Voi ce ati fi facut?

[lacrimi]

În prealabil postat de dianadi

in povestioara se spune clar ca e vocea Domnului si at e usor...dar de multe ori in viata cand ne aflam ca o rascruce alegem drumul pt care il consideram noi a fi mai drept si mai lin desi undeva se zareste si o poteca abrupta, cu furtuni si vuiete. poate acea poteca e solutia la problema noastra dar nu putem distinge vocea Domnului si vuietul vietii.

Diana, Dumnezeu nu-ti vorbeste tie ca persoana, ci constiintei tale. Daca mergi bine sau rau, este pentru ca asa ingaduie Dumnezeu. Puterea credintei e ceea ce conteaza, iar noi trebuie sa-I multumim Domnului si pentru bune si pentru rele. Pentru ca nu suntem vrednici sa ne dea numai bune, iar cele rele sunt uneori spre intarirea noastra, alteori spre pierzania noastra... dar intotdeauna asa cum vrea Dumnezeu...
Doamne ajuta

[Langu]

În prealabil postat de delia31

Sub genericul "Tara arde si baba se piaptana, dar cautati mai intai Imparatia cerurilor si toate celelalte se vor adauga voua" ,

propun si celor care nu stiu, o poveste putintel trasa de par (dar nu neaparat irealista) care circula intr-o vreme pe e-mail intr-o prezentare Power Point.
(daca a mai fost discutata pe alt topic, scuze)


A fost odata ca niciodata un alpinist care a vrut sa cucereasca un munte inalt.
S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi laurii victoriei.

Aflat pe inaltimile muntilor, l-a prins noaptea intunecata si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.

Si cum se catara el, la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol.
Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele.
Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.
Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie. Rucsacul i-a cazut in prapastie.

A urmat un moment de tacere absoluta.
Atarnat in neant a strigat atunci din adancul sufletului „Ajuta-ma Doamne!!”
A auzit un glas in sufletul lui : „ ce doresti fiule?" "Salveaza-ma, Doamne!" striga alpinistul cuprins de frica mortii.

"Chiar crezi ca eu te pot salva?"
"Da, Doamne, cred in Tine"
"Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni".

Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata...in cele din urma nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineata , echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasat de franghia ta esti tu?
Ai avea taria sa tai franghia si sa te lasi in mana Domnului? Ai incredere in sfatul Lui chiar daca ti se pare absurd?
Sa nu spui niciodata ca te-a abandonat sau te-a uitat.
Aminteste-ti ca El te tine mereu in mana lui cea dreapta si nu te lasa sa cazi in abis.
Nu-i contesta poruncile increzandu-te mai mult in propria minte. El are putere si asupra vietii si asupra mortii.

Frumoasa povestire.Eu am inteles urmatoarele:-franghia ancorata de stanca reprezinta ancorarea noastra de lumea materiala,in care tot incercam din rasputeri sa ajungem cat mai in varf.Acuma,daca avem puterea sa o taiem,cadem pe "teren"sigur,daca nu ,murim inghetati(cu inima inghetata in pofte individuale) nevazand in noaptea necredintei noastre cat de aproape este salvarea.Ascultand Glasul Divin inseamna a taia franghia,multa vointa si multa munca.

