Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici

@
Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici
Domnul Arhitect Daniel Alexandrovici mi-a povestit mai deunăzi o întîmplare din tinereţea lui şi o astern pe hîrtie căci mi-a plăcut.
Iat-o:
"În ziua de astăzi îmi este greu să înteleg pe copilul care am fost în urmă cu patruzeci de ani. Pe atunci eram cunoscut ca "Dănuţ" şi mai erau care adaugau "Poznaşul". Dănuţ Poznaşul, ăsta eram eu. În vara anului 1957 mi s-a întîmplat o poveste în urma careia mi s-a mai adăugat la nume ceva - "Dănuţ, Poznaşul cel norocos". De atunci eram numit fie ca "Norocosule", fie ca "Poznaşule" şi "Dănuţ" mă numeau doar părnţii şi sora mea mai mica, Domnul să-i ierte pe toţi. Primele două alternative erau folosite şi de profesorii mei de la şcoală încît uneori aveam impresia că aşa sunt trecut şi în catalog.
Şi cum a început mai totul? În vara anului 1957 primisem în dar o bicicletă nemţească marca Mifa. Era asta o mînunăţie mecanica şi o îndrăgisem foarte. Cu ea urcasem, mai calare, mai pe jos, toate cele şapte coline ale dulcelui tîrg al Iaşului. Deobicei mi se alătura bunul meu prieten şi tovarăş în şotii - Răducu, cu care eram vecin şi coleg de clasă. În vara anului 1957 era mare zăpuşeală. Nu mai mare ca în alte veri, dar acum aveam bicicleta şi i-am propus Răducului să mergem la o scaldă în Lacul Ciricului ca se ne mai răcorim. Spuse Răducu: "Aş merge dar i-am promis mamei că repar balustrada balconului". Radu era orfan de tata şi hotărîse de mult timp să nu-i iese din vorba maică-si. Ştiînd asta n-am insistat şi a doua zi am pornit singur la drum. Plouase în timpul nopţii şi în acea dimîneaţă vremea era placută dar ştiam că iar va fi cald mai tărziu. Lacul se afla la răsărit de oraş şi drumul trecea pe lîngă Cimitirul Eternităţii. Ca deobicei o luai pe o scurtătură care trecea printr-o pădurice aflată între cimitir şi lac. De la intrarea în păduricea aceea poteca, căci poteca era, cobora în panta abruptă pînă la Ciric. Păsărelele ciripeau, aerul era proaspăt şi plăcut... Frumos! "Eu, bicicleta şi forţele naturii", mi-am spus şi o luai "în direct" într-un slalom printre copaci. Problema a fost că pămîntul era umed de la ploaia din acea noapte, bicicleta a derapat şi partea stînga a ghidonului a lovit un copac şi de aici a început toata "bucuria". Mînerul mi-a rupt briul pantalonilor şi a întrat, unde?, în corp deasupra soldului stîng şi m-am rostogolit la pămînt cu bicicleta cu tot. Mai am şi astazi cicatricea. Norocul a fost că n-am leşinat. Şi stau eu aşa întins pe mama glie şi sîngele îmi ţîsneşte din rană de se formase acolo o băltoaca. Îmi aduc aminte că m-am gîndit: "Ce frumos a fost înainte, iar acum voi muri naibi aici la doar 15 ani şi cine ştie cînd mă vor găsi". Dupa un timp mi-am spus: "Nu. Nu se poate. Nu mă dau bătut". Mi-am scos din buzunar batista, am pus-o pe rană şi am legat strîns peste ea ce mai rămăsese din brîul acela. Mai apoi am apucat tulpina unui copăcel şi încet, încet, m-am ridicat în picioare. M-am uitat la bicicleta, mai bine zis la ceea ce mai rămăsese din ea. Bara în continuarea căreia era pedala stînga se răsucise în direcţia cadrului şi nu mai putea fi rotită. Roata din faţă pierduse cîteva spiţe şi arăta