Imn Eminescului

Iar când voi fi pământ

Iar când voi fi pamânt,
În linistea serii,
Sapati-mi un mormânt
La marginea marii.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe si flamuri,
Ci-mi împletiti un pat
Din vestede ramuri.

Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Sa am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.

Si cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Si cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or framânta
Eternele valuri

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Ci codrul vânt sa dea
Frunzisului vested.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt far’ de noroc
Si fara prieteni.