în chip văzut pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieții creștine”.
Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

„Odată, scria Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marți, pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 1831, și stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a „Izvorului Tămăduirii”, la locul meu obișnuit, drep în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Deveevsk, din obștea cea de la moară. Aceeastă soră mi-a spus: „Nu cumva sunteți domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?”. Eu i-am răspuns: Da, eu sunt. „Bine, a reluat ea, veniți la Părintele; el mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum este în chilia lui din mănăstire și a zis că vă așteaptă”.
În chilie a vorbit multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului și la viața lumească și apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg la părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropierea Izvorului Blagoslovului.
A doua zi, am așteptat până seara târziu, nemâncând nimic, când Părintele Serafim a deschis ușa chiliei sale și, uitându-se la mine, a zis: „Bucuria mea, eu nu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândești că nu ți-am deschis toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu am vobie să vorbesc, dar iată, mâine fii binevenit; voi sta cu tine din tot sufletul. Acum mergi și gustă ceva că ai slăbit”. Zicând aceste cuvinte, Părintele s-a închis din nou în chilie.
Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simțit-o atunci în inima mea; pluteam de fericire. Da, eram în culmea unei fericiri, care nu-și poate găsi asemănare în lumea pământească, și fără să țin seama că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată așa de sătul ca și cum aș fi mâncat și aș fi băut ceva pe îndestulare.
Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii care nu sunt obișnuiți cu astfel de îndulcire, de sfințenie și bucurie de care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, cuvintele mele vor părea exagerate, iar istorisirea din cale afară de însuflețită. Încredințez, însă, pe conștiința mea de creștin ortodox, că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine, nu numai că sunt adevărul curat, dar sunt încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simțit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvțnt vrednic să găsesc măcar câtuși de puțin, măcar în parte, despre cele ce am simțit în sufletul meu în ziua următoare?
Când am început conversația cu Părintele Serafim, era într-o joi. Cerul era cenușiu, pământul acoperit cu zăpadă și încă mai fulguia. Stăteam într-o poiană aproape de mica lui „sihăstrie”, pe malul râului Sorovca, ce curcea la poalele colinei.
M-a făcut să stau pe un trunchi de copac doborât și el însuși stătu pe vine în fața mea.
– Domnul mi-a descoperit, a zis marele bătrân, că din copilărie dorești să știi care este scopul vieții creștine și pentru aceasta ai întrebat pe mulți duhovnici și oameni învățați.
Trebuie să vă spun că acest gând mi-a frământat necontenit sufletul de la vârsta de 12 ani și că am pus problema mai multor fețe bisericești fără a primi un răspuns mulțumitor.
– Dar nimeni, continuă Părintele Serafim, nu ți-a dat un răspuns potrivit și hotărât. Ai fost sfătuit să mergi la Biserică, să te rogi, să trăiești după poruncile lui Dumnezeu, să faci bine. Acesta este scopul vieții creștine, spuneau ei.
Mulți ți-au dezaprobat curiozitatea, găsind-o deplasată și lipsită de evlavie, dar o făceau pe nedrept. În ce mă privește, eu, smeritul Serafim, îți voi arăta în ce constă în modul real acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt.

[cristiboss56]

Fineţea intervenţiei şi a lucrării Harului este neînţeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, aşa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă prezenţa şi lucrarea celui viclean nu este aceeaşi, deşi acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă şi să înşele cu vicleşug pe cei ce nu au destulă experienţă. Prezenţa duhului viclean pricinuieşte sufletului frica şi tulburare; vederea lui este înfricoşătoare şi de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simţurilor şi a minţii şi se prezintă ca o lucrare a Harului, aşa cum spune şi Sfântul Pavel, că „se preface în înger al luminii”. În această poziţie atât de fină şi de dificilă totodată, între Har şi înşelare, nevoitorul stă cu voinţa neînduplecată şi tare, „uitând cele ce sunt în urmă şi tinzând la cele dinainte” şi folosind ca singure şi preaputernice arme lacrimile şi umilinţa, singurele care îi înfricoşează pe vrăjmaşi.
Pururea-pomenitul Stareţ ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată, vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.
„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:
– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi?
Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:
– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.
Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 50-51)

[cristiboss56]

Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdea*una lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
Şi, aşa cum respiraţia dă viaţă trupului, tot astfel şi mintea, unindu-se cu rugăciunea, înviază sufletul său cel mort. Şi aceasta făcând ca un lucrător adevărat şi mila lui Dumnezeu cu multă durere căutând, începe să simtă câte puţin luminarea mângâierii dumnezeieşti.
Iar aceasta este prima treaptă a celui care se însingurează, a celui care află urmele, a celui care caută să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta, ca un începător, străbate calea cea fericită, dar are şi înştiin*ţarea lăuntrică că merge pe drumul cel drept. La început a fost, aşa cum am spus, acea rază prin care Dumnezeu cheamă, singura care ne-a ajutat la curăţire. Dar acea energie dumnezeiască, fiind cu totul nevăzută, încă nu se distinge în simţirea minţii, ci doar se face simţită uneori în nevoinţele trupeşti, pricinuind liniştire, noime duhovniceşti, întristare şi lacrimi, precum şi pomenirea şi simţirea păcatelor săvârşite. Încă şi dorinţă de nevoinţă şi de izvodire de contemplaţii naturale bine-plăcute lui Dumnezeu, precum şi cele care desfătează în chipul cel mai bun sufletul nostru, nu însă şi vederea simţită a luminii celei prealimpezi, aşa cum ni se arată aceasta, de trei ori fericită, şi care vine ca o adiere lină.
Şi ca o baie, puţin câte puţin, îl curăţeşte pe nevoitor. Îi înmoaie inima spre umilinţă, spre întristarea cea după Dumnezeu, spre ascultare şi spre râvnă mai fierbinte, întărind în el darurile fireşti cele bune.
Arhimandritul Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

În concepţia creştină, iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului. Persoana însăşi, în esenţialitatea ei, este iubire, adică tendinţă spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăşi fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârşi singur.

Iubirea e extaz, adică ieşire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăseşti mai desăvârşit. Dacă unitatea e năzuinţa iubirii, dualitatea e condiţia ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârşesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni şi totodată de a menţine individualitatea şi a o desăvârşi. Ea este o „unitate în dualitate". Iubirea are în ea nostalgia veşniciei. Ea nu poate concepe despărţirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat şi şi-au aparţinut din veşnicie, că ele sunt predestinate să-şi aparţină veşnic.Iubirea este forţă creatoare. Ea cheamă la viaţă potenţialităţile ascunse în om şi le actualizează.Ea dinamizează toate energiile şi îmbogăţeşte fiinţa şi viaţa omului, potenţând-o, împlinind-o, desăvârşind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii îşi găseşte expresie în iubirea dintre soţi, afară de reciproca dăruire şi perfecţionare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viaţă, ea creează viaţa, ea îmbogăţeşte viaţa. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soţ şi soţie, impune cu necesitate veşnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni şi caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială şi Dumnezeu, întrucât iubirea şi familia creştină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realităţi transcendente. Şi Dumnezeu este izvor şi putere transfiguratoare a vieţii din familia creştină.

Sufletul familiei creştine este iubirea. Şi în ea se reflectă măreţia lui Dumnezeu. Iubirea însăşi are ceva de „mare taină", ea este o cuminecare din esenţele vieţii, unde se simte suflul creator al Divinităţii.În această comuniune fiinţială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezenţa paşilor lui Dumnezeu în sufletul creştinului. Pentru că a fi creştin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viaţa lor şi să-şi împodobească sufletul cu toate virtuţile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlineşte cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfă, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi.

Familia creştină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire."

(Mitropolitul Nicolae Mladin)

[cristiboss56]

