Barbatul, capul femeii?

2. „Sotia este a doua autoritate”

In viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur, autoritatea care insoteste conducerea treburilor familiale este in mod real impartita in cel mai inalt grad – sotia fiind „a doua putere (arche deutera)” (18) , „al doilea imparat al casei, caruia ii lipseste doar coroana” (19 ). El defineste casatoria drept „acea stare potrivit careia exista si egalitate (ison), si libertate”, unde „supunerea este usoara (holos mikra)” (20) Daca „cel ce conduce in Biserica are colaboratori (koinonous)(21) care se afla sub autoritatea lui (tes arches), tot astfel si barbatul are un colaborator (koinonon), anume, pe sotia lui.”(22)

Prin urmare, sotia este a doua putere in familie, avand doar ceva mai putina autoritate decat sotul ei, care conduce treburile familiale in stransa colaborare cu ea. Sfantul Parinte nu ne ofera o descriere detaliata a felului in care ar povatui el un cuplu sa-si organizeze viata familiala zi de zi. Dupa toate probabilitatile, a considerat ca este eficient sa ne puna la dispozitie indrumari de ordin general, din care fiecare cuplu in parte sa-si poata alege pe cele care ii sunt de folos. Fara sa apelam la nici un fel de speculatii proprii, ci doar bazandu-ne pe aceste indrumari, putem presupune ca el preconiza ca fiecare decizie luata intr-o familie sa fie precedata de discutii sau dezbateri, la care sa participe ambii membri ai cuplului, in asa fel incat decizia finala sa se bucure de acordul amandorura - si, bineinteles, si al copiilor, atunci cand este cazul. Daca sotul si sotia se iubesc cu adevarat, daca tin cu adevarat unul la celalalt, atunci sotul nu va avea nici un motiv sa treaca peste vointa sotiei lui, impunandu-si propria vointa, deoarece fiecare dintre ei se va gandi la binele celuilalt mai mult decat la cel personal, se vor supune amandoi in aceeasi masura poruncilor date de Hristos Domnul si vor progresa duhovniceste impreuna, cu aceeasi ravna.

Un sot inzestrat cu intelepciune va dori intotdeauna sa se sfatuiasca cu sotia lui inainte de a lua o hotarare, beneficiind astfel de chibzuinta ei; se vor invata astfel unul pe celalalt si se vor stimula unul pe celalalt pe taram spiritual, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. In ceea ce priveste conducerea gospodariei, Sfantul Parinte considera ca sotia este aceea care trebuie sa fie la carma, in timp ce sotul, constient ca este mult mai putin apt decat ea in acest domeniu si ca nu are experienta necesara rezolvarii problemelor gospodaresti, trebuie sa fie foarte recunoscator ca ea este cea care conduce, si nu el; lui ii revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul mers al lucrurilor, in ansamblul lor. La sfarsitul acestui capitol, vom analiza mai in detaliu „diviziunea muncii” in familie conform viziunii hrisostomice, recomandata de Sfantul Parinte ca un tipar comportamental demn de urmat de cei doi membri ai unui cuplu matrimonial.

3. Reciprocitate intru supunere

Asa cum aratam in cele de mai sus, conceptia si practica supunerii reciproce a sotilor se armonizeaza permanent in contextul general al crestinismului, potrivit caruia toti crestinii sunt chemati sa se supuna lui Hristos, unul altuia si chiar necrestinilor – desigur, in masura in care acest lucru este posibil. Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, sotii si sotiile trebuie sa se supuna unul altuia in trei domenii specifice: in domeniul educatiei si zidirii spirituale reciproce in relatiile lor intime si in atitudinile lor fata de bunurile comune.

Pe taramul zidirii duhovnicesti, fireste, ne asteptam ca Sfantul sa ne povatuiasca unele ca acestea: „Femeile sa-i faca atenti pe barbatii lor, si barbatii pe sotiile lor” (23) . Si inca: „Rugati-va impreuna in casele voastre si mergeti impreuna la Biserica. Cand va intoarceti acasa, intrebati-va unul pe celalalt despre intelesul celor citite in Biserica si al rugaciunilor rostite acolo” (24). Sfantul Parinte sugereaza chiar ca ar trebui sa existe un fel de „intreceri” intre sot si sotie in privinta sarguintei duhovnicesti:

„Dar si acasa, barbatii trebuie sa auda despre aceste lucruri [indemnuri la virtute] de la femei, si femeile de la barbati. Sa fie un fel de intrecere (hamilla) intre ei in ce priveste straduinta de a castiga intaietate in implinirea legii. Iar cel ce a castigat aceasta intaietate, si si-a indreptat purtarea sa sa-l mustre pe cel care a ramas in urma.”(25)

Sfantul Ioan Gura de Aur ne ofera drept pilda de cuplu care s-a angajat in mod desavarsit intr-o astfel de supunere reciproca pe Avraam si Sara: „Si el o asculta in toate, si ea pe el, la fel”(26). In privinta relatiilor matrimoniale intime, Sfantul Ioan ne imbie invataturile pauline, potrivit carora barbatul si femeia trebuie sa se supuna unul altuia intru totul. Ca stare, le aminteste sotilor urmatoarele:

„N-auzi, oare, pe Pavel spunand ca «barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia» [I Corinteni 7, 4], dand aceeasi (koinous) lege la amandoi? Iti mustri cu asprime sotia daca se duce des la biserica, dar tu iti petreci toata ziua la teatru si nu te socotesti vrednic de mustrare! Tii foarte mult la cinstea (sophrosynen) femeii tale, ba faci si lucruri de prisos si depasesti masura, neingaduindu-i sa iasa din casa nici pentru cele neaparat trebuincioase: dar cand e vorba de tine, socotesti ca ti-i ingaduit totul! Dar nu ti-o ingaduie Pavel, care a dat si femeii aceeasi putere (exousian), „Barbatul sa dea femeii cinstea cuvenita [I Corinteni 7, 3]. Ce cinste-i dai tu, cand o insulti in ce are ea mai scump si dai desfranatelor trupul tau, care-i al ei?” (27)

Sau iarasi:

„Trupul barbatului nu mai este al lui ci al femeii lui. Drept aceea, el trebuie sa pastreze intact ceea ce ii apartine ei, fara sa imputineze sau sa degradeze ce este al ei”(28).

Sfantul Ioan Hrisostom le aminteste barbatilor ca legea dumnezeiasca prevede pedepse egale pentu adulter in cazul barbatilor, cat si al femeilor:

„Desi in alte privinte este trebuinta de o autoritate superioara, aici unde este vorba de respectarea castitatii si a sfinteniei casatoriei, barbatul nu are un privilegiu mai mare decat femeia, ci va fi si el pedepsit la fel daca va incalca legile casatoriei” (29) .

