Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Crucea este simbolul jertfei de sine pentru ceilalți. Dar cel care se dăruiește celorlalți, care îi iubește și îi ajută, nu simte această jertfă. Când această Dragoste se dăruiește, Însăși Dumnezeiasca Dragoste este în inima celui care dăruiește; nu omul este cel care dăruiește. El nu simte nici o jertfă, căci el nu are știință despre acest lucru. Pentru el este ceva firesc ‒ nimic nu se schimbă în viața sa, în sănătatea sa ‒ dimpotrivă, el se bucură fără de încetare, căci el este în același timp și dătătorul și primitorul Dumnezeieștii Iubiri, acestei Puteri. Hristos ne-a demonstrat-o prin Viața și Învățătura Sa, prin Răstignirea Sa, prin Învierea Sa. Astfel, și Dragostea adevărată se află totdeauna pre Cruce, dar în același timp, ea este și în Lumina Învierii.
…și rămâne tot timpul pre Cruce?
Totdeauna. Dar nu putem rămâne pre Cruce dacă nu avem dragoste. Căci în dragoste se găsește sămânța jertfei. Nu este posibil să iubești și să nu fii gata să oferi. Nu-i așa? Ajunsă la capăt, jertfa devine Cruce. Adesea, dragostea pre care o oferi altora nu va fi înțeleasă de aceștia. În acest moment, rămâi singur cu Dumnezeu. Dar El are totdeauna pre ai Săi și nu este posibil să nu ți-i scoată pre cale. Nu este posibil. Din moment ce te vei apropia de modul de a viețui pre care El îl vrea pentru tine, ai Săi vor începe să vină imediat către tine…Ce să mai spui! Eu însămi mă minunez. Altădată, trebuia să-mi aleg prietenii. Cine știe, acest prieten, această prietenă, s-ar potrivi cu gusturile mele, cu viața mea? Astăzi nu mai simt această nevoie. Oricine ar veni să-mi spună un simplu bună ziua va fi pentru mine trimisul lui Dumnezeu și chiar am impresia că întrupează un înger. Dumnezeu alege pre cei pre care îi trimite.
(extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

"Sunt mare pentru cei ce ma asculta, sunt mic pentru cei ce nu ma asculta si sunt de nimic pentru cei ce ma ocolesc", asa se definea pana nu demult parintele Teofil Paraian.

La intrebarea unui credincios: "Parinte, oare in lumea cealalta vom fi impreuna? Oare vom putea sa fim impreuna si in lumea cealalta?", parintele a raspuns: "Nu se poate sa ne desparta Dumnezeu in lumea cealalta daca ne-a unit in lumea aceasta. Daca ne-am simtit bine unii cu altii in lumea aceasta credem ca ne binecuvinteaza Dumnezeu sa fim impreuna si in cealalta".

[cristiboss56]

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian

[cristiboss56]

"Amagirile si dezamăgirile in relațiile de iubire"

"Se intmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente ‒ și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică."

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” ‒ această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București )

[cristiboss56]

"Fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt"



"Membrii fiecărei familii trebuie să aibă anumite moduri în care să descopere că sunt diferiţi şi să facă loc pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta cere să se spună cu sinceritate cum se vede pe sine însuşi fiecare membru al familiei şi cum îl vede pe celălalt. Atunci când unul dintre soţi se încredinţează în căsnicie de o diferenţă a celuilalt la care nu se aştepta sau pe care nu o cunoştea, este neapărat necesar să vadă aceasta ca pe o ocazie de îndreptare şi de înţelegere în special, nu ca pe o declaraţie de război.

Dacă modul de abordare al diferenţelor celuilalt se bazează pe determinanta „Cine are dreptate?” (război) sau pe o stare care presupune că diferenţele nu există (negaţie), atunci se nasc condiţiile unui comportament patologic al oricărui membru al familiei, şi în special al copiilor. Soţii văd diferenţele care conduc la conflictul de interese ca pe un atac, ca pe o dovadă că celălalt nu-l iubeşte. Când soţii descoperă că celălalt este un om diferit decât îl credeau ei, sunt dezamăgiţi. Ceea ce descoperă acum este caracterul celuilalt văzut non-stop (24 din 24), lucru pe care nu-l putuseră observa înainte de căsătorie şi care nu se potriveşte cu aşteptările lor. De exemplu, soţia pune prea multă sare în mâncare sau soţul îşi aruncă hainele pe unde apucă.

Diferenţele pe care le descoperă unul la celălalt sunt considerate de soţi ceva rău, deoarece conduc la certuri, la contraziceri, iar contradicţiile le reamintesc că fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt. Diferenţa dintre soţi este însă ceva care poate fi folosit ori într-un mod distrugător, ori ca un prilej de îmbogăţire.

Diferenţele care îi deranjează pe soţi sunt de obicei diferenţe de dorinţă, de obişnuinţă, de gusturi, de idei şi de aşteptări. Atunci când soţii au destulă preţuire de sine pot să aibă încredere unul în celălalt, pot fi siguri fiecare de capacitatea lui de a prelua de la celălalt, de a putea să aştepte să primească şi, respectiv, să dea celuilalt fără să se simtă furat, de a folosi diferenţele faţă de celălalt ca pe o ocazie a propriei dezvoltări.

Soţii deseori nu au încredere în capacităţile lor. Fiecare simte că tot ce are îi ajunge doar lui să se ţină în viaţă şi prin urmare nu îi prisoseşte nimic pentru a da celuilalt. Şi, deoarece nu au încredere unul în celălalt, unele zone ale vieţii lor comune, care solicită de la ei să-şi arate capacitatea de a-şi asuma specificul, individualitatea celuilalt, se arată ca un pericol iminent.

