Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Una dintre cântările de la slujba înmormântării ortodoxe este redactată în numele celui adormit, care le cere celor vii să se roage pentru el: „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfrico*şătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă să*rutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Jude*cătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rân*duit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.
Aceste cuvinte ne arată ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter*nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.
(Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk )

[cristiboss56]

Femeia păcătoasă (din Sfânta Evanghelie) uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le ştergea cu părul capului, iar Sfântul Apostol Petru, ieşind din curtea arhiereului, a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Trebuie, însă, să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăinţă curată. Mai este şi întristarea falsă, care nu vine din pocăinţă, ci din ambiţie şi din iubirea de sine. Aşa de pildă, când cineva se zdrobeşte şi se boceşte de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui şi să se facă de ruşine. Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor şi să pătimească ruşine. Ei se tânguiesc şi se roagă lui Dumnezeu (nu pentru iertare), ci ca să-i izbăvească de ruşinea oamenilor (adică să le acopere păcatul). Iar dacă unii ca aceştia s-au încredinţat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea şi urmează din nou cele vechi. Tot asemenea şi cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc şi se tânguie amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbăcioasă.

Ea vine numai din frica morţii, iar nu din pocăinţa curată. Cel care are căinţă adevărată nu aşteaptă să vină boala grea sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căieşte şi caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț )

[cristiboss56]