In aceeasi omilie, el insista asupra acestui punct al discutiei, diferentiind clar intre legile dumnezeiesti si legile lumesti, sociale:

„Nu-mi spune despre legile necredinciosilor care tarasc la tribunal pe femeia vinovata de adulter sa fie pedepsita, dar care nu cer aceeasi pedeapsa pentru barbatii casatoriti care au pacatuit cu slujitoarele. O sa-ti citesc legea lui Dumnezeu, care este la fel de severa cu femeia, si cu barbatul si care numeste aceasta fapta adulter”(30).

Rezulta limpede ca Sfantul Ioan Gura de Aur respinge cu fermitate „standardele duble” care prevalau in societatea vremii sale, potrivit carora barbatului ii era ingaduit sa comita adulter si sa scape nepedepsit, in timp ce sotia adulterina putea sa fie chiar ucisa. (31)

Asa cum notam si in Capitolul al II-lea, Sfantul Ioan Hrissostom insista asupra proprietatii comune asupra bunurilor agonisite de catre cei doi membri ai unui cuplu afirmand ca sotul nu are nimic in plus fata de sotie. Adresandu-se barbatilor, le spune urmatoarele:

„Mai presus de orice, stramuta din sufletul ei aceasta notiune de «al meu» si «al tau». Daca ea spune «Aceste lucruri sunt ale mele», intreab-o: «Care lucruri sunt ale tale? Iti spun drept ca nu inteleg ce vrei sa spui. In ceea ce ma priveste, eu nu am nimic care sa fie numai al meu. Cum poti tu sa vorbesti despre ce este al tau, cand totul este al tau! [...] Eu sunt al tau. Daca eu nu am nici o putere (exousian) asupra trupului meu, ci tu ai putere asupra lui, cu cat este mai mare puterea pe care o ai asupra agoniselilor mele?»”.( 32)

4. Influenta femeii asupra barbatului

Sfantul Ioan Hrisostom nu aduce in discutie nu numai supunerea reciproca dintre soti, ci subliniaza totodata puterea deosebita pe care o are femeia asupra barbatului ei:

„Nimic, in sfarsit, nimic nu are mai multa influenta (ischuroteron) si tarie pentru a-l echilibra (rhytlunti zeiri) si a-l conduce pe barbat ca femeia lui, atunci cand este evlavioasa si prudenta, si pentru a-i intoarce sufletul lui unde vrea ea si cum ii place. Va afla mai putina incredere la prieteni (synoikou) si la invatati si la fel la cei mari decat la avizele si la sfaturile femeii sale. Caci extrema tandrete (…) pe care o are un barbat pentru femeia sa il face sa primeasca sfaturile ei cu multa placere (hedonen). Eu as putea arata aici exemplul multor oameni greoi si indisciplinati, pe care femeile lor i-au potolit si i-au civilizat. Femeia este insotitoarea omului, la masa, la pat la procrearea copiilor (paidopoiias) (33) ; ea este pastratoarea secretelor lui, a hotararilor lui, mai stiu eu a ce? Atasata cu totul de barbatul ei, ea ii este asa de unita precum este capul cu trupul. Ea ii va face mai multe servicii (epimeleian) barbatului ei decat oricine, daca este cinstita si cu bun simt.” (34)

In continuare, Sfantul Parinte le incredinteaza pe sotii, ca de vor pune in aplicare si ele sfaturile bune pe care le dau sotilor lor, cu siguranta ii vor „castiga” pe acestia:

„Ziditi-i (didaskaliari) si intariti-i pe barbatii vostri nu numai prin cuvintele voastre, ci inca si prin exemplul vostru bun. Si cum ii veti invata voi pe barbatii vostri prin faptele voastre si prin exemplul vostru? Atunci cand nu vor vedea in voi nici rautate, nici curiozitate, nici iubire pentru podoabe si nici dorinta, nici gust pentru lucrurile zadarnice ci dimpotriva, va veti multumi simplu cu ceea ce aveti, va vor asculta cu placere si vor primi cu bucurie sfaturile voastre; [...] daca faptele voastre se portrivesc cu cuvintele voastre, daca invatati in acelasi timp si cu cuvintele voastre si prin faptele voastre,[…]ei vor ceda in fata voastra; atunci, spre exemplu, cand nu vei mai cauta deloc aurul, pietrele pretioase si maretia hainelor; si, in locul acelora, va veti face o modestie (kosmioteta) de cumpatare, de bunatate. Atunci cand va veti prezenta in fata sotilor vostri impodobite cu aceste virtuti, veti avea dreptul sa le cereti sa le aiba si ei. Caci daca o femeie face ceva pentru a-i placea sotului ei, sufletul ei trebuie sa si-l impodobeasca, pe cand trupul ei nu va face decat sa-l desfigureze, impodobindu-l. In sfarsit, aurul si impodobirile nu va vor face asa de iubite ca si cumpatarea si blandetea, si a fi gata sa va dati si viata voastra pentru ei. Iata ceea ce castiga (cheiroutai)(35) inima si toata iubirea sotilor vostri”.(36)

Si iarasi:

„Daca voi sunteti in aceste dispozitii bune, nu va veti face frumoase numai pe voi insiva, ci ii veti face frumosi si pe sotii vostri. Cand veti parasi luxul si nu se vor mai gandi sa faca cumparaturi mari vor pierde lacomia pe care o aveau de a aduna si vor fi mai indemnati sa faca milostenie, si ii veti putea sfatui cum se cuvine (symbouleuein ta deonta) sa faca ceea ce este placut. Dar [...] cum veti avea ravna si graba sa ii indemnati pe sotii vostri sa faca milostenie, daca va veti consuma cea mai mare parte din bogatii ca sa va impodobiti trupul vostru? Parasiti acest fast, incetati de a mai purta haine impodobite cu aur, si atunci veti putea vorbi cu indrazneala (meta parrhesis) despre milostenie cu sotii vostri. Si, chiar cand nu veti castiga nimic, veti avea mangaierea ca ati facut ce trebuia sa faceti din partea voastra. Dar, ce zic eu? Este imposibil sa nu-i miscati pe sotii vostri cand ii veti constrange prin exemplul vostru si prin faptele voastre.” (37)

In opinia Sfantului Ioan Gura de Aur, unul din temeiurile casatoriei este educarea barbatului de catre sotie:

“Caci ea [femeia] s-a insotit cu barbatul ei pentru comuniune (koinonia) pe viata si pentru procrearea copiilor, iar nu pentru lipsa de buna cuviinta si distractii, si pentru ca sa conduca gospodarie (eikoure) (38) si pentru a-l invata (paideue) (39) pe el (semnon)“. (40)

Daca femeia este mai sporita duhovniceste decat barbatul ei, atunci negresit sa-l indemne si pe aceasta, invatandu-l prin indrumarile ei. Sfantul Ioan Hrisostom este cel care o autorizeaza sa indeplineasca aceasta misiune. La un moment dupa ce-i mustra cu asprime pe pastoritii sai de parte barbateasca pentru trandavia lor, si continua in felul urmator:

„Dar ca sa nu va tin numai de rau, haide sa va dau si un mijloc de indreptare. Care? Vreau sa va incredeti sotiilor voastre, ca ele sa va instruiasca (paideue). Ar fi trebuit, dupa legea lui Pavel [I CORINTENI 34-35], ca voi sa fiti dascalii lor! Dar, pentru ca, prin caderea in pacat s-a stricat ordinea (taxis) si a ajuns capul jos, iar trupul sus, sa alegem cealalta cale”(41).