Aceste zone sunt cea financiară, mâncarea, dragostea, psihologia, cultura, serviciul, creşterea copiilor, relaţiile cu părinţii. Realitatea însă îi obligă să hotărască ce vor face împreună şi separat. Trebuie să înveţe pentru aceasta sa îşi exprime părerile, dorinţele, sentimentele şi cunoştinţele lor fără să se epuizeze, fără să îl frâneze sau să îl grăbească pe celălalt şi reuşind să împlinească o convieţuire, o joncţiune autentică a propriilor păreri personale cu cele ale celuilalt.

Pentru a reuşi să construiască o legătură funcţională și vie, fiecare poate spune: gândesc precum gândesc, simt precum simt, ştiu ceea ce ştiu, sunt eu însumi, dar nu te judec pe tine pentru că tu eşti tu şi primesc cu bucurie tot ceea ce ai de dat. Să vedem ce putem face ca să reuşim împreună cu datele existente - este o atitudine realistă…"

(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia)

[cristiboss56]

Prin Evanghelia Sa, Mântuitorul ne-a arătat că suntem mai presus decât păsările cerului și decât înflorirea pământului, pentru că Sângele Său ne-a făcut să fim de preț, iar grijile noastre, în raport cu grija lui Dumnezeu pentru noi, sunt oricum în dezechilibru.
Ne aflăm de fiecare dată dinaintea unei provocări. Suntem chemați să ne luăm în serios; să devenim parteneri ai Mântuitorului pentru propria noastră mântuire; să credem, nedezlipiți de El, că de fiecare dată, atunci când suntem în griji și în necazuri, El este parte integrantă a vindecării și a ieșirii noastre din griji și din necazuri.
Prin Duhul Sfânt am învățat că suntem oamenii lui Dumnezeu și că, de fiecare dată când vorbim despre noi ca despre niște oameni, o facem în virtutea faptului că Dumnezeu ne iubește și admite să fim chipul Slavei Sale, deși purtăm rănile păcatelor.
(Preot Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 13-14)

[cristiboss56]

Câți mergem la biserică, dar nu ne obosim să zicem: „Bună, eu sunt Costică!”, altul să zică: „Salut, eu sunt Ion!”. Noi nu știm pe nimeni. Trec pe lângă noi oameni în suferințe majore. Zicem Domnului să ne rugăm..., dar nu întindem mâna să ajutăm.
Eram într-o duminică dimineață – o zic tot timpul asta, tot timpul o zic, pentru că a devenit o obsesie, în care ne zbatem uneori și pe care le numim zile normale – la Catedrala din Sibiu (care este o catedrală care se pornește greu la rugăciune, dar când se pornește, duduie!), la o Dumnezeiască Liturghie, cu adevărat Dumnezeiască! Mi s-a părut că nici nu sunt acolo. Și în timpul Liturghiei așa de bine m-am simțit, încât îndrăznesc să spun că mă luase un drac al mândriei: „Mamă, ce frumoasă Liturghie!”.
Dar când să ies afară, văd o tanti care avea două cârje și suferea de două ori mai multă boală decât toți oamenii pe care îi cunoșteam în toată viața mea: tanti Ana. O haioasă cu ochelari, care biruiește moartea de vreo douăzeci de ani. Se tot ascunde de moarte și moartea n-o găsește! O caută, dar nimic!
Tanti Ana, căzută, săraca, supărată, era un pic murdară. Și una, o dodoloață de femeie care pare mereu că are o țăcăneală mare, stătea lângă tanti Ana.
Și zic: „Tanti Ana, ce s-a întâmplat?”. Deci eu veneam din harul Ierusalimului... „Tanti Ana, ce s-a întâmplat cu dumneata?”
Zice: „Părinte, m-am grăbit să ajung și eu pe scări, totuși să prind și eu un pic de slujbă! Și pe când urcam, am alunecat și am căzut”.
Și toate femeile acelea cuvioase în Liturghie au trecut pe lângă ea, ca și cum nu ar fi văzut-o. Ba chiar una i-a strigat, în vreme ce, totuși, una, cea mai puțin cuvioasă, o ridica: „Las-o dragă, aia are două pensii!”. Și ea a ridicat cârjele și a zis: „Da' pe ăstea două nu le vrei”.
Aia nu le-a vrut! Și astalaltă, care părea cea mai neprezentă în Liturghie, că tot timpul are ceva de comentat și de vorbit la câte un fluture ce-i zboară prin cap, a luat-o, a pupat-o, a mângâiat-o și a dus la desăvârșire Liturghia. Adică, ea a demonstrat că a înțeles din Liturghie mult mai mult decât toți ceilalți!
(Părintele Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 24-25)

[cristiboss56]

Intr-un cuvant, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această radacină nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

[cristiboss56]

Fiind întrebat de un tânăr asupra modului în care ar trebui să își aleagă partenera de viață sau asupra criteriilor de aflare a „sufletului pereche”, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul i-a recomandat „să se îngrijească să caute o fată bună, care să-l odihnească sufletește, pentru că pe fiecare îl odihnește un alt caracter”.
Iar sentimentul acela de „odihnă” sau de „pace” nu se restrânge doar asupra trupului, ci vizează mai ales sufletul, acoperind, astfel, întreaga existență umană.
(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană ‒ între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 52)

[cristiboss56]

Omul duhovnicesc
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131
„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți.
Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea.
Că după cum acela, care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (Însuși) a venit să-l pună pe pământ - și vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești.”