Interviu cu CristianR

[Mihailc]

Cum deslușim voia lui Dumnezeu în crizele de discernământ care se apar în momentele importante ale vieții?

[CristianR]

Cred că vocea lui Dumnezeu poate fi auzită din afara sau/ și din lăuntrul nostru, din locul de cea mai mare adâncime care ar fi sinea omului. Dar întâi de toate trebuie să vrem cu toată ființa să-L auzim, pentru că Dumnezeu este de o mare discreție, nu se bagă în viața omului cu de-a sila, nu vine în casa noastră neinvitat.

Nu-i ușor să-I deslușești glasul, să-I cunoști voia dacă ești prins cu mintea în lumea atât de abundentă în stimuli de tot felul, care țin conștiința la un nivel superficial, fragmentată în puzderie de senzații ori gânduri efemere.

Pornind de la exterior spre interior, aș spune că trebuie să cunoaștem voia lui Dumnezeu din cuvintele Sale, din Evanghelie întâi de toate - în care, cum spunea un părinte duhovnicesc, există câte o pildă/întâmplare similară cu orice situație în care ne aflăm la un moment dat. Și care ni se adresează personal, ne dă un răspuns. Apoi celelalte scrieri ale Noului Testament în special, dar și alte cuvinte inspirate cum ar fi cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament, iar apoi ale Sfinților Părinți și autori creștini până în zilele noastre.

Spre exemplu, dacă de la Sf. Ap. Pavel îmi vine în minte sfatul de a nu face o alegere atunci când ești îndoit, nesigur; de la Steinhardt îmi amintesc ideea că ești dator să rabzi și să ierți răul care ți se face personal, dar și să nu permiți ca unui semen de-al tău să i se facă un rău.

Deci mai întâi o bună cunoaștere a cuvântului lui Dumnezeu adresat nouă și o meditare profundă la el pentru a cunoaște voia Lui și pentru a acorda propria viață cu ea.

Apoi e nevoie de o conștiință cât mai limpede, care cred că vine dintr-o bună așezare lăuntrică, dintr-un dialog permanent cu Dumnezeu, în urma căruia vine pocăința, împăcarea cu sine, iertarea tuturor, liniștea.

Simplu spus: post și rugăciune, prin post înțelegând limitarea senzațiilor de tot felul, nu doar gustative, ci și ale celorlalte simțuri, pentru a muta atenția de la exterior către interior.

Și, în măsura în care aduce o oarecare suferință, el mai înseamnă și cruce, care are darul de a trezi pocăința, de a răscoli adâncul și de a lumina conștiința; cu condiția de a fi însoțit de rugăciune permanentă.

Iarăși, după cum știm cu toții, de mare ajutor poate fi și un sfat, cerut de la duhovnic ori de la alt om înțelept, care ne poate oferi perspective nebănuite de noi cu privire la semnificația unei situații de viață în care ne aflăm și pe care o privim subiectiv, prin prisma simțămintelor, a dorințelor personale, a unei înțelegeri care nu poate fi decât limitată.

[Mihailc]

Cristian, ce ar trebui să înțelegem prin expresia "liturghia de după Liturghie"? Să fie doar retorică teologică sau e ceva ce se poate experia la modul cât se poate de practic?

[CristianR]

Probabil înțelesul expresiei este polivalent, dar ideea esențială cred că este continuitatea. Duminica marchează începutul săptămânii cu o perpetuă închinare a vieții proprii lui Dumnezeu și, dacă participăm cu luare-aminte, dacă ne lăsăm inimile pătrunse de cuvintele Liturghiei, înțelegem că a fi cu Dumnezeu doar două ore pe săptămână nu înseamnă a fi cu adevărat credincios.

Către finalul Liturghiei ne rugăm ca "pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!"
Sunt încredințat că unii dintre noi iau în serios această asumare de care ne amintim săptămânal, făcând tot posibilul să-și pună viețile în acord cu voia lui Dumnezeu, așa cum o cunoaștem din Evanghelii, din alte scrieri sfinte, din rugăciune personală uneori, din sfatul duhovnicului și al altor creștini mai înțelepți ca noi.