Poate cineva va zice: Toate bune și frumoase, dar astăzi cu uimitoarea dezvoltare tehnologică, mărirea cunoștințelor, realizările medicinii, transformarea lumii într-un cartier prin televizor și comunicațiile aeriene, cum poate cineva să scape de ispita de a considera Evanghelia drept ceva depășit?
Am putea răspunde multe despre relativitatea acestui progres tehnologic. Este îndoielnic dacă mai constituie un progres cultura tehnologică cu uriașele probleme pe care le-a creat în mediul natural și în sufletul omului (angoasa, stresul și toate celelalte). Îndumnezeirea științei și a posibilităților omenești a condus la o mare dezamăgire, prin neputința lor de a ajuta esențial la dezlegarea tuturor problemelor omenești, care în loc să se micșoreze mai mult s-au mărit. Dar le vom lăsa pe toate acestea deoparte ca să ne ținem de un singur aspect.
O problemă care dintotdeauna, în toate epocile, a preocupat pe oameni este moartea și cum ar putea fi depășită și a gusta veșnicia. Este de ajuns să ne referim la un cuvânt al marelui Socrate referitor la această problemă. „Firea umană muritoare caută, cât este cu putință, să existe pentru totdeauna și să rămână nemuritoare” (Banchetul 207d). Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este plăsmuit pentru veșnicie și numai în aceasta se poate odihni. Moartea care este consecința neascultării de dumnezeiasca voie, din clipa în care a intrat în viața omului a atras după sine experiența ei tragică, taină nedezlegată și nedepășită și prezentă în mod chinuitor în viața lui. În timp ce omul dorește veșnicia și o arată prin toate faptele lui și încercările lui de a face ceva măreț, vine stricăciunea și moartea să surpe și să distrugă nădejdile și așteptările lui.
În această problemă elementar omenească, ce răspuns are să ofere civilizația contemporană, ultimul cuvânt al științei? Ea poate să ne distragă gândul de la problemă, cu confortul, cu televizorul și prin neîncetata preocupare, dar nu poate să ne ajute deloc să găsim o soluție. Ne lasă cu cruzime complet neajutorați în puterea atotputernică a morții.
Singurul care poate să vindece din rădăcină boala aceasta a firii noastre omenești este Dumnezeu-Omul Hristos, Viața Însăși, izvorul și dătătorul vieții. Moartea n-a putut să-L țină pe Acela care a plăsmuit întreaga făptură și Care-i dă viața în fiecare zi. Dătătorul de viață a călcat moartea, a biruit-o și a nimicit-o cu Învierea Lui. A dat mai cu seamă și tuturor oamenilor posibilitatea să participe la acest trup înviat al Lui, Biserica, și să trăiască încă de pe acum și preguste, ca o arvună, bucuria învierii și, după a doua Lui venire, cu deplinătate.
Această participare la Trupul înviat al Dumnezeu-Omului și faptul că simțim bucuria învierii ca pe o realitate zilnică, bucurie care a țâșnit din mormântul gol al Domnului, constituie adevăratul și unicul progres și autentica dezvoltare. Toate isprăvile omenești și toate cele pe care le vom izbuti în viitor, chiar dacă vom reuși să ajungem pe alte planete, nu vor înceta să constituie diferite faze ale nenorocirii și chinului omenesc de-a lungul veacurilor. Izbăvirea și mântuirea vor fi date tuturor celor care au alergat la Acela Care a înviat din morți și este Începutul Vieții, Tărâmul celor vii. În Acesta cineva va găsi dintotdeauna și va cunoaște adevărata măreție a omului, a chipului lui Dumnezeu, va simți frumusețea creației și va gusta slava lui Dumnezeu. Atunci abia cineva devine nu numai un progresist și contemporan, ci depășește orice progres al tuturor epocilor care vor urma.
Acest lucru s-a întâmplat cu Sfinții Bisericii noastre. De aceea prezența lor este întotdeauna vie la credincioși și moaștele lor rămân nestricăcioase și neschimbate de timp pentru că au asupra lor harul Domnului înviat.
Au urmat Sfinții, cu toată dispoziția inimii lor, înțelepciunea lui Dumnezeu singura realitate întotdeauna nouă și importantă în istoria și viața omenească și au devenit ei înșiși înțelepți cu adevărat și luminați și de aceea au trecut în veșnicie și rămân mereu exemplu pentru cei care iubesc cu toată puterea lor înțelepciunea.
Apostolul Pavel zice în mod caracteristic, ca să ne arate ce mare prostie și nebunie este să ne lăsăm atrași de diferite idei omenești „Pentru că fapta lui Dumnezeu socotită de către oameni nebunie este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (I Cor. 1, 25). Și ceea ce poate să se considere ca nebunie și slăbiciune la Sfinții lui Dumnezeu aceasta este neîndoielnic cel mai înțelept și mai puternic decât înțelepciunea și puterea omenească anulată.
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise:
- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut e imposibil să le mai recuperăm.
Părintele Iustin Pârvu

[cristiboss56]

Ca să fie Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător şi Duh Atoateplinitor, Nesfârşit, vrea să fie totul întru toate: şi lumină, şi putere, şi har, şi înţelepciune, şi frumuseţe, şi margine a doririlor, şi năzuinţă atotputernică - iar diavolul, care a căzut din trufie şi nesupunere, vrea şi el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului şi putere a răutăţii, împreunare a tuturor patimilor şi năzuinţă spre tot răul. De aici ia naştere în oameni necurmata luptă cu răul, şi omul creştin, căruia i s-au dat toate puterile spre viaţă şi bună credinţă, este dator să iasă, cu harul lui Dumnezeu, biruitor din această înverşunată si dârză luptă, care uneori este dusă până la moarte, cum s-a întâmplat cu mucenicii. Au nu ştiţi că cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi (şi voi, creştinii) aşa ca să-l luaţi (I Corinteni 9, 24).
În vederea luptei noastre cu păcatul, luptă prin care dobândim viaţa veşnică, Dumnezeu a îngăduit vrăjmaşilor netrupeşti să caute a ne înşela, încât prin lupta cu ei să ne putem redobândi starea de credincioşie, supunere şi dăruire de care ne-am lipsit în rai, şi prin lupta cu păcatul, cu suferinţele şi cu feluritele necazuri (aşa cum şi-a întărit sufletul în virtute Iov) să fim vrednici de Domnul nostru, faţă de Care ne-am arătat nevrednici și trădători în rai. I-a încercat pe ei şi i-a aflat Lui vrednici... şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5-6).
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

