Intrebari si nu numai

[maryram]

În prealabil postat de Saurian

Ce-i determina? Dorinta sa fie doar cu Dumnezeu. Am simtit un timp aceasta chemare. Te simti de parca vrei sa fii doar cu Dumnezeu si parca oamenii ar sta intre tine si Dumnezeu. Dar sa nu ma intelegi gresit. Nu-i urasti pe oameni, ii iubesti si vrei sa-i ajuti dar doresti sa stai tot timpul cu Dumnezeu. Este greu de exprimat acest sentiment. Acum daca tinerii reusesc sa renunte cu totul la cele lumesti e simplu de raspuns. Da. Nu e greu sa renunti la totul. La inceput e putin mai greu pana cand incepi sa gusti din adevarata viata iar atunci cele lumesti ci se vor aparea amaraciuni. Dar e nevoie de putina nevointa. Din cate am citit pe acest forum persoanele care au renuntat la calugarie au fost cele care s-au smintit ca manastirile nu sunt cum e scris in cartile Sf. Parinti.

Stii de ce eu am renuntat la acest gand? Cred ca din cauza ca mi-a disparut. Adica nu pot spune ca ma renuntat cu totul la acest gand ( doar pentru moment ) ci incerc sa urmez sfatul unei persoane induhovnicite caruia i-am spus despre toate gandurile mele si mi-a spus ca, crede ca inca nu sunt gata sa fac o alegere intre viata monahala si cea de familie. In plus faptul ca acea persoana era casatorita si m-a facut sa simt ca e un om cu mare har de la Dumnezeu m-a facut sa ma gandesc si la o desavarisre in viata de familie. Dar ce voi face nu stiu.

Doamne ajuta!:D

da bine spus trebuie sa ai chemare ptr asta sa simti

[costel]

Cristi, nu am trecut prin momente cand am dorit sa ma calugaresc. Iar a spune ce ii determina pe unii dintre noi sa intre in monahism, inseamna sa fac apel mai mult la ce imi imaginez despre aceasta chemare, si nu-i ziditor. Eu cred ca ramane o mare si nesfarista taina aceasta chemare. Ceea ce pot face eu, e sa nu ma multumesc niciodata cu vizitarea muzeului si cumpararea catorva obiecte de la pangar. Trebuie sa fac din sederea mea in manastire, un mod prin care sa-mi corectez sederea in propria fiinta.

[cristiboss56]

În prealabil postat de costel

Cristi, nu am trecut prin momente cand am dorit sa ma calugaresc. Iar a spune ce ii determina pe unii dintre noi sa intre in monahism, inseamna sa fac apel mai mult la ce imi imaginez despre aceasta chemare, si nu-i ziditor. Eu cred ca ramane o mare si nesfarista taina aceasta chemare. Ceea ce pot face eu, e sa nu ma multumesc niciodata cu vizitarea muzeului si cumpararea catorva obiecte de la pangar. Trebuie sa fac din sederea mea in manastire, un mod prin care sa-mi corectez sederea in propria fiinta.

Partea turistica are acest mare dezavantaj, intru cat aceasta"corectare "de care vorbesti, este cu neputinta. Sederea ceva mai indelungata, neampins de partea comerciala, poate aduce aceasta corectare de care vorbesti. Mai este un aspect in ceea ce spui, in a se evita plecarea in grupuri mari . Este nevoie de liniste, de acea liniste launtrica, de acea intimitate sufleteasca de care suntem, in cele mai multe cazuri, vaduviti. Personal mi-as fi dorit enorm, nu sa ma calugaresc, dar sa am locatia langa o manastire, aproape de ea. Multe ar fi de castigat, din toate punctele de vedere.

[tigerAvalo9]

Eu cunosc persoane care din singuratate s-au calugarit sau din anumite neintelegeri in familie.Eu cred ca nu e bine sa te izolezi chiar asa,cu Dumnezeu poti fi si in familie,si acasa,la sat ,la oras,impreuna cu oamenii ,nu numai in pustiu.Dar am tot respectul pentru cei ce sunt calugari,sunt foarte curati la suflet si nu prea gasesti pacate mari la ei.Sunt si cazuri de exceptie.Calugarii sunt adevaratii ostasi ai lui Hristos ,noi suntem doar niste furnici in cautare de lumina,care este foarte probabil ca o gasim prin munca noastra(rugaciunea).

[Thheo]

As vrea daca se poate sa-mi explice cineva de ce in manastire sunt doua vietuiri...viata de sine si viata de obste....sau mai bine spus ...ce inseamna fiecare?

