Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Vedeți și noi avem suficiente lacune!
Am reușit să deteriorăm planeta, s-o murdărim, în loc s-o ecologizăm, am transformat-o într-o groapă de gunoi, am defrișat cât am putut, am extras din pământ cât am putut, am împuțit apele cu tot felul de chimicale, să le otăravim și să nu mai stea fauna în ele.
Am exploatat tot felul de mine, am distrus tot felul de sisteme si de ecosisteme.
Noi nu vedem asta! Noi nu vedem că suntem răufăcătorii propriei noastre ogrăzi!
Este ca și cum un om și-ar da foc casei și ar spune: "A venit Sfarșitul Lumii!"
Păi tu-l faci!
Tu faci bombe atomice, arme biologice, tu inventezi viruși... Tu Omul!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=jQ7QmYlIRyI

[cristiboss56]

Dumnezeu a dăruit sufletului curat şi încercat în ascultare darul rugăciunii neîncetate şi de sine săvârşitoare, "harul fără plată, negrăita stare de pace şi bucurie", cum îi plăcea stareţului Tadei să spună. "Numai cei ce au primit harul fără de plată pot să ştie care este starea Îngerilor şi a Sfinţilor. Ştii cum erai înainte, te mâniai, iar acum nu mai ai mânie. Nu este nici un om care să te poată răni, nici un gând rău nu îţi poate face rău, căci eşti îngrădit, cârmuit prin Duhul Sfânt. Acum poţi să înţelegi starea Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu, care din pântecele mamei şi până la sfârşitul vieţii pământeşti, şi în veşnicie, a petrecut în deplinătatea harului dumnezeiesc."

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Ed. Predania, p. 17)

[cristiboss56]

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele, el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el, aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-l recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70)

[cristiboss56]

De ce se aprinde candela inaintea icoanelor ?

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI

Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei

Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.

(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

[cristiboss56]

Înţelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.
Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.
În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa , pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!
Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască
murdăria sufletească , să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…
Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile , dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.
( Sfântul Macarie de la Optina , Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

[cristiboss56]

Păcatul din om este mut și surd!
Te uiți la un om și spui în gândul tău "ce om deosebit", dar sufletul lui e ca un măr strivit de o mașină.
Păcatul roade pe om pe dinăuntru cum roade o carie lemnul.
https://www.youtube.com/watch?v=ZaUKnoFxS7o

[cristiboss56]

- Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.
- Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu , de fapt nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. În referatul biblic despre căderea lui Adam ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu. Dar este o absurditate să crezi că poţi fi dumnezeu fără Dumnezeu. Şi aceasta este tragedia căderii, iar noi ne găsim într-o astfel de stare.
Deşi suntem toţi membri ai Bisericii prin Taina Botezului, trebuie să luptăm în noi împotriva eredităţii căderii. Şi cred că, dacă această cădere este, în primul rând, un act de orgoliu, a te pregăti pentru primirea darului lui Dumnezeu înseamnă a te smeri înaintea Lui. Cu alte cuvinte, nu este decât un act prin care facem constatarea eşecului nostru. Şi, eşec este poate, un alt cuvânt sinonim pentru păcat. A te pregăti, în*seamnă a te aşeza la picioarele scării care duce la Dumnezeu şi care este exprimată în Fericiri: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor ”.
Deci, pregătirea este un act care constă în a te coborî în profunzimile smereniei. Şi numai în smerenie Dumnezeu ne poate oferi darurile Sale. Aceasta deosebeşte calea creştină de toate pseudo-spiritualităţile care se răspândesc astăzi în lumea întreagă, sub numele de New-Age, care adună la un loc tot felul de curente, tot felul de aşa-zise spiritualităţi ce nu vorbesc nici de smerenie, nici de pocăinţă. Dar tocmai pe calea pocăinţei, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.
Am vorbit acum despre dar şi am spus că noi primim darurile lui Dumnezeu în orice moment al vieţii noastre. Trebuie să facem însă un efort pentru a primi acest dar şi cel mai important este a şti cum să facem să dureze acest dar în noi. În experienţa Bisericii vedem că Dumnezeu oferă cu uşurinţă darul Său, dar că, după aceea noi îl pierdem. Şi cum să continuăm în momentul în care am pierdut darul?
Viaţa duhovnicească trece prin trei etape: 1.
Etapa dăruirii harului , apoi 2. etapa retragerii simţite a harului şi 3. cea a redobândirii harului . Întreaga problemă a ascezei este cum să trăim în această a doua perioadă. De prima Se ocupă Dumnezeu . În a doua etapă El ne lasă oarecum să mergem cu puterile pe care ni le-a dat , pentru ca, în final, să redobândim acest har şi să-l păstrăm . Eu cred că întreaga tradiţie ascetică şi spirituală a Bisericii ( Filocalia , Scrierile Părinţilor etc.) ne învaţă ce să facem tocmai în această a doua perioadă. Şi cred că sunt trei lucruri aici:
trăirea după poruncile lui Hristos; lupta contra patimilor (şi Părinţii Bisericii au descris pe larg metodele tămăduirii de aceste boli spirituale) şi
iubirea aproapelui.
Adeseori prin iubirea aproapelui putem să ne apropiem de Dumnezeu. ( Symeon de la Essex )
( Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon , ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 152-153)