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL
DESPRE CLEVETIRE, OSANDIRE SI RAS
Pentru clevetiri
Se cuvine sa-ti închizi urechile tale si în privinta clevetirilor asupra altora, dupa cum porunceste aceasta porunca a lui Dumnezeu: „Sa nu primesti cuvînt desert!” (Iesire 23:1). Se cuvine sa alungi de la sine-ti prihanirile si clevetirile, mai ales atunci cînd acestea sînt îndreptate asupra unor barbati sfintiti, precum îi porunceste Apostolul lui Timotei, zicînd: „Împotriva preotului pîra nu primi, fara numai prin doi sau trei martori!” (I Timotei 5:19). […]
Clevetitorii nedreptatesc trei soiuri de oameni
De aceea zice Sfîntul Vasile cel Mare ca cei ce clevetesc nedreptatesc trei soiuri de oameni: pe ei însisi, pentru ca mint; pe ascultatori, pentru ca si pe ei îi amagesc, înselîndu-i, si pe cei ce sînt clevetiti, fiindca nedreptatesc renumele si cinstea lor cea buna. Auzi, deci: „De aceea, rog dragostea voastra cea întru Hristos: sa nu primiti clevetirile ca fiind niste cuvinte adevarate! Fiindca, asa cum sta scris, legea nu judeca pe nimeni daca mai întîi nu-l asculta si nu-i cunoaste faptele. Se cuvine deci sa nu tacem la clevetiri, dar nu ca sa ne izbavim pe noi însine prin vorbire împotriva, ci ca sa nu îngaduim calatoria cea usoara a minciunii si sa nu-i lasam în vatamare pe cei amagiti. Caci trei fete mînjeste cu vatamarea cel ce cleveteste: pe cel ce se napastuieste, pe cel care îl asculta si pe sine însusi”(omilia a III-a pentru zavistie si pizma). […]
Despre osîndire
Cînd vorbim de organul de simt al gustului, limba, amintim si de pacatele care se lucreaza prin el: osîndirile, grairile de rau, ocarile, ascunderile, afurisirile, acele blesteme nesocotite, certurile, cuvîntarile urîte si toate celelalte, pîna la cuvintele desarte. De toate acestea trebuie sa te pazesti cît îti este cu putinta. Caci stii ca „pentru tot cuvîntul desert pe care-l vor grai oamenii or sa dea seama de dînsul în ziua judecatii” (Matei 22:36). […]
Multe sînt pildele si zicerile care povestesc cît rau pricinuiesc osîndirea, ascunderea, ocara pe care, daca ar fi fost cineva sa le adune, putea alcatui o carte. Iar Apostolul Iacov, zicînd multe despre limba, la sfîrsit adauga: „Si limba este foc, lume a faradelegii! Limba este asezata între madularele noastre, dar spurca tot trupul si arunca în foc drumul vietii dupa ce a fost aprinsa de gheena (Iacov 3:6). De aceea si Cuviosul Pamvo – asa dupa cum citesti în politiceasca priveliste – de-a lungul a 49 de ani nu a putut învata cu fapta cuvîntul psalmului: „Zis-am: Pazi-voi caile mele, ca sa nu gresesc eu cu limba mea” (Psalm 38:1). Si, terminînd aceasta nevointa, zice cu durere: „De cîte ori am vorbit, m-am cait.” Avva Sisoe, timp de treizeci de ani, s-a rugat cu aceasta singura rugaciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, acopera-ma de caderile limbii mele!” Si Avva Agaton a tinut trei ani piatra în gura, ca sa învete sa taca. De aceea, si Iisus Sirah zice: „Multi au pierit de ascutisul sabiei, ci nu ca cei ce au cazut de limba.” Si iarasi: „Fericit este cel ce a scapat de ea si care n-a trecut în mînia ei” (Sirah 28:19,20). Iar Sfîntul Vasile cel Mare a zis: „Pacatul cel mai mare, mai usor de savîrsit si cu mai multe chipuri se lucreaza prin limba.” Si iarasi: „Si – ca sa zic într-un cuvînt – nenumaratele rele le lucreaza usuratatea limbii, dupa cum lucrurile bune sînt înfaptuite de seriozitate.” […]
Despre rîs
[…] Sfîntul Vasile cel Mare îl ocaraste pe cel care rîde cu lacrimi, zicînd: „A se deda cineva unui rîs neînfrînat si fara masura este un semn al lipsei de stapînire de sine, al neputintei de a tine în frîu simtirile.” Si iarasi: „A hohoti cu glasul si a-si scutura nestapînit tot trupul nu este în firea aceluia care este linistit cu sufletul, nici celui binecrescut si nici celui care este stapîn pe sine.” Acest fel de rîs îl osîndeste si Ecclesiastul, ca fiind, în masura foarte mare, darîmator al statorniciei sufletului: „Rîsului i-am zis nebunie!” (Ecclesiastul 2:2). […] Deci, sa-ti lasi inima sloboda numai pîna la zîmbet, iar aceasta numai cîteodata, dupa cum o hotaraste si pe aceasta Marele Vasile: „Caci a-si arata revarsarea sufletului printr-un zîmbet senin nu este necuviincios, adica numai spre a arata ceea ce s-a scris: „Inima, veselindu-se, fata înfloreste” (Proverbe 15:14) (P. S. B 18, Sfîntul Vasile cel Mare, Regulile mari, întrebarea 17, p. 249. Vezi si citatul de mai sus al Sfîntului Vasile). Înca si înteleptul Sirah zice: „Nebunul, cînd rîde, îsi înalta glasul sau; iar omul cuminte [adica întelept] abia încet va zîmbi (Sirah 21:22). De aceea, Domnul nostru nu a lucrat în El Însusi rîsul, ci l-a oprit si de la ceilalti cu vaiul, zicînd: „Vai voua celor ce rîdeti acum, ca veti plînge si va veti tîngui” (Luca 6:25)

[cristiboss56]

In scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.

Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem che*maţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.

De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni defini*tivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legă*mânt era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, ireme*diabilei despărţiri de Dumnezeu.

Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpo*trivă, moartea reprezintă momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea!

(Mitropolit Antonie de Suroj )

[cristiboss56]

Tristetea duce la o stare atât de nesuferită şi chinuitoare, încât omul preferă să leşine sau să moară. Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele.

„Există două feluri de tristeţe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească şi provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebeşti pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihneşti. Şi în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristeţea te face s-o laşi înainte de a o începe bine. Tu însă nevoieşte-te prin rugăciune şi vezi-ţi de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmaşul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ţi dea pricină de rugăciune”.

Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Împuţinarea sufletească îi provoacă tristeţe intensă, iar tristeţea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei. Urmează duhul patimii, care naşte o mulţime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproşuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul şi altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov )

[cristiboss56]

Comuniunea cu Dumnezeu :

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.

Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu.