ca un fel de opt. Frîna din faţă era ruptă. Mi-am spus: "Să ramîn aici e moarte curată, să merg nu-s în stare. Am să urc pe bicicleta asta aşa cum e şi drumul fiind în pantă am să ajung la Ciric printre oameni." Zis şi făcut, numai că nici frîna "torpedo" nu funcţiona căci nu puteam să mişc înapoi pedalele. Şi prinde bicicleta viteză şi încep iar un slalom vijelios printre copaci. După un timp găsesc poteca şi-mi aduc aminte că mai am un necaz. Drumul mă ducea la un canal transversal de vreo doi metri lăţime prin care curgea apa murdara de la Uzina de Purificare a Iasului. Podeţ nu era acolo, dar mi-am adus aminte că am văzut acolo ultima dată o bîrna lată de doar vreo 10cm. lăţime aruncată peste canal. "În primul rînd cine stie daca bîrna mai e acolo, în al doilea cum naiba am s-o nimeresc în halul de leşin în care mă aflu şi încă la viteza asta", am gîndit. Şi iată şi canalul. Esteee! Bîrna e acolo. Dă Domnul şi m-am văzut cu bine de partea cealaltă şi am auzit plescăitul bîrnei care a căzut în canal. Ca prîn vis am perceput glasuri omenesti şi am văzut apa Ciricului. Am intrat cu mare viteza în lac şi bicicleta s-a oprit după vreo zece metri. M-am prăbuşit în apa şi, probabil, am lesinat. Cînd m-am trezit eram pe genunchii unei fetici cu nasul în pieptul ei. Bine nu-mi era, dar nici chiar rău căci fetica aceea era frumuşică şi sînii ei tari miroseau ca Raiul. Gîndesc: "Poate că am murit căci nici dureri nu mai simt". Şi o aud că spune: "De unde ai mai apărut băiete şi cum ai ajuns în halul ăsta?" "Bine. N-am murit şi nu mă aflu în Rai. Mare noroc mai am". Şi o mai aud pe fetica că ţipă: "Măi Ioane. Du-te, măi, la telefonul aşela şi cheamă Salvarea". Numai că pălnia telefonului lipsea. Cine ştie ce hoţomani i-au facut felul, dar Ion, băiat descurcăreţ, smulse un difuzor de la un stîlp pe care era montat, mesteri nu stiu ce la telefonul acela şi făcu legătura. Peste un timp am auzit sirena Salvării. Au iesit doi înfermieri cu o targă şi m-am trezit în Salvare şi fetica lîngă mine. Drumul era plin de hîrtoape şi desi dănsa m-a sprijinit, am leşinat iarăşi. Cînd m-am trezit eram pe masa de operaţie şi un bătrîn în halat alb, doctorul, işi făcea de lucru lîngă mine. Mai era acolo şi o asistenta de-a lui. A spus doctorul: "Mai băiete trebuie să văd daca nu ţi s-a spart splina. Nu-i vorba că se poate trăi şi fără ea, dar să vedem. Acum am să-ti fac o injecţie ca să nu simţi durerea". După un timp mi-a spus. "Se pare că Dumnezeu te iubeşte. Niciun organ intern nu a fost lezat. Acum am să-ţi cos rana şi vei ramîne la noi cîteva zile ca să vedem dacă rana nu se înfectează." La sfîrşit m-a întreabat: "Cum te numeşti?" "Care e problema?", întrebai. "Cum care?", întrebă doctorul cu mirare în glas. "N-ai mama, n-ai tată? Ei nu trebuie înstiinţaţi?" "Păi chiar că nu", gîndi. Daca tata află cum şi ce, mai face, fere, un atac de inimă" şi cu glas tare spun: "Cred că am amnezie temporară. Nu ţin minte nimic". "Io-te, şmecherul! Amnezie pe capul lui. Ia nu mă mai duce cu zăhărelul. Pe cine minti aici? Eu sunt medic şi mai stiu şi eu ceva. Nu amnezie şi nu nimic". Cine l-a adus aici?" Spuse asistenta: "În Salvare era cu el o tînără, dar a plecat, cred." Se depărtează doctorul bombănind: "Auzi, domnu'. Amnezie. Ha!", şi asistentei" "Du-l, dragă, la camera 13 şi pune-i înfuzie. Trebuie să anunt Poliţia căci altminteri am să primesc o porţie de la părinţii lui". Şi iată-mă-s în rezerva aceea şi după un timp mi-a spus asistenta: "Acum încearcă să dormi" şi am ramas în sfirsit singur şi am început să-mi planuiesc "evadarea". De ce? Simplu. Trebuiam să ajung acasa ca să vada ai mei că trăiesc înainte de intră Poliţia pe fir. Să ies pe usa principala ar fi fost o prostie. Şi atunci cum? Să mă caţăr pe fereastra tot nu era o soluţie în halul în care eram, dar era acolo încă o uşă cu geamlic şi prin el am vazut de partea cealată cogeamite vază de vreun metru înalţime şi în ea un fel de arbust. Uşa nu se deschidea, dar după ce am tot împins-o o vreme am căpătat o deshidere de vreo 25cm. Mai mult nici nu-mi trebuia slab cum eram pe atunci. Am ieşit afară şi slavă Cerului. Camera era la parter. Încalec balustrada şi iată-mă în curte. Era Spitalul Sfîntul Spiridon, cum altfel? Mi-am aranjat ce mai rămăsese din cămasă, mi-am luat un aer indiferent de derbedeu şi fluierînd am trecut cu bine portarul de acolo. "Acum ce?, m-am întrebat. "Cum naiba ajung eu acasa căci în halul asta am să leşin pe drum şi s-a dus toată şmecheria". Pe atunci trecea acolo tramvaiul şi poate că şi acum. Statia era vis a vis de poarta spitalului. Iată şi tramvaiul. M-am urcat cu mare greutate pe scara şi m-am prăbuşit pe primul scaun liber găsit acolo. După un timp l-am auzit pe taxator: "Băiete, belet nu-ţi trebuie?" M-am uitat la el şi am spus". Mi-ar cam trebui, dar n-am o leţcaie". L-am vazut că se uita la mine şi dupa un timp a spus: "Vad că esti rupt şi plin de sînge. Care-i baiul?" "M-au jefuit niste derbedei", am răspuns. "Bine. Treacă de la mine de data asta".
Iată Palatul şi staţia mea. Cinci sute de metri bătuţi pe muchie şi am ajuns acasă. M-a vazut mama şi a strigat: "Doamne fereste. Ce ti s-a întîmplat? Esti plin de sînge. Cine te-a bătut?" "Lasă, mamă. Trece", am spus. "Te rog pregăteşte balia cu apă caldă să mă spal". Am îmbracat haine curate, am intrat în cămăruţa mea şi înainte de am adormit l-am auzit pe tata care tocmai venise. "Auzi veste, nevastă. Un băiat a fost bătut în padurea Ciricului şi nu se ştie dacă va scapa cu viaţă." Eroul zilei, nu alta. Cînd m-am trezit tot familionul era la căpătăiul meu. Nu te mai plictisesc cu povestea pe care am spus-o părinţilor. După vreo alte cîteva zile, iată-l pe Ion. Îl ţii minte? Bravul acela care a telefonat spitalului. Eram pe o băncuţă în curte şi am vazut că mi-a adus şi bicicleta, draga de ea, reparată ca nouă. "Dragă omule", am spus. "Nu mă demasca părinţilor. Ei nu stiu amănuntele, dar le-am spus că m-ai ajutat." O văd pe mama că vine si-i spun: "Mamă. El e domnul Ion care m-a ajutat". Şi a sărit mama de gîtul lui cu mulţumiri multe. După dulceţurile la care mama era mare specialistă şi paharul de posîrcă pe care tata il numea vin, preparat chiar de el, mama ne-a lasat singuri.
"Ion", spun. "Unde e fetica? "Care fetică?", întrebă Ion. "Nu era acolo nicio fetică".
Deh. Poate că chiar am trecut prin Rai, sau poate că fetica era un înger păzitor."
.
Aceasta este povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici şi eu cred că Dumnezeu îl iubeşte.