După Domnul, călăuză și învățătoare în această lucrare duhovnicească a rugăciunii, precum și în orice virtute, este Preasfânta Maica Lui și mama noastră a tuturor.
De la vârsta copilăriei, Preacurata este adusă și afierosită de părinții ei la Templul lui Dumnezeu. Acolo cu o luptă duhovnicească zilnică își păzea mintea și imaginația ei de toate lucrurile sensibile, materialnice, deșarte și trecătoare și de cugetele acestei lumi, chiar și de cele care sunt bune și nepăcătoase și se concentra cu mult dor asupra sigurului Bine și Izvor a toată bunătatea, Plăsmuitorul și Ziditorul ei. Își păzea cu atenție neîncetată și cu osteneală mintea de orice atac al vrăjmașului. Nu o lăsa să fie amăgită și atrasă nici măcar puțin de ceva deșert, să se bucure de ceva vremelnic sau să folosească puterile ei pentru altă lucrare decât slavoslovia lui Dumnezeu. Prin toată existența ei, dorea și râvnea prezența personală a lui Dumnezeu în inima ei și de aceea se lupta să-și păstreze curat sufletul și trupul ei ca să devină templu sfânt, biserică însuflețită vrednică să-L sălășluiască pe Dumnezeu înlăuntrul ei. Această gustare a prezenței lui Dumnezeu în inima ei, experiența harului lui Dumnezeu în inimă, care depășește orice putință de a fi descrisă și înțeleasă, îi umplea de o seninătate supralumească și o pace odihnitoare întreaga existență și-i satisfăcea desăvârșit toate căutările firii ei omenești. Această odihnă este cea care i-a dat puterea să rabde în continuare biruitor și mângâietor orice dificultate și orice ispită și însăși răstignirea Fiului ei.
Această lucrare duhovnicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care a continuat întreaga ei viață cu o desăvârșire unică pentru oameni, a făcut-o vrednică să devină Maica Domnului nostru, să devină Născătoare de Dumnezeu.
Așa și fiecare credincios care se ocupă duhovnicește cu rugăciunea și încearcă să-și curețe sufletul de orice este păcătos și de prisos și să-și întoarcă mintea lui cu dor la dragostea lui Dumnezeu devine și el locaș potrivit ca să vină Domnul și să se nască în el și să îl învrednicească să devină și el maică a lui și frate al lui. Să-i dea posibilitatea să-L zămislească și să-L nască în inima lui și să-L aibă pururea locuitor al lui și odihnă unică și adevărată. „Cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea”[1]. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Opere complete, Cuvântul 57, p. 300, ed. Rigopoulos, Tesalonic 1969).
Această odihnă cu care prezența lui Dumnezeu umple sufletul și trupul omenesc când îl găsește pe om pregătit și curat prin lucrarea rugăciunii și a virtuților este ceea ce dă conținut în viața credinciosului. Ca să nu piardă această odihnă, această comoară care este mai presus de orice gând omenesc Mucenicii preferă să-și verse sângele lor, să rabde orice chin și cuvioșii preferau să-și chinuiască trupurile lor prin nevoințe și lipsuri mai presus de puterile omenești în pustie și în singurătate. Dorul de bunătățile cele cerești, când îl gustă omul este mai puternic și mai tare și decât orice chin și orice lipsuri.
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

[cristiboss56]