Este limpede ca Sfantul Parinte are o mare incredere in puterea (pag. 311) unei sotii credincioase de a indrepta un sot necredincios aducandu-l pe calea cea buna si ingrijindu-se si de slava acestuia si de bunul lui nume:

„O femeie cuminte, inteleapta, va scoate pe barbatul ei de pe caile pline de (…) si va fi pentru el ceea ce e fraul pentru manz” (42).

Influenta femeii asupra barbatului ei se vadeste nu numai in domeniul indrumarii duhovnicesti, ci si in viata lor intima. Acest lucru se manifesta in doua moduri. In primul rand, potrivit axiomei pauline din I Corinteni 7, („Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa”), Sfantul Ioan Hrisostom arata ca „decenta femeii biruie indecenta barbatului” (43). In al doilea rand, atractia fizica a barbatului fata de sotia lui indica totodata supunerea lui fata de ea:

„Dorinta trupeasca (epithymia) este mai puternica la barbat. Da, si din aceasta pricina Dumnezeu a randuit-o astfel, pentru a face ca faptura puternica (hyperim chori) sa fie sub deplina stapanire (tyrannidi) a acest patimi (erotos), si pentru a-l supune (hypotaxe) pe el fapturii mai slabe (asthenestero)“(44).

In acest context, la care se alatura aceea ca barbatul este „legat” de sotia sa prin toate indatoririle si responsabilitatile sale conjugale fata de ea, el fiind cel care ii poarta de grija intru totul, Sfantul Ioan Gura de Aur afirma „Caci Dumnezeu il face pe barbat robul (doulon) ei” (45) .

5. Limitele supunerii sotiilor

Desi in teologia si spiritualitatea hrisostomica barbatul trebuie sa fie animat de dragoste jertfelnica fata de partenera sa de viata si sa i se supuna in felul aratat in cele de mai sus, Sfantul Parinte recunoaste ca, in aceasta lume cazuta in care traim, modelul ideal nu este totdeauna respectat. Dar cum anume le povatuieste el sa se poarte pe femeile ale caror soti sunt necredinciosi? Aduce el oare in discutie limitele supunerii in cazul sotiilor ale caror soti sunt tiranici si care le maltrateaza?

Mai intai, Sfantul Ioan o indeamna pe sotia aflata intr-o asemenea situatie sa incerce sa-l suporte pe sotul ei pe cat ii este ei posibil, incurajand-o sa aiba incredere ca dragostea ei statornica si devotamentul ei fata de el ii vor inmuia acestuia inima in cele din urma. Dupa cum am vazut deja, el avea o incredere deosebita in forta sotiei credincioase de a birui necredinta sotului ei. Le imbie apoi pe sotii sa-si analizeze gandurile si faptele, pentru a fi sigure ca duc intr-adevar o viata de credinciosie deplina, mai degraba decat sa inceapa sa-i invinovateasca pe sotii lor de nesupunere fata de ele sau sa se planga de ei:

„Sa nu cercetam lucrurile care li se cer celorlalti, atunci cand noi suntem vinovati cu privire la ce ni se cere noua insine, pentru ca invinuirea altuia nu ne va absolvi de propria noastra vina. Ingrijeste-te doar de aceasta: cum poti tu sa scapi de vina pe care o porti tu. Caci si Adam a dat vina pe femeie, iar ea pe sarpe, si nu le-a fost de nici un folos acest lucru. Sa nu-mi spui, dar, ce a facut rau barbatul tau, ci sa te ingrijesti cu toata luarea-aminte sa-i arati barbatului tau respectul ce i se cuvine. Pentru ca si eu, atunci cand vorbesc cu el, si-l povatuiesc sa te iubeasca (agapan) si sa aiba grija de tine, ii cer sa faca ce ii este poruncit lui, si nu-l las sa aduca vorba despre legea care a fost randuita femeii. Drept aceea, tu ocupa-te numai de acele lucruri care tin de tine si fii supusa (euenion) barbatului tau.” (46)

Dupa aceea, Sfantul Parinte le aminteste sotiilor ca atunci cand asculta de barbatii lor, chiar daca acestia le nedreptatesc, arata ascultare fata de Dumnezeu. In adevar sotia care-si iubeste staruitor barbatul necredincios v-a dobandi o mare rasplata de la bunul Dumnezeu:

„Caci mai ales aceasta inseamna ca arati ascultare, fata de Dumnezeu: sa nu incalci legea, chiar atunci cand suferi lucruri care sunt impotriva legii. Si de fapt, a iubi pe cel care te iubeste nu e socotit ca cine stie ce. Dar cel ce slujeste pe omul care-l uraste, el este cel care, mai presus de toti ceilalti, este vrednic de laude si cununi. In acelasi fel, dar, adu-ti aminte ca daca barbatul tau iti face sila, si induri aceasta, iti atragi slavite cununi”(47).

Sotiilor pe care sotii lor le lovesc, Sfantul Ioan Hrisostom le da aceleasi povete:

„Daca paganilor care ne lovesc pe obrazul drept trebuie sa le intoarcem celalalt obraz, cu atat mai mult trebuie sa induri purtarea trufasa si aspra (thrasynoment) (48) a barbatului tau. Nu cumva sa intelegi din aceasta ca spun ca e voie sa-ti bati (typtesthai) femeia – sa nu fie! Caci aceasta este cea mai cumplita ofensa (eschate bris), nu numai pentru cea care este lovita, dar si pentru cel care o loveste. Insa chiar daca te-ai insotit cu un asemenea nenorocit, nu te mahni, o, femeie, ci gandeste-te la rasplata care te asteapta pentru aceasta [in ceruri], si la cinstirea [rabdarii tale] in viata de aici.”(49)

Aceasta nu inseamna ca Sfantul Parinte spune, de fapt, ca nu exista nici o limita in privinta supunerii femeii in fata barbatul ei. Pentru el, supunerea sotiei trebuie sa inceteze atunci cand sotul ei o constrange sa comita un act profanator, reprobabil sau imoral:

„Dar ce sa faci, ma intrebi, daca el [barbatul tau] te obliga sa jertfesti idolilor sau sa i te alaturi intr-o fapta imorala, pe motivul ca sunteti casatoriti, si tu refuzi, iar el te paraseste? Lasa-l sa plece; e mai bine sa te desparti de el si sa pui capat casatoriei decat sa incalci dreptatea si cinstea. Tot asa ne povatuieste si Sfantul Pavel: «In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati» [I Corinteni 7, 15]. Daca el te loveste (pun teroi) in fiecare zi, si daca mereu iti cauta pricina, mai bine sa te desparti de el. [...] Un asemenea barbat e la fel de vinovat de stricarea casatoriei ca si cel care umbla cu desfranatele.”(50)

Intr-una din Omiliile cuprinse in Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Sfantul Ioan arata ca legea vetero-testamentara potrivit careia barbatul care-si uraste sotia trebuie sa divorteze de ea a fost intocmita pentru binele acesteia: „Daca legea [veche] ar fi silit pe barbat sa tina in casa pe femeia pe care o uraste, barbatul ar fi ucis-o” (51).