[ory]

Este adevarat,in manastire se merge din mai multe motive,unii din singuratate si nonconformism cu societatea laica,unii din deceptii,dar majoritatea merg in manastire ca sa imbratiseze pe deplin aceasta viata,doar din dragoste pentru Dumnezeu,din dorinta de a se darui Creatorului in totalitate,de-a se contopi cu intelesul crestinesc al vietii dedicate Mantuitorului.Este frumos pana aici,singura adaugare in aceasta iubire pentru viata monahala o reprezinta varsta la care se efectueaza aceasta renuntare totala la lume,si anume,in proportie de 80 % aceasta are loc dupa varsta de 15 ani si pana in 18 ani.Varsta care poate da cu usurinta confuzie sentimentelor,dar mai ales instinctelor.Totul este absolut frumos,este fantastic sa te indragostesti de Insusi Creatorul suprem,problema apare insa,cand aceasta iubire incepe sa cunoasca si celelalte trasaturi ale existentei sociale,fiindca in manastire nu esti atat de izolat pe cat se pare.Este o iubire prea intensa,exact ca si indragostirea adolescentina,pare la fel de irationala si neastamparata,intruneste aproape aceleasi caracteristici,doar ca ele se adapteaza situatiei legate de credinta,insa credinta in sine nu poate fi inteleasa pe deplin doar din intensitate,cat din rationamentul si etica ce ne coordoneaza calitatea vietii noastre ca oameni traind printre si pentru oameni,pentru semeni.
Este foarte complicat si este aproape imposibil de definit,insa un lucru e cert,credinta nu poate fi credinta doar din instinct,ea capata sensul adevarat prin constiinta proprie,constiinta vietii ce o avem de trait si faptele noastre,care in izolare isi contorsioneaza valoarea in detrimentul relatiiilor omenesti.

[sophia]

Mai intai un raspuns cam intarziat pentru Thheo:
Cele doua forme se refera la modul de organizare a vietii in manastire. Cine le hotaraste, nu stiu. Probabil ca un rol important il au posibilitatile materiale.
De sine: inseamna ca fiecare monah are casa si gospodaria sa (poate cultiva ceva, sau creste un animal de casa). Nu stiu daca la calugari este raspandita aceasta forma (ma gandesc eu ca se gospodaresc mai greu singuri si exista femei care face fac acest lucru centralizat). Poate gresesc (in Athos nu exista femei asa ca...).
De obste: fiecare monah are chilia sa, in rest totul este la comun (bucatarie, gospodarie, etc.).

Si eu m-am intrebat adesea ce ii face pe tineri m ai ales, sa aleaga acest drum si asta chiar inainte de a cunoaste toate aspectele vietii pentru a putea cantari si alege in mod constient. De aceea sunt si multi care nu rezista si pleaca repede.
M-am gandit ca mai ales tinerii saraci, fara alte posibilitati, de la tara, sau care au suferit unele deceptii in viata, care nu-si gasesc partener(a) de viata 8deci nu reusesc sa se casatoreasca). Dar am vazut si multi tineri (fete si baieti) superbi ca infatisare, cu studii, din familii mai bune (pareau), care au luat calea manastirii. Asa ca nu stiu raspunsul.
Cat de mare este credinta care ii mana, iar nu stiu. Pentru asta trebuie si o educatie religioasa profunda si o indrumare, deci duhovnic bun.
Aici am un oarecare dubiu: acesti tineri trebuie sa fie totusi indrumati, trebuie verificati daca pot rezista unei astfel de vieti din toate punctele de vedere si trebuie sa li prezinte in balanta ce reprezinta manastirea, ce renuntari presupune. Aici nu sunt convinsa ca tinerii stiu asta si sunt in deplina cunostinta de cauza cand fac alegerea, cam pripindu-se.
Si chiar daca nu parasesc manastirea, am vazut destul probleme si la monahi, caci si ei sunt oameni si abstinentele de tot felul ii influenteaza, oricat ar fi credinta de mare. Unii au probleme hormonale (inclusiv femeile) cu consecinte psihice sau chiar stiti voi la ce se mai ajunge, altora le lipseste o persoana draga, familia, sau chiar copiii, altii suporta mai greu singuratea si munca, programul sever. Asa am observat eu. Ce este cu adevarat in sufletul lor nu poate stii nimeni.
Am citit acum catava vreme o carte f.interesanta, scrisa de o fosta calugarita ( e adevarat catolica, dar nu cred ca asta are importanta). S-a nevoit mai mult de 25 ani in manastire si cu munci si studii suplimentare, cu suferinta psihica pana la boala, pana a ajuns sa inteleaga cu ajutorul unor preoti si medici, ca de fapt ea nu a avuta aceasta chemare niciodata, ca a facut numai pentru ca mama sa si-a dorit asta (nu a avut fiu sa-l faca preot si una dintre fete a trebuit sa devina calugarita).Viata nu a putut sa si-o refaca integral, caci manastirea a schimbat-o prea mult si la 40 ani nici copil nu mai putea sa faca.
La ea se ajunsese la situatia: boala mintala/moarte sau viata normala, in afara manastirii.
Deci nu este asa usor sa iei asa o decizie si trebuie sa te ajute oameni f.experimentati cand o iei.