Iata un topic unde toata lumea pare sa fie in armonie, chiar daca parerile nu coincid intotdeauna. Mi-a placut varianta lui AlinB (promisiuni sunt in toate confesiunile, dar Dumnezeu stie care dintre ele se vor adeveri) dar si lacrimi si Jane Says... ma rog, pe toti ii framanta gandul, iar asta e un smnal minunat.
Cat despre "Vocea Lui Dumnezeu", nu cred ca e cineva dintre cei care-si spun un "Doamne-ajuta!" cand iese pe usa, si sa nu auda zilnic aceasta voce. Daca o ia sau nu in seama, asta e altceva.
Uneori vrem sa facem un lucru, iar pentru asta ii antrenam si pe altii in jurul nostru. Si cand vrem sa dam startul, intervine ceva... Suna un telefon, nu-ti gasesti nu-stiu-ce lucru important, primesti o vizita pe care nu poti s-o respingi in doua vorbe... Iar tu devii agitat, poate incepi sa trantesti, sa strigi, sa spui ca-si baga nush'cine, coada, etc. Daca ai fi calm, ai putea intelege "vocea Domnului" care te retine putintel, stie El pentru ce.
Oricum ar fi, TREBUIE sa avem incredere atunci cand acel ceva care urmeaza, face parte din lucrurile bune. Uneori diavolului ii este ingatuit sa ispiteasca, dar numai atunci cand te poti delimita clar de pacat. Altfel, nu are nici o putere. Nu stiu daca si voua vi se intampla, dar eu o patesc frecvent. Daca am vrut sa scriu un mesaj sub impulsul nervilor, (mi s-a intamplat de vreo trei-patru ori chestia asta) nu stiu cum, dar am pierdut textul fara sa vreau, si trebuia sa-l scriu din nou. Am renuntat si bine am facut. Mai tarziu eram cu totul alt om. Am plecat de-acasa si mi s-a oprit privirea pe un grup de copii care se intorceau de la scoala. Asemenea imagini, poate erau zilnic, dar atunci o voce mi-a spus sa am mare grija. Dupa nici 500 de metri m-am pomenit cu un copil care era alergat de un altul, la 2m din spatele unui microbuz, iar eu stiam ca de-acolo va tasni, desi nimic nu prevestea asa ceva. Cei din masina au inlemnit si nu-si explicau de ce am franat fara sa vad nimic initial.
Dar poate veni si de la rau, acest imbold. Zilele trecute trebuia sa fac un lucru bun. Si totusi, apareau atat de multe semne, incat, daca ar fi fost sa ascult din nou de ele, ar fi insemnat sa nu mai fac acel bine. Dupa cateva clipe de ezitare am spus ca numai Dumnezeu are dreptul sa aleaga sensul binelui, iar eu nu am voie sa ma indoiesc. Si pentru ca un sambure de indoiala inca ma mai incerca si dupa ce fapta fusese deja facuta, seara am spus - "Doamne, eu am facut gestul pentru ce mi s-a cerut, dar daca n-o sa se intample asa, iarta-ne pe toti si ajuta-ne sa dam rod bun in ceea ce infaptuim!" Acum m-am linistit fiindca nu mai am motive de indoiala!
Cat despre funie, oricine poate pretinde ca se increde, dar astfel de cazuri se petrec intr-o clipita... Nu mai ai tu timp sa... dai cu banul "Oare sa am?!?" "Oare sa n-am?!?" Dumnezeu ESTE acolo si tu mergi pe mana Lui, fara sa te temi de nimic, orice ti s-ar intampla. Cu cat timpul se scurge, cu atat indoiala ti se cuibareste in suflet, iar tu poti pierde TOTUL!... Ascultati de primul imbold, care vine din iubire. In momentul cand intrevine egoismul sau mandria, trebuie sa realizezi ca vocea vine de alt-undeva!...

[Doriana]

În prealabil postat de lacrimi

Diana, Dumnezeu nu-ti vorbeste tie ca persoana, ci constiintei tale.

Constiinta ta nu face parte din persoana ta?

Carmina, ceea ce ai scris este foarte adevarat. Sunt cu totul de acord.

Jane, smerenia nu trebuie sa ne lipseasca. Dar a cunoaste vocea Tatalui nu este un motiv de mandrie. Este o necesitate, atat timp cat traim intr-o lume plina de inselaciuni si ispite si avem nevoie de indrumarea lui Dumnezeu la fiecare pas. Dincolo de orice teolog care-si da cu parerea, dincolo de parerea mea sau a ta, sta cuvantul clar al lui Hristos care spune:

"Oile Mele ascultă de glasul Meu ". Ioan 10:27

[Doriana]

În prealabil postat de delia31

Nici mie nu mi-e prea clar care-i mecanismul in autosuficienta asta a unora, mai ales cand vine vorba de iertarea pacatelor.
te rogi, iti pare rau, simti asa o pace si gata, iti dai singur verdictul - e pace ingereasca pentru credinta si amaratele mele de merite! (aici e o subtila mandrie camuflata in ambalaj de smerenie), si atunci ce fac? imi camuflez si falsa smerenie si ma invart intr-un cerc vicios.

De unde dar au convingerea ca de acum sunt curati sufleteste?

Nu e vorba deloc de merite, autosuficienta sau mandrie. E vorba ca Dumnezeu a spus ceva si daca El a spus ramane cum a spus:

"Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea." 1 Ioan 1:9

Pacea si siguranta izvorasc din increderea pe care o avem in credinciosia lui Dumnezeu. Stim ca atunci cand spune un lucu Il va si implini, caci nu e om ca sa minta sau sa se razgandeasca. De aceea este vrednic de toata lauda si slujirea noastra.

[eodor nastasa]

Hm...despic firu' de par in paishpe, cu toporu'...sau, hai sa bagam atza...in acu' di siringa..