Desigur, in unele privinte, Sfantul Ioan Hrisostom este un idealist, dar in aceasta problema era suficient de realist pentru a recunoaste ca unele casatorii pur si simplu nu sunt randuite de Dumnezeu, desi institutia casatoriei in sine este o Sfanta Taina binecuvantata de El:

„Drept aceea, cand inteleptul zice: «O casa si o avere sunt mostenire de la parinti, iar o femeie inteleapta, este un dar de la Dumnezeu» [Pilde 19, 14], el voieste sa spuna ca Dumnezeu este Cel care a randuit casatoria, iar nu ca El este Cel care uneste pe fiecare barbat cu femeia cu care s-a insotit dupa propria sa voie. Caci pe multi ii vedem ca se insotesc unul cu celalalt spre raul lor, chiar daca le e legiuita casatoria, si aceasta nu poate fi pusa in seama lui Dumnezeu.”(52)

Din aceste spuse ale sale reiese ca Sfantul Parinte admitea divortul, implicatia fiind ca atat sotul, cat si sotia au dreptul sa-l initieze (53).

In privinta limitelor supunerii fata de partenerul lor de viata, Sfantul Ioan Hrisostom le povatuieste pe femei sa adopte si un alt fel de atitudine decat cea de a rabda necazurile acesteia si a suporta sa fie nedreptatita sau lovita. Astfel, el le recomanda sa nu-si iubeasca sotii in mod exagerat si sa nu depinda de ei prea mult, pentru ca dragostea fata de barbatii lor nu trebuie sa inlocuiasca dragostea de Dumnezeu. In acest sens, el le dojeneste cu asprime pe sotiile care plang fara masura atunci cand isi pierd sotii, spunandu-le ca o asemenea comportare demonstreaza ca dragostea si increderea lor fata de acestia este mai puternica decat dragostea de Dumnezeu si increderea lor in El:

„Ascultati aceasta, femeilor, voi toate care va tanguiti, voi toate care atunci cand vine vremea doliului bociti si va jeliti fara astampar: va purtati intocmai ca paganii. [...] Pentru ca acest lucru, ce necredinta mare arata, sa va inchipuiti ca barbatii vostri sau fiii vostri va sunt adevaratii ocrotitori, iar nu Dumnezeu? Sau ganditi cumva ca aceasta nu-L va mania pe Dumnezeu? Caci adesea El chiar din aceasta pricina ii ia de langa voi, ca sa nu fiti asa legate de ei si ca sa va luati nadejdea de la ei. Dumnezeu este gelos pe unele ca acestea si voieste sa fie iubit (phileisthai) mai presus de toate!”(54)

Femeia, spune Sfantul Parinte, „sa caute har de la Dumnezeu, Mantuitorul ei, iar nu de la barbatul ei.”(55)

6.Menirea si rolul sotiei in familie

Conceptiile hrisostomice reflecta gandirea si obiceiurile greco-romane, care prevedeau o neta diviziune intre barbat si femeie. Aidoma lui Xenofon in lucrarea sa Oeconomicos (56), Sfantul Ioan Gura de Aur apreciaza ca barbatul trebuie sa lucreze in afara casei, iar sotia trebuie sa se ocupe de treburile gospodariei. Referitor la sotia prorocului Isaia, Sfantul Parinte relateaza urmatoarele:

„Si ea a fost inzestrata cu duhul profetiei, caci darurile harului (charismaton) nu existau numai prin barbati, ci le erau impartite si femeilor. Insa aceasta nu i se intampla pe taramul nostru lumesc: aici, partea barbateasca si partea femeiasca au fiecare propriile lor indeletniciri (epitedeumata) (57), pe care nu le pot preschimba intre ei.”(58)

Sfantul Ioan Hrisostom impartaseste convingerea ca aceasta randuiala a fost intocmita de Dumnezeu. El crede cu tarie ca darurile si inclinatiile femeii sunt mai adecvate pentru responsabilitatile legate de casa, de gospodarie, de familie decat pentru treburile lumesti. Iata ce afirma in legatura cu aceasta problema, in stilul sau retoric obisnuit:

„Viata noastra este randuita de obicei in doua sfere: activitatile publice si indeletnicirile personale – amandoua fiind hotarate astfel de Dumnezeu. Femeii ii este lasata in seama conducerea (prostasian)(59) gospodariei, iar barbatului, toate afacerile statului, ale pietii publice, ale administrarii justitiei, ale guvernului, ale activittilor militare si altele ca acestea. Femeia nu poate sa azvarle cu sulita sau sa traga cu sageata, dar poate sa apuce furca de tors in mana si sa lucreze la razboiul de tesut; ea indeplineste cu iscusinta toate aceste indeletniciri care tin de gospodarie. Femeia nu poate sa-si impuna parerile intr-o adunare legislativa, dar poate sa si le spuna acasa, si nu de putine ori este cu mult mai priceputa decat barbatul ei in treburile gospodaresti. Femeia nu poate sa carmuiasca afacerile de stat cum se cuvine, dar pe copiii sai poate sa-i creasca asa cum se cuvine, si copiii sunt comoara cea mai de pret. Dintr-o singura privire, ea poate sa remarce reaua purtare a slujitorilor si sa-i indrume cu luare-aminte, aratandu-le cum trebuie sa se poarte. Ea asigura ocrotirea deplina a barbatului ei si-l slobozeste de toate grijile gospodariei legate de rostuirea banilor, de torsul lanii, de pregatirea mancarii, de procurarea de imbracaminte cuviincioasa. Ea se ingrijeste de toate treburile de acest fel, care nu sunt nici potrivite pentru a fi date in grija barbatului, nici nu ar fi indeplinite cum se cuvine de acesta chiar daca el ar voi sa le faca, si s-ar stradui eroic, din toate puterile lui!”(60)

Prin urmare, „conducerea gospodariei” ii apartine in intregime sotiei – aici, numai ea este singura „stapana (chyria)”. (61)

Ceea ce este vrednic de retinut in aceasta descriere rolului sotiei in familie este atat deosebita demnitate a indeletnicirilor ei, cat si extraordinara importanta a menirii ei in toata complexitatea acesteia – indrumarea slujitorilor, cresterea copiilor („comoara cea mai de pret”) gatirea meselor, torsul lanii si cusutul hainelor, organizarea bugetului familiei. Sfantul Ioan Gura de Aur este absolut convins ca barbatul nu va fi niciodata in stare sa-si intreaca sotia in aceste privinte, nici sa devanseze contributia ei la bunul mers al casatoriei si al vietii de familie indiferent de cat de mare ar fi aportul lui material sau financiar; el nu poate aspira decat sa o intreaca evoluind duhovniceste:

„V-am aratat ca nu putine sunt binefacerile pe care ni le ofera noua femeile noastre, insa daca noi voim sa le raspundem cu aceeasi masura in lucrurile duhovnicesti, le vom intrece. Caci in lucrurite trupesti nu este cu putinta sa ne ridicam la masura lor. De ce aceasta ma intrebati? Imi spuneti, dar, ca voi contribuiti cu multa avutie la viata voastra in comun? Cine, daca nu ea, va pastreaza si va chiverniseste agoniseala voastra – ceea ce e la fel de important, asa ca este trebuinta de ea. De ce? Pentru ca multi sunt cei care au avut mari avutii si le-au pierdut fiindca n-au avut pe cineva care sa aiba grija de ele. Iar in privinta cresterii copiilor, imi spuneti, luati amandoi parte (koinoneite) la aceasta, si castigul este al amandorura. Dar, zic eu, ea este cel care trudeste mai mult, pentru ca ea este cea care poarta pruncul in pantece, si ea este cea care indura durerile nasterii. Prin urmare voi numai in lucrurile duhovnicesti veti fi in stare s-o intreceti pe ea.” (62)

Sa reflectam, o data in plus, asupra sensibilitatii manifestate de Sfantul Ioan Gura de Aur fata de durerile pe care trebuie sa le indure femeile pentru a deveni mame (63). In cele din urma, este limpede ca in pofida unor sporadice remarci ale sale, referitoare la faptul ca rolul femeii este legat de „lucrurile marunte”, Sfantul Parinte ne impartaseste viziunea lui despre menirea femeii dintr-o perspectiva cereasca, nu pamanteasca: barbatul poate aspira s-o intreaca in cele duhovnicesti, dar adevarul este ca rolul femeii este mai important atat pe taram trupesc, cat si pe taram duhovnicesc. Dupa cum afirma Sfantul Ioan, lucrand zi de zi in pacea si linistea caminului ei, ea are mult mai sporite prilejuri de a inainta duhovniceste decat barbatul ei care se afla prins in menghina zarvei si a perfidiei vietii publice. Pe de alta parte, Sfantul Ioan Hrisostom subliniaza cu delicatete responsabilitatea femeii de a-si hrani si intretine pacea si frumusetea sufleteasca zi de zi, astfel incat sa le poata impartasi barbatului ei in fiece seara, atunci cand acesta se intoarce acasa, dupa o zi de zbucium in lumea sordida a afacerilor:

„O corabie care nu este agitata de valuri face o calatorie fericita, si sufletul care este lipsit de orice grija traieste in pace si in liniste, ca si cum ar fi ajuns deja in port. Iata pentru ce femeile, care pazesc in general casa, trebuie sa fie mai aplecate spre adevarata filosofie (philosophoteras), spre contemplarea lucrurilor ceresti mai mult decat barbatii. [...] Dar, veti zice voi, este in casa destula neliniste. Dar, si femeia daca vrea, poate sa aiba multe griji si treburi pentru barbatul care nu paraseste niciodata piata publica si tribunalele; el este tulburat de mii de preocupari straine, ca o corabie in mijlocul marii, care este lovita de valuri si de vinturti. Femeia, dimpotriva, asezata in casa ei ca intr-o scoala de filosofie (philosophias), poate sa-si reculeaga sufletul, aplecandu-se la rugaciune si la citire, si la alte fapte de filosofie (philosophia) cereasca. Si la fel cu cei care raman in pustie si nu mai sunt tulburati de oameni, la fel femeia care este inchisa totdeauna in casa poate sa se bucure de un repaus continuu. Daca, uneori, este obligata sa iasa si sa mearga in oras, ea nu este expusa pentru aceea la tulburarile sufletului: fara indoiala, fie pentru a veni la Biserica, fie pentru a merge la baie (64) , fie este necesar sa iasa, dar de obicei ea este sedentara si pazeste casa. Ea poate sa se ocupe aici cu studiul intelepciunii (philosopheiri) si sa linisteasca sufletul tulburat al sotului ei, atunci cand se intoarce acasa; ea poate sa-l imblanzeasca (rhythmizein) si sa-i risipeasca inutilitatile si gandurile necajitoare care-l tulbura, si sa-l trimita apoi debarasat de toate relele (kaka), de toate gandurile si de toate grijile pe care le avea din afara, ducand cu el ceea ce a invatat bun de la femeia sa” (65).

Poate unii dintre cititori vor zambi, parcurgand aceste randuri care cuprind in ele esenta idealismului hrisostomic privitor la relativa usurinta cu care credea Sfantul Parinte ca femeia poate sa-si transforme caminul sau intr-un adevarat paradis duhovnicesc. Neindoielnic insa ei ii este mult mai posibil sa infaptuiasca acest lucru decat ii este barbatului sau sa-si transforme locul de munca intr-un paradis duhovnicesc!

(Din Barbatul si femeia in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur - David C. Ford)