Primăvara se cunoaşte după flori, ca vara după spice; vara este frumoasă datorită secerişului; toamna este bogată datorită roadelor; iarna este împodobită cu zăpezi, ca o domnişoară cu flori; iar primăvara se cunoaşte după flori! Şi Domnul nostru ne porunceşte să privim la aceste flori: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc” (Mt. 6, 28). Crinul este împăratul florilor; iar când se spune în Evanghelie: „Luaţi seama la crinii câmpului” este acelaşi lucru cu a spune: luaţi seama la florile de câmp. Domnul ne porunceşte să privim la florile de câmp pentru a dobândi de la ele un anumit folos duhovnicesc, căci aşa cum albina, zburând din floare în floare, adună din ele mierea, aşa şi noi, privind la flori nu numai cu ochii cei trupeşti, ci şi cu ochii duhovniceşti, să adunăm dulceaţa duhovnicească şi să dobândim anumite cunoştinţe.
În primul rând, Domnul nostru, învăţându-ne sărăcia sau, mai bine zis, faptul de a nu ne îngriji peste măsură de dobândirea averilor, de mâncare, de îmbrăcăminte, de podoabe, de bogăţii, ne porunceşte să privim la florile câmpului cum cresc: „nu se ostenesc, nici nu torc”. Iar Dumnezeu „astfel le îmbracă”. Să nu crezi că Dumnezeu, prin aceste cuvinte, ne interzice să muncim şi să avem griji pentru viaţa de zi cu zi, nu. El şi lui Adam i-a poruncit să aibă hrană din osteneala mâinilor sale şi să-şi dobândească pâinea în sudoarea frunţii. El interzice numai grija cea peste măsură care este unită cu păcatul şi cu primejdia; Domnul vorbeşte despre aceia, care nu nădăjduiesc în voia lui Dumnezeu, caută cu nesaţ bogăţiile, îl uită pe Dumnezeu şi îl asupresc pe aproapele lor prin jaf, hoţie, tâlhărie şi toate nedreptăţile: iată, acestora le porunceşte Dumnezeu să privească la păsările hrănite de El şi la florile îmbrăcate de El şi să se lase mai mult în voia Lui cea Sfântă, decât în grijile lor. Aşa cugetă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ne opreşte să muncim, căci şi Sfântul Apostol spune: „Cel ce nu munceşte, să nu mănânce”; Dumnezeu ne porunceşte numai să nu ne lăsăm în toate în grijile noastre şi să nu Îl uităm pe El. Noi trebuie să muncim după măsura puterilor noastre, iar pentru mântuirea sufletelor noastre să ne străduim cu toată sârguinţa şi cu toată curăţia”. Aşa vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sfântul Dimitrie al Rostovului

[cristiboss56]

Suflete al meu, am făcut tot ce am putut şi am crezut că-ţi este de mai mult folos. Ţi-am povestit trecutul tău zbuciumat, ţi-am reamintit crâmpeie din anii copilăriei şi tinereţii tale, ţi-am spus cum te-ai depărtat de Dumnezeu, cum inima ta a devenit nesimţită şi mintea ta întunecată. Ţi-am spus apoi cum ne-am întâlnit împreună, cum ne-am recules, cum ne-am apropiat de Hristos, cum ne-am sfătuit să venim la mănăstire, cum am luat jugul lui Iisus. Apoi ţi-am spus cum iar te-ai depărtat de Iisus, cum inima ta iar a căzut în desăvârşită nesimţire, cum mintea ta cu totul s-a răspândit, apoi am încercat din nou să te apropii de Hristos. Pentru aceasta din nou te-am mustrat, te-am dojenit, te-am bocit, te-am tânguit, te-am sfătuit, te-am îndemnat şi tot ce-am crezut că-ţi poate fi de vreun folos am făcut pentru ca să te trezesc puţin, cât de puţin, din nesimţirea ta şi aşa apoi împreună să facem un examen al vieţii noastre şi să punem un început bun. Acum, suflete al meu, fie voia Domnului.
De te vei trezi puţin după atâtea cuvinte spuse din adâncul conştiinţei sau vei rămâne tot rece şi nesimţit, eu nu ştiu nimic, ci te las în voia Domnului. Tocmai de aceea ţi-am povestit atâtea din trecutul tău, ca să-ţi arăt că ai trăit în păcate toată viaţa ta, iar acum ai căzut în cea mai neagră şi amară nesimţire. Deci dacă tu fugi de osteneală, de post, de înfrânarea simţurilor şi a trupului, atunci cu ce altceva să îmblânzeşti pe Dumnezeu decât cu puţina osteneală ce o vei mai putea face şi încolo tot golul conştiinţei şi cugetare şi prihănire de sine. De aceea, dacă de osteneală fugi, atunci caută să petreci pe cât vei putea măcar în ascultare, dragoste, blândeţe, rugăciune curată, tăcere, străinătate, sărăcie, trezvie, etc., adică nevoințe mai duhovniceşti, care nu cer atâta osteneală trupească, iar pentru ce trebuie să faci şi nu poţi face din lenevirea ta şi din lucrarea diavolului, pentru aceea smereşte-te, suflete al meu, trăieşte în smerita cugetare şi prihănire.
(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 167)