În prealabil postat de Langu

Frumoasa povestire.Eu am inteles urmatoarele:-franghia ancorata de stanca reprezinta ancorarea noastra de lumea materiala,in care tot incercam din rasputeri sa ajungem cat mai in varf.Acuma,daca avem puterea sa o taiem,cadem pe "teren"sigur,daca nu ,murim inghetati(cu inima inghetata in pofte individuale) nevazand in noaptea necredintei noastre cat de aproape este salvarea.Ascultand Glasul Divin inseamna a taia franghia,multa vointa si multa munca.

Explicatia dvs cred ca a surprins exact mesajul.Cel putin asta am inteles si eu.Bye.

Doamne ajuta!
Sunt o vizitatoare, un musafir pe forumul acesta si-s foarte dornica sa ma ma alatur voua. Am mai incercat si am mai scris cate ceva pe topicurile existente. Dar timid. Chiar si acum imi bate inima tare si-mi tremura mainile de emotie. Nu va cunosc iar voi nu ma cunoasteti si tare mi-e teama sa nu par caraghiosa si sa nu fiu acceptata de voi. M-au captivat discutiile voastre. Sunt impresionata, uluita chiar, de nivelul ridicat al discutiilor voastre duhovnicesti. Vad si ironii si mici dispute dar nu le iau in sema. Eu vad esenta.
Am primit botezul ortodox de mica, mica. Parintii mei sunt ortodocsi, dar nu au fost foarte evlaviosi. Pana nu de mult eram si eu o ortodoxa pasiva cu duh lumesc din cap pana-n picioare. Dar din disperare, o disperare de viata si de moarte ( sufleteasca) am alergat la Dumnezeu. Povestea alpinistului ar putea fi povestea mea. Doar ca a mea este adevarata iar eu, eroul principal, sunt principalul vinovat de ceea ce mi s-a intamplat. Pe topicul acesta m-am inscris cu numele adevarat iar povestea mea nu este tocmai ceva ce as vrea sa stie cunoscutii mei. Tocmai de aceea nu voi da amanunte.
Deci: La locul meu de munca, un post extraordinar, la o firma straina, in dezvoltare continua, neatinsa de criza, deci, aici, am avut nesabuinata sa ma implic intr-o poveste cumplita. Stiam ca e gresit si simteam ca ma pierd, ca ma dezintegrez cu fiecare clipa de pacat. Am familie, o familie frumoasa, copii cuminti si iubitori, un sot bun si atent dar nu mai conta, eu vroiam sus, cat mai sus. Si urcam cu un elan neobosit pe care numai pacatul ti-l poate da. Dar pacatul isi lua ce era a lui. Slabeam, nu mancam, nu dormeam, nu-mi mai placea acasa. Pe copiii mei nici nu-i mai observam. Si slabeam, aveam privirea ratacita. In acelasi timp constientizam ca nu e bine ce fac si sentimentul vinovatiei ma topea. Intro zi, am strigat: DOAMNE, SALVEAZA-MA, ca altfe-l voi muri! Si o vecina, o femeie evlavioasa ma ia la ea acasa si ma intreaba ce am. Si daca vreau sa-mi treaca sa merg la preot. La ce preot? N-am incredere. "La oricare. Dar porneste acum! Si Domnul te va indruma. Sa nu te intorci acasa fara sa vb cu un preot"". Si am plecat. Era dupa amiaza si cred ca era cam in postul Sfintelor Pasti. Am intrat intr-o biserica, cea mai apropiata dar preotul nu m-a primit pt ca tocmai inchidea usa bisericii (era seara,destul de tarziu). Am pornit spre alta biserica. Locuiesc intr-un oras mare si aveam de unde sa aleg. In biserica aceasta am dat de un preot tanar, mult mai tanar decat mine si decat mi-as fi dorit...Evident ca am ezitat. In biserica nu mai era decat el si doamna de la lumanari. Am vrut sa plec dar inainte de a ma intoarce , preotul m-a strigat. Atunci am hotarat sa ma spovedesc la el si m-am spovedit. Ce am simtit e greu de explicat. Dar tot drumul spre casa am plutit. Fugeam spre casa. imi era dor de casa mea, de copii mei. Mergeam ACASA! Lipsisem foarte mult. Dar... a durat doar pana ... a doua zi... cand am ajuns la serviciu si tovarasul meu de "alpinism" m-a luat in primire. Fagaduisem preotului ca voi inceta "urcusul", chiar voi cobora. Tovarasul meu vedea ca ezit ca nu mai vreu sa fiu cu el si ma lua in ras. Eu ma rusinam si mai cochetam cate un pic, apoi fugeam la preot si iar ma spovedeam, apoi iar ma intorceam "pe munte". Pana cand, odata, m-am rostogolit in gol, in acelasi gol din care scapasem odata, numai ca acum era intuneric si putzea a spurcaciune si a moarte. scaldata-n lacrimi am ajuns la preotul meu, Dunmezeu sa-l daruiasca! Parine, ajuta-ma ! Si ce credeti ca mi-a spus, suparat afar' din cale? PLEACA DIN ACEL LOC DE MUNCA! canonul asta ti-l dau!