Unul dintre principalele motive de tensiune care apar în familie este lupta pentru supremaţie: care să fie şeful. Casa se transformă în arena unui război de durată în care fiecare vrea să îşi impună voia în faţa celuilalt. Câtă vreme dragostea este covârşitoare, soţii nu îşi pun problema supremaţiei. Dar, când dragostea se împuţinează, locul rămas liber se vrea acoperit de iubire de sine. Şi începe lupta.
Unii tineri îşi pun problema supremaţiei încă înainte de a se căsători. Şi bine fac. Dar soluţia pe care o dau nu ţine; fiecare zice: „O să facem cum vrei tu, numai să nu ne certăm!“
Câtă vreme tinerii nu au decât divergenţe privitoare la prăjitura pe care o vor mânca la cofetărie sau la filmul pe care îl vor vedea, nu au cum să îşi dea seama că în familie motivele de contrazicere sunt mult mai serioase.
Ar fi ideal să pot lămuri problema supremaţiei în câteva pagini. Dar mi se pare prea vastă pentru a o epuiza aici. Mă voi rezuma la a prezenta câteva opinii ale altora şi câteva gânduri personale.
El, cu elan: „Într-o familie normală, bărbatul este capul.“
Ea, ironic: „Iar femeia este gâtul, şi îl zgâlţâie în toate părţile, cum vrea ea...“
Cam asta e direcţia în care merg feministele de astăzi, trecând cu vederea faptul că gâtul nu se poate mişca dacă nu primeşte comanda de la cap.
În momentul în care încercăm să discutăm cine e firesc să aibă supremaţia într-o familie, e normal să ştim de pe ce poziţii discutăm.
La baza raporturilor dintre bărbat şi femeie stă ori o concepţie religioasă, ori o concepţie pe care am putea-o numi filosofică. Mă refer la filosofia vieţii pe care şi-o construiesc cei care resping orice cunoaştere religioasă.
Atitudinea dominantă este cea prin care bărbatul este „şeful familiei“. Chiar în familiile în care soţii susţin că femeia este egală cu bărbatul, practica este diferită de teorie. Un pumn în masă rezolvă dilemele fără prea multă filosofie (chiar dacă mentalitatea contemporană a izbutit să creeze modelul femeii-bărbat, cum e Nikita, femeie care domină psihic orice mascul, totuşi femeile care s-au lăsat duse de valul puterii nu au reuşit să devină majoritare; multe au divorţat tocmai pentru că bărbaţii nu le-au acceptat nici toanele şi nici aerul dictatorial).
Există mai multe moduri în care bărbatul poate domina femeia.
Primul este violenţa. Bărbatul impune, bărbatul porunceşte. Simte că femeia se teme de el şi devine din ce în ce mai rău. Dacă îşi dă seama că oricât de brutal ar fi, femeia nu va avea curajul să divorţeze, duritatea lui nu va mai avea limite. Femeia va deveni o sclavă. (Asta se întâmplă mai ales când bărbatul suferă de patima băuturii: puţini beţivi nu sunt violenţi cu nevestele sau cu copiii lor.) Nu e nevoie să detaliez: sunt convins că nu îţi doreşti un astfel de soţ.
Al doilea mod prin care o poate domina este ameninţarea cu infidelitatea: „Nu faci ce zic eu? Nu eşti o soţie bună. O să mă duc să îmi caut alta, numai să facă ce spun eu.“ Acest mod ţine când femeia îşi iubeşte foarte mult bărbatul, când ar face orice numai să nu îl piardă.
Al treilea mod la care voi face referire (sunt mai multe, dar nu le înşir pe toate) este cel în care în familie există echilibrul pe care îl vrea Dumnezeu: „bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii...“ Femeia este „slava“ bărbatului. Iată o teorie interesantă. Dar oare cum se pune în practică?
Atunci când m-am căsătorit, la citirea Apostolului am fost atent dacă citeţul citeşte exact ce scrie acolo sau zice varianta prin care se deformează uneori textul biblic (în loc de „iar femeia să se teamă de bărbat“, el zicea de multe ori „iar femeia să-l respecte pe bărbat“). A trecut testul, a citit corect.
Diferenţa mi se pare importantă. Femeia de azi, când aude în biserică că trebuie să se teamă de bărbat, se duce cu gândul la faptul că şi creştinii îşi educă soţiile folosindu-se de arma fricii. Şi urechea ei e mai sensibilă la sugestia de a-şi respecta bărbatul.
Voi încerca să propun ca model de relaţie între soţii care cred în Dumnezeu tocmai modelul pe care îl propune Biserica; şi cred că, departe de a fi utopic, este cât se poate de practic, şi duce la multă înţelegere. Nu ştiu ce soluţie ar putea exista pentru soţii care nu cred în Dumnezeu: egalitatea atât de trâmbiţată dintre bărbat şi femeie mi se pare de o mie de ori mai utopică decât ceea ce propune Evanghelia. Cititoarele care nu au credinţă în Dumnezeu nu au cum să fie de acord cu ceea ce voi scrie mai jos. Iar cele care au credinţă vor fi probabil puţin surprinse să vadă cum, după atâtea pagini în care am scris lucruri de bun-simţ (cel puţin aşa sper), acum mi-aş da arama pe faţă pentru a face apologia tiraniei masculine.
Departe de mine o asemenea intenţie. Atunci cum de sunt de acord cu faptul că femeia trebuie să se teamă de bărbat?
E nevoie de o explicaţie: să se teamă de bărbat femeia care ştie că bărbatul îi este cap. Sfântul Pavel se adresa în acel pasaj femeilor creştine, nu oricăror femei.
Când bărbatul e cap, când el se mântuieşte conducând cu chibzuinţă familia, femeia supunându-i-se, e firesc ca aceasta să aibă conştiinţa că dacă nu îşi va asculta bărbatul va face ceva potrivnic lui Dumnezeu.
Ascultarea faţă de bărbat nu este totală: femeia nu trebuie să îşi asculte bărbatul atunci când acesta îi cere să facă ceva rău (de exemplu un avort sau perversiuni sexuale). Prin urmare, această ascultare nu are un aspect dictatorial. Într-o familie creştină bărbatul se consultă cu soţia lui în toate problemele importante, şi nu de puţine ori soţia găseşte rezolvări mai bune şi mai practice.
Relaţia cerută de Evanghelie nu îl favorizează pe bărbat. La baza familiei creştine stă dragostea. Or, un soţ iubitor nu alege comoditatea pentru a fi slujit de nevastă. Ierarhia dintre bărbat şi femeie este cea pe care a arătat-o Hristos prin cuvintele: „Cine vrea să fie între voi întâiul, să fie slujitorul celorlalţi.“ Bărbatul este cap femeii, este cel care poartă greutatea familiei, nu cel care dă dispoziţii.
Femeia se teme de bărbat nu în sensul că se fereşte să fie lovită sau înjurată, ci în sensul că îi e teamă că dacă la un moment dat s-ar hotărî să ducă o existenţă de-sine-stătătoare, dacă nu înţelege că rostul ei este să îi fie slavă bărbatului, binecuvântarea Domnului s-ar retrage de la ea.
„Iar femeia să se teamă de bărbat...“, adică să se teamă că, dacă deschide gura mai mult decât trebuie va primi câteva palme, dacă nu îl ascultă va lua o bătaie soră cu moartea, dacă nu îi face mâncarea la timp va dormi pe preş. Femeia să se teamă de bărbat, să tremure în faţa lui, să stea ca o roabă ascultându-i poruncile. Iată o ipostază de care se îngrozesc feministele. Şi au dreptate. Cum să nu te îngrozeşti când căsătoria îţi oferă o gamă largă de torturi, de la certuri până la bătaie? „Ar trebui să fii masochistă ca să te mai măriţi. Decât o astfel de nuntă, mai bine lipsă...“
Sunt oarecum de acord cu această poziţie. Sau mai degrabă aş fi cu totul de acord dacă ar fi justificată. Numai că Apostolul nu se referă la bătăi sau la mustrări dure, ci se referă la cu totul altceva. Explicând la ce se referă Apostolul Pavel voi mărturisi şi că nu cred că există o relaţie mai minunată între bărbat şi femeie decât cea pe care o arată Sfânta Scriptură. Bărbaţii sunt îndemnaţi să îşi iubească femeile aşa cum şi Hristos iubeşte Biserica. O astfel de iubire exclude duritatea. O astfel de iubire răstoarnă raportul dintre bărbat şi femeie în sensul că bărbatul nu mai este şef, nu mai este stăpân, ca în religiile precreştine: bărbatul este robul iubirii sale, şi e gata să îşi pună sufletul pentru această iubire binecuvântată de Dumnezeu.
Un părinte spunea că, din perspectivă evanghelică, nu e mai greu să fii femeie, ci e mai greu să fii bărbat. Adică e mai uşor să te laşi condusă de bărbatul tău, care poartă o responsabilitate mai grea decât a ta. E mult mai greu să conduci cu pricepere decât să te laşi condusă de cel pe care Dumnezeu l-a rânduit să conducă.
Dumnezeu a dat anumiţi talanţi bărbaţilor şi anumiţi talanţi femeilor. Atunci când femeia e şefa, când ia deciziile, când îşi domină soţul, ne aflăm în faţa unei situaţii anormale: femeia a câştigat concursul organizat de această lume care a provocat-o să fie mai sus decât bărbatul ei. Dar din punct de vedere creştin femeia s-a ratat. (Nu mă refer decât la cazurile în care femeia încearcă să îşi domine soţul. Ce e de făcut când bărbatul e prea molatic, când nu e în stare să conducă soţia? Femeia sa trebuie să fie conştientă că dacă nu ar aprecia corect situaţia ar avea de suferit amândoi. Problema este că prea multe femei se consideră în această situaţie numai pentru a-şi justifica patima mândriei.) Viaţa creştină are cu totul alte criterii de evaluare decât lumea aceasta. Şi femeile care ţin cont de criteriile lumii acesteia se vor simţi la Judecată ca studenţii care nu au învăţat pentru un examen.
Înainte de a se mărita, orice fată creştină ar trebui să înţeleagă că alege o cale în care trebuie să se supună bărbatului. Această idee trebuie să îi fie clară înainte de a se mărita. În pregătirea pentru nunta la care mă refer intră în mod obligatoriu şi curăţarea minţii de toate modelele de tipuri pe care le oferă lumea aceasta.