Priviți însă, frații mei. Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși. Începem ceva și nu numai că nu îl ducem la bun sfârșit, dar nici nu ne mai amintim ce am început. Hotărâm ceva și puțin după aceea începem ceva nou, ca și cum nici n-ar fi fost vorba mai înainte de vreo hotărâre. Venim la Dumnezeu și uităm pentru ce am început. Ce lucru ciudat este omul! Este ceva care numai se împleticește, nu umblă. Picioarele lui s-au rupt. Este un bolnav înspăimântător. În această neputință vine Dumnezeu și îl întărește. Îl întreabă:

- Ce vrei?

- Vreau asta.

- Poftim, ia-o.

- Ce altceva vrei?

- Vreau lucrul acela.

- Ia-l.

- Poate vrei și altceva?

- Da.

- Ia și pe acesta.

Totuși nu simt acest dialog, fiindcă sufletul meu este atât de infirm, încât nu poate să vorbească. În ciuda acestui fapt, mintea înțelege, simte, cunoaște mai dinainte, începe să se adâncească și așa se înfiripează acest dialog tainic, chiar fără voința mea, fără părerea mea, fără simțirea mea. Este dialogul care se înfiripează din pricina lacrimilor, este dialogul subconștientului nostru, care își amintește preistoria lui, cum atunci în Rai umbla împreună cu Dumnezeu și îi vorbea și Îl căuta. Dumnezeu răspunde și eu sunt nedumerit, văzând darurile Lui. După frică și străpungere, am o altă paradoxală trăire. Simt că Dumnezeu Se bucură în mine. De multe ori avem impresia că am dat bucurie cuiva. Nu știm de ce, o simțim totuși. Îl vedem pe altul că se apropie de noi și zicem: „Privește-l e mulțumit împreună cu mine”. Așa și eu acum încep să înțeleg că Se bucură de mine Dumnezeu și aceasta odrăslește în mine o pregustare a bucuriei, o măreție lăuntrică, un mesaj că undeva pe-aproape este Dumnezeu. În același timp, odrăslește și o mulțumire. Mai înainte de a lua darurile lui Dumnezeu, văd că El a început să le scoată din buzunarele Lui și să mi le dea.

Odată cu bucuria vine și o altă trăire neîncetată, unită cu ea: durerea sufletului, a unui suflet atât de bogat și în același timp atât de sărac, a unui suflet care în fața milostivirii lui Dumnezeu își înțelege împietrirea lui și tragicul lui eșec, înfricoșătoarea lui stare și micimea lui și începe să se îndurereze. Această durere a lui provine, mai înainte de toate, din simțirea că Dumnezeu este încă departe. De aceea strigă cu durere: „Pentru ce, Dumnezeule, ești atât de departe? Deși îmi trimiți bucurii, pentru ce nu Te înțeleg? Deși știu că Te bucuri de mine, de ce nu Te pot îmbrățișa? Eu sunt aici și Tu cine știe la câte mii de metri depărtare Te afli față de mine”. Se îndurerează sufletul pentru starea lui, pentru surghiunul lui.

Când ajunge în acest punct, atunci intră în cea mai importantă arenă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o numesc „înțelegere înaltă”.

Ce este „înțelegerea înaltă”? Este ca și cum ai sta într-un punct înalt de unde este cu putință să cazi în haos, dar de acolo poți să vezi toate. Ajungând la înțelegerea înaltă, ai o recunoaștere. Simți ca și cum cineva te răpește și te urcă, de parcă ai fi într-un avion și ai nevoie să privești jos, ca să vezi abisul judecăților tale și al căderilor tale. Așa cum din aerostat privești pământul, la fel te privești și pe tine însuți, sinele tău pe care îl lași jos, în timp ce mintea urcă la înălțimea extremă.

Așa cum ești în acest punct înalt, te temi să privești altceva, de aceea eviți orice înțeles, orice conținut al minții, orice lucrare care constă în a gândi, orice simțire, orice frază. Fiindcă orice ai spune este din lumea aceasta. Și dacă mulțumești lui Dumnezeu, și dacă Îl rogi, și dacă I te mărturisești și dacă Îl implori, toate acestea sunt din lumea aceasta, fiindcă și tu ești din lumea aceasta.