Nu știu dacă este posibilă o continuitate neîntreruptă – Pleșu spunea că omul nu este capabil de iubire neîntreruptă, motiv pentru care doar cei care se dedică iubirii Lui Dumnezeu pot experia continuitatea, și aceasta din partea Lui, nu a omului; dar se poate înainta către ea cu siguranță, iar cel mai mare ajutor în acest sens cred că este rugăciunea inimii, care știm că ajunge să fie chiar neîntreruptă la mulți dintre cei consecvenți. Mitropolitul Kalistos Ware spunea că obișnuința cu această rugăciune i-a adus o conștiință a permanentei prezențe a lui Hristos. Cred că niciun credincios nu poate dori mai mult de atât. Odată ajuns la acea conștiință – și chiar simțire a prezenței divine, în iubire – viața ta nu poate fi decât total dăruită lui Hristos.

Tot în sensul ăsta, al continuării Liturghiei în propria viață, un program de lecturi și rugăciuni zilnice, cu mătănii și ce ne mai recomandă duhonvincul, ca și participarea mai deasă la celelalte slujbe ale Bisericii sunt, cu siguranță, un bun exercițiu pentru sănătatea inimii duhovnicești.

În felul ăsta cred că dobândim o mai mare deschidere și față de semenii noștri, apropiați ori oameni cu diverse dureri, nevoi, neputințe – nu vom putea trece indiferenți pe lângă ei nepăsători –, iar dacă ne vom implica în viețile lor atunci când e nevoie, vom simți și mai mult, prin aceste împrejurări concrete de viață, că starea propriei noastre inimi se schimbă în bine. A noastră, dar și a lor.

Revenind, consider nu doar că "liturghia după Liturghie" este posibilă, dar că fără această continuare în viața proprie, nu suntem cu adevărat creștini, ci doar ne amăgim că suntem, motiv pentru care pe drept ne acuză de ipocrizie cei care văd că ne mulțumim doar să ne prezentăm duminica la biserică.

[Mihailc]

Cristian, te rog să ne faci portretul văzut și nevăzut al celui mai bun prieten al tău, răspunzând apoi la întrebarea: ce este prietenia și pe ce valori se întemeiază ea?

[CristianR]

Poate că portretul nevăzut aș putea încerca să-l schițez, pentru că un prieten bun n-am mai avut de foarte multă vreme. Cred că prietenia înseamnă a privi împreună în aceeași direcție; sau a merge împreună pe cale. Am avut prieteni în tinerețe, iar asta însemna mai ales împărtășire prin discuții pseudo-filozofice, muzică ori drumeții. Cred că celălalt era, pentru fiecare dintre noi, un prilej de a-și forma propriile idei, opinii, de a deveni conștient de lumea către care deschidea ochii; și inima. Deschis fiind către celălalt și el către tine, era o bucurie reciprocă de a ne descoperi și a ne îmbogăți, de a ne hrăni gândul nu doar cu ceea ce putea produce propria minte, ci și cu a celuilalt, împreună cu simțirea și chiar durerile lui. Prietenul nu este neapărat cineva asemenea ție. Poate avea idei și credințe diferite, dar esențial este acel ceva pentru care îl iubești și pentru care nu te poți supăra pe el niciodată. Sau îl ierți de fiecare dată când îți greșește.

[Iorest]

Interviu rar cu părintele Constantin Galeriu:

https://www.activenews.ro/stiri/Pari...olectie-193968

[CristianR]

Mulțumesc Iorest, că ne-ai încălzit inima cu această înregistrare din care străbate acea dragoste vibrantă pe care o avea Părintele pentru Hristos, și într-un moment atât de potrivit ca cel în care ne aflăm. Înțeleg, o dată mai mult că tocmai această dragoste dădea atâta putere cuvântului său, reușind să-i molipsească într-o anumită măsură și pe ascultători.