Dar oare problema ar fi numai la femei? (Nu mă aşteptam să ajung să tratez şi această problemă, aş fi vrut să fac o carte mai scurtă şi mai uşor de citit. Dar cred că aş greşi dacă aş sări peste lucruri atât de importante.)
De ce există numai feminism şi nu şi „bărbătism“? Nu am auzit de vreun curent cu acest nume. Cred că nu există totuşi o mişcare „bărbătistă“ tocmai pentru că bărbaţii ştiu să îşi impună drepturile şi fără agitaţie socială. Bărbatul este stăpânul casei: el poate să poruncească, el poate să înjure, el poate chiar să lovească. Ce nevoie ar avea să primească şi alte drepturi? Când are nevoie de vreun drept şi-l ia singur. Feminismul a apărut ca o reacţie firească faţă de comportamentul brutal al acestui gen de bărbaţi. Unele femei au vrut să protesteze faţă de durităţile bărbaţilor lor. Numai că protestând faţă de comportamentul acestora au protestat de fapt şi faţă de propria lor alegere. Nimeni nu le-a obligat să ia astfel de soţi. Nimeni nu le-a obligat să se mărite cu bărbaţi cu un altfel de comportament.
Şi care ar fi fost alternativa?
Să prezentăm foarte pe scurt tipul bărbatului creştin (bărbat care are şanse să fie considerat fraier de către ceilalţi, să fie considerat slab de înger, să fie dispreţuit pentru ceea ce face în mod firesc).
„Bărbatul creştin e perfect, e cel mai...“, şi acum aş fi putut înşira o listă cu virtuţi. Numai că bărbatul creştin nu e perfect... El nu e un om care nu poate greşi, ci e un om care tinde permanent să se apropie de modelul ideal.
Să prezint pe scurt acest model: e bărbatul care îşi iubeşte femeia precum Hristos iubeşte Biserica, şi este plin de dragoste, de înţelegere. Se poartă foarte delicat cu soţia sa, şi îi este cap tocmai prin virtuţile sale. El nu se impune drept cap al familiei, dar în mod natural virtuţile şi talanţii săi îl impun. El nu are nevoie nici de ţipete, nici de palme pentru a-şi convinge soţia. El nu cunoaşte alt limbaj decât cel al dragostei. Se înţelege că atunci când un astfel de bărbat are o soţie mai puţin credincioasă, o soţie mai cicălitoare, va avea parte şi de eşecuri. Strategia pe care o foloseşte bărbatul creştin e aceea de a-şi convinge soţia să facă în deplină libertate ceea ce trebuie. Soţul creştin nu impune, el respectă libertatea soţiei sale. El ştie că e mai bine să renunţe decât să îşi impună cu forţa punctul de vedere.
Părintele Sofronie de la Essex spunea că orice ascultare ar face călugărul, dacă o face în silă, dacă o face cârtind în inima sa, pierde cununa. La fel se poate spune şi despre soţiile care fac în silă ceea ce le cer bărbaţii lor. Un soţ creştin nu va căuta să fie stăpân, nu va căuta să se impună prin mijloace exterioare. Va prefera să facă el ceea ce soţia sa refuză să facă.
Ar fi multe de spus despre soţul creştin sau despre soţia creştină. Dar mă voi limita să precizez că atunci când se pregăteşte pentru nuntă un tânăr creştin trebuie să se acomodeze cu poziţia sa de viitor soţ. Trebuie să înţeleagă că nu va avea voie să îi dea nici măcar o palmă soţiei sale. Nu e mulţumit de o ipostază atât de domoală? Nu are decât să refuze familia creştină. O familie nu poate fi creştină numai pe bucăţi. Dacă într-o singură direcţie pierzi teren, nu eşti pregătit pentru nuntă.
Bărbatul e cap femeii... Grea şi apăsătoare răspundere. (M-am gândit că din cauza prea multor cazuri în care bărbatul exagerează poziţia de cap, şi devine şef al femeii, ar fi bine să tratez şi subiectul raportului dintre sexe. Chiar şi numai pentru a-mi manifesta dezaprobarea faţă de comportamentul prea dur al unor soţi faţă de soţiile lor.)
Cum înţeleg eu poziţia de cap? Care e diferenţa dintre responsabilităţile mele şi ale soţiei? Mai exact, ce fac eu şi nu face Claudia, şi invers?
Iată o întrebare la care îmi e greu să răspund. Unul dintre puţinele lucruri pe care l-a făcut soţia mea şi eu nu îl fac a fost legat de copil: ea l-a purtat în pântece, ea l-a născut, ea l-a alăptat (că la capitolele spălat, hrănit cu biberonul sau adormit am „scris“ cot la cot).
În rest, treaba în casă o împărţim întotdeauna în funcţie de timpul fiecăruia (dacă ea mătură, eu spăl pe jos şi invers). Nici acum, când e însărcinată, nu mă lasă să fac eu totul, ci mă ajută după puteri. Eu mă simt cap mai ales în ceea ce priveşte viaţa spirituală. În momentul în care cred că trebuie să îndreptăm ceva, în momentul în care îmi dau seama că greşim cu ceva, îi spun Claudiei şi mergem să vorbim cu duhovnicul nostru. Pot afirma însă că nici măcar în problemele spirituale rolul de sprijin nu este exclusiv al meu. Au fost multe situaţii în care Claudia m-a sprijinit pe mine.
În ceea ce priveşte micile tensiuni din familie am ales o soluţie care mi s-a părut de mare folos pentru liniştea căminului: aproape întotdeauna când au apărut neînţelegeri, am încercat să las de la mine (nu întotdeauna, au existat şi situaţii în care îmi era teamă că dacă las de la mine greşesc). Nu mi-a fost uşor. Mai ales când ea îmi găsea nod în papură.
Datoria de a fi cap soţiei e datoria de a-i fi model. În clipele în care femeia e aproape de deznădejde trebuie să găsească în bărbat un sprijin. Cred că îi sunt cap soţiei mele prin faptul că îi sunt sprijin. S-a întâmplat din când în când să nu mai aibă putere să meargă înainte (viaţa având greutăţi din belşug), şi eu am luat-o de mână. Nu ştiu dacă îi sunt un „cap“ iscusit. (De câteva ori un prieten mi-a reproşat că nu ştiu să mă impun în faţa Claudiei, că sunt prea moale şi că ar trebui să fiu mai dur; dar prin duritate se poate impune orice măcelar. Consider că adevăratul bărbat e cel care ştie să îşi stăpânească mânia, care ştie să fie echilibrat şi să se impună numai prin forţa dragostei. Roadele răbdării nu apar pe loc, e drept, dar sunt bogate şi frumoase.)
Există anumite diferenţe structurale între bărbat şi femeie: cea mai uşor de observat e că bărbatul e mai puternic, femeia mai sensibilă. Bărbatul protejează, femeia are nevoie de protecţie (asta nu înseamnă că femeia nu îşi ocroteşte la rândul ei bărbatul prin dragostea cu care îl înconjoară).
Dacă relaţia dintre bărbat şi femeie trebuie să aibă ca model relaţia dintre Hristos şi Biserică, nu mai putem spune nici că bărbatul este şef, nici că este avantajat. El e baza familiei, el trebuie să găsească ieşirile din impas.
Mi se pare că tensiunile legate de cine cântă mai tare într-o familie, cocoşul sau găina, sunt izvorâte din inimi pline de mândrie şi de iubire de sine. Cu cât vei găsi un om mai puţin mândru, cu atât îţi va fi mai bine. Şi cu cât vei fi mai smerită tu, cu atât mai bine îi va fi lui.
Atunci când te măriţi e important să iei un om cu care simţi că te completezi foarte bine. Dacă vă daţi seama de la început că între voi e armonie, armonie va fi şi după nuntă. Dacă sunt anumite nepotriviri, dar amândoi aveţi dorinţa de a vă modela astfel încât să evitaţi tensiunile, până la urmă aveţi toate şansele să reuşiţi. Dar dacă din start fiecare vrea să îşi impună punctul de vedere în faţa celuilalt, atunci nu are cum să vă fie bine. Pur şi simplu sentimentul care vă uneşte nu este dragoste. Un cuvânt al Scripturii ne spune că „dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare..., nu caută ale sale...“ Dragostea care caută supunerea celuilalt nu e dragoste. Şi şansele ca o astfel de relaţie să se transforme în dragoste sunt foarte mici.
Sper că vei simţi că dragostea nu le caută pe ale sale, ci pe ale celuilalt. Că vei simţi cât de minunat este să trăieşti pentru celălalt. Şi sper că îţi vei da seama că o astfel de dragoste trebuie păstrată cu multă grijă. Sunt momente în care parcă lumea întreagă se luptă să ucidă dragostea dintre soţi. Sunt momente în care dragostea se va împuţina şi vei alege să faci nu cum îi place lui, ci cum îţi place ţie. Comoditatea te va birui, iubirea de sine va răbufni.
Să nu te sperii prea tare: suntem oameni supuşi greşelii. Unii au fost atât de marcaţi de propriile lor izbucniri egoiste încât nici nu au mai avut curajul de a le recunoaşte ca greşeli, au încercat să se îndreptăţească, şi au pornit pe drumul surpării înţelegerii familiale. Să ţii cu dinţii de dragostea pentru soţul tău. Cineva mi-a spus: „Dragostea de la început este năvalnică. Dar dacă nu e păstrată cu grijă, dacă nu e udată ca o floare, din cauza greutăţilor şi a necazurilor vieţii se usucă. Ceea ce rămâne nu mai seamănă aproape deloc cu ceea ce a fost la început.“
Aşa că pregăteşte-te pentru o luptă cu tine însăţi. Cea mai sigură cale de a te lupta pentru dragostea voastră aceasta este: să lăsaţi fiecare pentru celălalt.
Şi nu îţi recomand să te porţi în aşa fel încât să pari proastă, ca prin îngăduinţa ta să îi dai apă la moară, astfel încât în timp să se transforme într-un mic dictator „de apartament“. Ci, fără să renunţi la demnitate, să laşi de la tine în aşa fel încât el să simtă că o faci nu pentru că eşti slabă, ci pentru că îl iubeşti. Efectul e puternic: dacă te iubeşte va fi stânjenit să vadă cum dragostea ta se arată în fapte.
Mi-aş fi dorit ca cineva să fi scris un „Manual pentru victoria în războiul din casă“, adică un ghid în care soţii să fie povăţuiţi ce să facă pentru a nu lăsa dragostea să se împuţineze. Un ghid care să te înveţe nu cum să te lupţi cu celălalt, ci cum să cedezi în războiul cu celălalt. Victoria reală nu este a celui care îşi impune punctul de vedere, ci a celui care, din prea multă dragoste, cedează.