[ory]

Sofia, imi place foarte mult cum ai pus problema in priviinta monahicismului, asa cum se prezinta acesta din viziunea realista a unui om caruia-i pasa si, care nu se multumeste doar cu teorii citite despre acest subiect. Asta denota ca, nu doar crezi, ci si gandesti ceea ce crezi pentru a-ti amplifica principiile.
Este foarte dureros ceea ce se-ntampla, si-nca noi nu vedem decat partea de suprafata a acestei situatii care, in realitate este dezastruoasa, nici pe departe nu se mai regaseste in indemnurile marilor duhovnici de altadata. De fapt, acesti mari duhovnici cam sunt pe cale de disparitie.
Tocmai am citit astazi de pe site despre calugarie, cuvant spus de Parintele Paraian...cititi si veti vedea ca, nici chiar dansul nu se imbata cu apa rece asa cum o fac multi de pe-aici, cand vine vorba de calugarie si suportarea acesteia cu orice pret, fara concesie si fara responsabilitate din partea celor care tin carma acestei turme. Cititi si incercati sa vedeti si cealalta parte a situatiei, care nu este deloc "desavarsita".
Parintele Paraian a pus accent pe responsabilitate, pe asumarea acestei vieti in limite morale, apoi spirituale, a pus accent pe caracterul infect al multora care nu au nici o legatura cu monahicismul, dar se tin de el din diferite motive aberante, sau care tin de un egoism specific, ori de un refugiu plauzibil. Chiar ii numeste pe acestia niste "ratati" in haine ingeresti, nu calugari.
Si, credeti-ma, sunt destui de multi, care nici nu cuteaza a parasi manastirea pentru ca nu le-ar fi mai bine in alta parte, iar aici ma refer la cei privilegiati, mai exista si motivul indoctrinarii si al lipsei de orice posibilitate de intoarcere din punct de vedere dogmatic si duhovnicesc.
Niste iluzii ! ! ! O baie de iluzii si inventii atribuite bietei credinte ortodoxe care, impotmolita in atatea controverse si nonconformism, se zbate intre imoralitatea celor carora nu le pasa, si adevarata piosenie a celor carora chiar le pasa.
Motivele integrarii tinerilor in manastire sunt multiple, chiar si Pr. Paraian aduce aminte de marea greseala si lipsa de responsabilitatea a primirii in manastire a unor copii, care nu stiu, de fapt, ce vor, care nu-si pot asuma un astfel de drum ce presupune multa intelepciume si previziune religioasa.
Cel mai dureros lucru, si imoral, as putea spune, este ca multe dintre bubele unei manastiri, multe dintre neregulile acesteia sunt puse pe seama "ispitei", a "satanei", a tendintei permanente de incercare a oamenilor sai, incercari care, uneori depasesc limitele normalului, ajungand pana la o bataie de joc evidenta la adresa umanului si-a personalitatii acesteia. Deci sunt, chiar scuzabile !
Omul detine si o psihologie specifica, detine o energie, o forta care il face sa reziste intr-un mediu sau altul, care-l influienteaza intr-o masura anume, care-i determina principiile in cele din urma. Acolo, insa, nu se tine cont de acestea, fapt pentru care se ajunge la incidentele amintite de Sofia mai sus, la dereglari psihice, subreziri pe plan fizic ale fiintei umane, la o dezamagire profunda, atunci cand omul plin de pasiunea de alta data ajunge ca o leguma, la o varsta relativ tanara.
Alcoolismul, v-ati intrebat vre-odata ce rol joaca acesta in viata monahala? Va spun eu, unul destul de important, mai ales in incercarea de-a astupa atatea necesitati ce izbucnesc din trupul sanatos al unui om. Si nimeni, nimeni nu face nimic in priviinta educatiei si-a coordonarii pe un taram benefic al acestor oameni. Sunt, practic ai nimanui, sunt niste roboti pusi sa munceasca dincolo de putinta unui trup firav de tanar, sunt pusi sa existe dincolo de ceea ce-i defineste pe fiecare, amestecati ca-ntr-o planeta parasita de principii si trasaturi firesti.
Este o vorba in manastire; "in manastire te duci nepoftit, traiesti neiubit si mori nejelit !". Poate ca nici nu este nevoie de mai mult pentru un trup, oricum atat de nesemnificativ si trecator, dar va spun sincer, in aceasta sintagma nu-si gaseste locul nici o invatatura pe care a lasat-o insasi Mantuitorul pe pamant...

[IonutS]

Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel
Capitolul 11
Versetul 14
Nu va invata oare insasi firea ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung ?


Daca aici scrie asa.. de ce calugarii, chiar si preoti au parul lung ?

În prealabil postat de ory

.Este frumos pana aici,singura adaugare in aceasta iubire pentru viata monahala o reprezinta varsta la care se efectueaza aceasta renuntare totala la lume,si anume,in proportie de 80 % aceasta are loc dupa varsta de 15 ani si pana in 18 ani..

ory, spune-mi te rog de unde ai tu cifra asta de 80% a celor care intra in manastire in varsta de la 15 la 18 ani?
Pe ce se bazeaza afirmatia ta, pe care o tot repeti si care mie mi se pare o exagerare fara margini.