...Asta insemna pt mine ceea ce a insemnat pt alpinistul din poveste, taierea franghiei. Numai ca eu eram sigura ca Dumnezeu mi-a poruncit asta. Am amutit! Cum sa plec? Copii mei erau inca la scoli. Am o mama bolnava cu pensie mica. Ce-o sa zica familia, ca, eu, fara un motiv cunoscut de ei imi dau demisia? Acum cand e asa greu sa gasesti de lucru. Eu nu am scoala multa. Doar liceul si un curs de califiare.
Si am plecat, zdrobita de disperare. Dar m-am intors la preot si i-am zis: "Parinte, rugati-va pentru mine pt ca nu pot sa fac canonul, nu pot sa va ascult! Rugati-va pt mine!" Mi-a pus mana pe cap m-a binecuvantat si mi-a dat drumul sa plec. Deci, nu am taiat franghia. Am zis:"Doamne! tu mi-ai spus sa fac asa. Stiu ca asta e salvarea mea. Dar tu ma sti ca sunt slaba si fricoasa si credinta mea e firava. Dar te iubesc, Doamne si-mi doresc sa te pot asculta, dar mi-e frica, Doamne!
Nu mai stiu cat timp a trecut. Timp in care m-am straduit sa nu mai "plec pe munte". Imi alungam tovarasul de "drumetie". Am avut o perioada in care nu vorbeam cu nimeni nimic. Devenisem o ciudata in ochii colegilor. Am inceput sa tin post in zilele randuite de biserica, citeam asa cum imi spusese preotul, rugaciuni de cate ori aveam timp liber. In tot acest timp eram momita de tovaras cu fel de fel de ispite. Ducea o campanie ocupare a teritoriului pierdut foarte indarjita! Dar cu ajutorul lui Dumnezeu si a rugaciunilor duhovnicului am rezistat. Si stand asa "atarnata" de franghie, nici cazuta, nici salvata a venit "echipa de salvare" Tovarasul meu de "drumetii" pe munte a plecat el din firma, departe, departe...
...Urcasem pe muntele placerilor lumesti ajutatandu-ma de uneltele pacatului, intovarasita de de ispititor.
...Daca solutiile pe care, intr-un fel sau altul, ni le arata Dumnezeu nu sunt acceptate de noi din frica sau credinta firava, El, insa ne vede sufletul, ne citeste in inima si daca acolo vede cainta, dorinta de a fi cu El, intervine PERSONAL...
Asa s-a intamplat cu mine.
Am posta prea mult, cred. Daca se citeste povestea mea, e bine. Daca e prea lunga si va plictiseste, nu ma supar pe voi. Nu voi mai interveni, insa voi continua sa intru pe forum si sa citesc cu placere postarile voastre caci voi avea multe de invatat.
Doamne ajuta!

[anita]

În prealabil postat de Doriana

Mie mi se pare destul de realista povestirea. Tainic sau nu, Dumnezeu s-a facut inteles. Posibil sa fi si strigat, caci era o problema de viata si de moarte. Insa cererea Lui era normala avand in vedere ca singura salvare a alpinistului era sa-si taie franghia.

As asculta fara rezerve vocea Domnului. Din experienta am vazut ca merita sa ai incredere in El. Insa trebuie sa fiu sigura ca cel ce a vorbit este Domnul. Dupa aceea fac orice imi va spune.

Deciziile majore din viata trebuie luate cu binecuvantarea duhovnicului.
Nimic important fara binecuvantare.
Multa rugaciune si binecuvantare.
Doamne ajuta !

[Doriana]

Povestea ta e impresionanta, marilena. Un exemplu concret despre cum putem sta agatati de sfoara noastra. Dumnezeu e bun si milostiv si ne da incercarea dupa puterile noastre. Bine ai venit pe forum!