[brandusa]

" Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu " este un titlu de carte citita recent. Ea se alineaza subiectului povestirii dumneavoastra. Incerc sa exemplific cu un mic citat : " credinta ni se va intari in vremuri de suferinta si incercari , daca ne vom da seama ca nu exista nimic care sa nu aiba scop, ca nimic nu este intamplator sau facut pentru a ne vatama. Numele autorului cartii s-a pierdut in anonimat. Se cunoaste, in schimb, numele uneia dintre cele mai asidue si mai atente cititoare a acestei carti - nimeni alta decat ultima tarina a Rusiei, Aleksandra Feodorovna. Primise cartea cu putin inainte de cumplitele evenimente care aveau sa se abata asupra Rusiei. Din momentul cand a descoperit o, Aleksandra Feodorovna nu s a mai despartit de ea pana la sfarsitul vietii. Nu a fost o intamplare nici ca Aleksandrei Feodorovna i s-a oferit in dar cartea "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu". Fara indoiala, purtarea de grija dumnezeiasca este cea care a facut ca aceasta carte sa se afle printre cartile cu continut duhovnicesc pe care Familia Imperiala a reusit sa le ia in surghiun. Nu ne indoim ca pentru orice crestin aceasta scriere va fi un reazim si indrumar deopotriva de bun, la bine si la rau, ca pentru sfanta mucenita incoronata .
Cu drag, Mariana

În prealabil postat de brandusa

" Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu " este un titlu de carte citita recent. Ea se alineaza subiectului povestirii dumneavoastra. Incerc sa exemplific cu un mic citat : " credinta ni se va intari in vremuri de suferinta si incercari , daca ne vom da seama ca nu exista nimic care sa nu aiba scop, ca nimic nu este intamplator sau facut pentru a ne vatama. Numele autorului cartii s-a pierdut in anonimat. Se cunoaste, in schimb, numele uneia dintre cele mai asidue si mai atente cititoare a acestei carti - nimeni alta decat ultima tarina a Rusiei, Aleksandra Feodorovna. Primise cartea cu putin inainte de cumplitele evenimente care aveau sa se abata asupra Rusiei. Din momentul cand a descoperit o, Aleksandra Feodorovna nu s a mai despartit de ea pana la sfarsitul vietii. Nu a fost o intamplare nici ca Aleksandrei Feodorovna i s-a oferit in dar cartea "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu". Fara indoiala, purtarea de grija dumnezeiasca este cea care a facut ca aceasta carte sa se afle printre cartile cu continut duhovnicesc pe care Familia Imperiala a reusit sa le ia in surghiun. Nu ne indoim ca pentru orice crestin aceasta scriere va fi un reazim si indrumar deopotriva de bun, la bine si la rau, ca pentru sfanta mucenita incoronata .
Cu drag, Mariana

"Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu". Fara indoiala, ...
Am nimerit intimplator la acest forum si trebuie sa clarific ceva.
Nu as vrea sa dezamagesc pe cineva, insa adevarul e ca nu prea trec prgul vreunui lacas de cult si ma rog unde se nimereste doar in vremuri de restriste. Doar Dumnezeu se afla oriunde si El stie daca imi este greu sau nu. Rugaciunea mea ma linisteste si daca El vrea ma va ajuta oricum.
Nu mereu a vrut si nu stiu motivul, asa ca acest:
"nimic nu este ...... facut pentru a ne vatama" nu este intotdeauna corect si ultimul Razboi Mondial este dovada, caci au murit si credinciosi fara pata.
Acest fapt nu-mi zdruncina credinta, dar ma face sa stiu ca eu sunt acela care, in primul rind, sunt raspunzator de soarta mea si trebuie sa fiu pregatit la orice.

În prealabil postat de brandusa

" Nu ne indoim ca pentru orice crestin aceasta scriere va fi un reazim si indrumar deopotriva de bun, la bine si la rau, ca pentru sfanta mucenita incoronata .

Mariana Brandusa
Poate nu am specificat, insa eu sunt evreu si la noi mucenicii sunt cei ucisi in Europa in cei ultimii 2000 de ani. Unii erau sfinti, adica oameni de dreptate, altii nu erau.
In orice caz, si dumneata si eu suntem monoteisti si asta ne leaga.