Urci și, pe măsură ce urci, dobândești înțelegerea înaltă, înțelegerea celei mai înalte ființe, a Unuia Dumnezeu, care este o simțire exclusiv a minții. Aceasta înseamnă că mintea ta și toată ființa ta, leapădă toate și rămâi tu singur pe acea înălțime.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul )

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.
(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov )

Cum smerita cugetare ramane un subiect vrednic de a fi mereu reluat, spre aprofundare sau macar spre neuitare deplina,
imi amintesc in ton cu postarea voastra, frate Cristian, un fapt intalnit la multi oameni tristi.
Anume, atunci cand sufereau dupa vreo pierdere oarecare (semnificativa insa, aparent de nesuportat) si aveau tendinta sa se judece pe ei iar nu pe cineva din afara, cadeau intr-o tristete inca mai adanca, mai dureroasa.
Cugetind la nemernicia unor greseli care, credeau ei justificat sau nu, dusesera la pierdere, oamenii acestia se simteau coplesiti de neputinta, furie, simtamantul zadarniciei totale, rusine, disperare, vina etc.
Dar la unii dintre ei am descoperit ca mai aparea ceva: speranta, anume ca Cineva va avea grija si de ei si ca ii va trece peste hauri.
M-am gandit adeseori ca smerita cugetare este un cuplaj de doua persoane: una despre care adeseori te feresti sa cugeti intrucat cam stii cate parale face si Alta pe Care ai voi s-O pomenesti si s-O cunosti cat mai des, cat mai deplin.
Astfel incat imi zic acum, si mult as da sa nu gresesc, ca smerita cugetare e o unire limpede, cat mai clara in constiinta si in inima insondabila, a nimicniciei omenesti de care isi da seama cugetatorul, cu maretia Atotputernicului Iubitor de oameni.
Un om care se descopera pe sine mai rau decat pe ultimul vierme si care totodata se vede iubit de Atotputernicul Dumnezeu asa incat sa se simta si iertat si ocrotit si indrumat, acesta cred ca are smerita cugetare si ca nu isi mai sporeste tristetea ci si-o vede aproape deindata spulberata. Din aceasta unire in suflet a nimicniciei omenesti cu maretia fericita a Dumnezeirii Iubitoare Atotbune se naste, cred, primul mugure al simtamantului de liniste, pace si incredere incredintata in si de Dumnezeu.
Oricat de rau si de vinovat se considera un om, oricat de speriat si de trist pentru ce a pierdut, in clipa cand isi vede nimicnicia ocrotita de Atotbunul si Atotputernicul Dumnezeu el cunoaste deindata limanul suferintei care lasa loc mangaierii iubitoare a Parintelui.
Asa cred, sa fiu iertat daca am scris prostii sau neadevar.

În prealabil postat de cristiboss56

.... ci o rugăciune puternică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

Da!, de mii de ori Da!,
numai de n-am uita noi toti care nazuim sa ne rugam pentru cei care nu mai sunt printre noi.
Acelasi gand e abordat mai pe larg intr-o carte micuta dar foarte bine elaborata, care se refera in special la slujba Parastasului; o carte care se mai gaseste, inca, prin pangare.

[cristiboss56]

Din viata Apostolului Pavel se ştie câte greutăţi a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Şi totuşi, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creşteau şi suferinţele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19).

„Pace să aveţi între voi... fiţi îndelung răbdători către toţi... să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmaţi unul faţă de altul şi faţă de toţi. Pururea bucuraţi-vă. Neîncetat rugaţi-vă. Pentru toate mulţumiţi... de tot felul de lucru rău să vă feriţi” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povaţă mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.

Iar dacă vom reacţiona la amărăciunile vieţii pe dos de cum povăţuieşte Apostolul, fără smerenie şi rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stres. Bineînţeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăinţă, înţelegere a situaţiei, apreciere a valorilor şi întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului şi mult mai uşor să ne pierdem echilibrul sufletesc.

(K. V. Zorin )

[cristiboss56]

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

- Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice: „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

(Stareţul Dionisie )