Au fost situaţii în care m-am încăpăţânat să o conving pe Claudia că e bine să procedăm aşa cum zic eu. Şi, luat de valul mâniei, am spus lucruri pe care nu le credeam; dacă aş fi avut mintea mai limpede mi-aş fi dat seama că o rănesc. Deci nu îţi scriu ca unul care a făcut numai greşeli mici faţă de nevastă, şi în rest a încercat să lase de la el. Ci îţi scriu ca unul care a regretat aproape de fiecare dată când a încercat să îşi impună punctul de vedere. Nu întotdeauna: mi se pare că soţia mea e uneori irascibilă (mai ales când e foarte obosită), şi îi spun: „Claudia, dacă ai spune despre neînţelegerea noastră tuturor prietenelor tale, sunt convins că nici una nu îţi va da dreptate.“ Poate că nu sunt destul de înţelegător faţă de ea, dar când nu îmi dau seama că aş fi greşit cu ceva, nu îmi regret greşeala.
Încearcă să îţi dai seama că direcţia în care te modelează filmele, ziarele sau revistele care te învaţă să fii cât mai puternică, să domini, să te impui în faţa bărbatului, nu au nimic în comun cu dragostea adevărată. Ele te duc într-o surpătură. Atunci când vei fi măritată vei avea ocazia să îţi dai seama foarte des de importanţa renunţării la voia ta pentru a păstra dragostea. Vei avea de ales: ori cedezi tu, ori îţi creşte iubirea de sine şi ţi se împuţinează dragostea.

(Din "Cartea Nuntii -Danion Vasile" - cartea o puteti descarca de aici daca vreti sa cititi tot http://www.danionvasile.ro/carti.php -include si alte carti scrise de dansul )

Imi cer scuze ca am postat asa de mult, insa eu cred ca se explica foarte bine cum sta treaba cu "Barbatul,capul femeii" , mult mai bine decat as fi putut explica eu. Sper sa fie de folos.