[cristiboss56]

Noi avem grijă să-i învăţăm pe alţii lucruri pe care noi ni le-am însuşit din Evanghelie şi aşa are loc crearea a-V-a Evanghelie a Babelor. E mai tare decât cea a Gnosticilor! Pentru că ce spune o Babă e Lege! Ce spune preotul , e îndoielnic! "Las' că nu ştie părintele, ce ţi-am spus eu!" Si nu râdeti, am întâlnit caz când mi-a spus persoana... de aceea vă spun că Evanghelia Babelor are o altă consistenţă decât cea a Duhului Sfânt.. "Părinte, zice, stiţi de ce am venit la biserică? Vrăjitoarea mi-a spus că trebuie să vin la biserică că trebuie să mă dezlegaţi! Dar preotul din sat nu ţi-a spus să mergi la biserică? Aaa, ba da cred ca mi-a spus dar eu nu prea merg duminică la biserică!" Deci a venit dracul ăi te-a învăţat că trebuie să mergi la Casa lui Dumnezeu. E, ăla e drum la biserică, făcut cu păcat! Pentru că nu te-a trimis Dumnezeu, nu te-ai dus din îndemnul inimii. Este lucrarea lui sarsailă! Sarsailă te-a trimis sa râdă de Dumnezeu şi să-i zică, uite mă.. eu îţi trimit oamenii la biserică! Vedeţi câtă viclenie are satana să-şi bată joc de Dumnezeu şi de noi?

[cristiboss56]

Domnul a zis: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă ” (In 15, 16) - iar noi nu credem. Noi nu credem nici în rugăciunea noastră, nici că Dumnezeu ne va auzi - nu credem în nimc. Iată de ce totul ne e deşert, iată de ce rugăciunea noastră parcă nici nu s-ar împlini - ea nu numai că nu poate să mute munţii din loc, ci îndeobşte nu poate să izbutească nimic... Rugăciunea înaintea lui Dumnezeu este o taină , şi în ea nu este nici o silnicie, ci numai rugă: „Doamne, ajută, vindecă, mântuieşte! ”.
Dacă am face aşa, am avea mari reușite. Iar noi tot nădăjduim în discuţii, nădăjduim că o să ne descurcăm cumva singuri, păstrăm nu ştiu ce pentru nu ştiu ce zile negre. Pe cel care aşteaptă zile negre, acestea îl vor ajunge negreşit. Fără Dumnezeu oricum n-o să izbândeşti nimic; de aceea Domnul și zice: „Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă ” (Lc. 12, 31). ( Protoiereu Dimitrie Smirnov)
( Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 44)