Părintele Proclu a trecut la Domnul

Părintele Proclu a trecut la Domnul

http://www.atitudini.com/2017/01/a-t...e-sau-rele-sa/

Dumnezeu sa-l odihnească şi sa-l miluiasca.

Dumnezeu sa-l ajute sa fie un rugator pentru noi toti si de acolo, de Sus.

Părintele Proclu Nicău s-a mutat la cele veșnice. Anul acesta ar fi împlinit 89 de ani

Sâmbătă, 28 ianuarie, părintele Proclu Nicău a plecat la Domnul. Anul acesta ar fi împlinit 89 de ani. Înmormântarea va avea loc marți (31 ianuarie), ora 10.30, la mănăstirea Sihăstria Putnei.

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. Părintele Proclu a intrat în obştea de la Mănăstirea Sihăstria pe când avea doar 12 ani. În anul 1949 a fost trimis, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959 dat de comunişti, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viața de liniște. Părintele Proclu s-a îndreptat spe satul natal, Mitocu Bălan, din comuna Crăcăoani, unde s-a retras într-o chilie la poalele pădurii. Însă, cu cât a fugit mai mult de lume, cu atât lumea l-a căutat mai mult.
Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia. Știa să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri lăcrimau ori de câte ori afla de necazul și suferința celui ce i se înfățișa. Părintele Proclu, timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii și monahiile din mănăstiri, dar și-a plâns și păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi în inima sa, așa cum smerit obișnuia să spună.
De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi ți se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare patericului.
Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s‑a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi în… lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu”, notează preotul Nicolae Nicău pentru DOXOLOGIA.


http://www.ziarpiatraneamt.ro/parint...comment-423346

Interviu cu Părintele Proclu

Sunt om simplu. Însă vă spun că sunt oameni sfinţi care au stat prin mănăstiri şi când auzi pe cineva că are dorul după Dumnezeu, acela nu mai are altă grijă decât să ajungă în rai. Şi sunt mulţi părinţi care au avut lucrare minunată, dar eu… felul cum sunt, nici mie nu-mi place. Unde mă duc, de mine dau. Aţi venit, plată aveţi că aţi venit, dar n-aveţi la cine, că sunt stricat de cap.
Ne puteţi spune câteva cuvinte despre rugăciunea inimii? Cum trebuie să ne rugăm?
Despre rugăciunea inimii… e lucru mare. Toţi care au avut rugăciunea inimii, au pierdut-o, ştii de ce? Ca nu cumva diavolul să-i vâneze… Pentru această rugăciune îţi trebuie dorul de Dumnezeu. E un lucru mare. Când te necăjeşti cu gândurile, că dau năvală duhurile, atunci dacă stai de vorbă cu gândurile, ai pierdut. Trebuie să ajungem ca Duhul Sfânt să ne ajute cu rugăciunea inimii. Şi a nu te mai opri din plâns.

Credeţi că sunt oameni cu rugăciunea inimii şi în lume?
Sunt. Dar sunt rari. Ştii care are rugăciunea inimii? Pe care îl batjocoreşti mereu şi el zice rugăciunea în gând neschimbat şi Duhul Sfânt îl ajută. Dar trebuie să se păzească şi de prea multă vorbă. Dacă eu am crezut în mintea mea că am rugăciunea inimii, am picat. Dacă îmi zice altul prost, e bun. Dar atât vă spun. E nenorocire cu smerenia. Toţi care au căpătat smerenia, o trebuit să rabde ocara.

Cum dobândim dreapta socoteală?
Ai venit la un prost să iei răspunsuri? Eu am nevoie de pocăinţă. Astea sunt daruri.
Să vă rugaţi şi pentru noi, Părinte!
A mă ruga sunt dator. Dar vin unii şi mă întreabă când începe războiul. Eu le-am spus aşa: „Când ne sfădim e război cu diavolii şi cu oamenii”. Odată am primit o poacă după cap. Când am primit poaca aceea în cap, o sunat a gol şi dacă o sunat a gol, ce să mai fie în el ceva bun?
Căutaţi pe Dumnezeu că să ştiţi că e un dar mare cine a ajuns să poată răbda năpastele. Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi. Şi îi fericesc pe acei care rabdă năpastele, tac şi se roagă. Şi atunci Duhul Sfânt o să le ajute să le dea darul nepătimirii. Darul nepătimirii îl câştigă fie fraţi, fie preoţi care rabdă şi se roagă şi sunt aprinşi de dorul de Dumnezeu. Şi toţi acei care rabdă năpastele stau ascunşi, nu se arată.
Eu, când vin preoţi şi îi cunosc că sunt preoţi, le spun aşa: „Dacă vedeţi că am murit, să vă rugaţi ca preoţi: Doamne, să nu judeci pe Proclu după fapte bune sau rele, să-l judeci după mila Ta”. Că am văzut… multe suflete a răbdat bunul Dumnezeu şi le-a primit în rai de milă. Şi dacă mă judecă bunul Dumnezeu cu milă, câştig. Dacă nu mă judecă după mila Lui, am pierdut totul.
Dumnezeu să vă ajute să ajungeţi cu toţii în rai! Măicuţa Domnului să vă ducă în rai!
Sursa: http://www.atitudini.com/2017/01/a-t...e-sau-rele-sa/

http://ortodoxinfo.ro/2017/01/28/par...puri-pocainta/

]„Nimica sunt, nimica pot, nimica am”

Un cuvânt al Părintelui Proclu

„Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: „Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am]”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări…În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici: Doamne Iisuse… şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul. ”(Părintele Proclu Nicău, [i]Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 44)

Mai mult:

https://bucovinaprofunda.wordpress.c...cat-la-domnul/

[cristiboss56]

Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău a fost cunoscută de către binecredincioşii moldoveni, dar şi de către toţi cei doritori de sfaturi şi de binecuvântare de pretutindeni. A trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, încă de la 12 ani. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare, zidind Biserica în inima credincioşilor cu multă râvnă, răbdare, tihnă şi tact pastoral. Acum, la aproape 89 de ani, s-a aşezat în ceata celor drepţi.
Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, judeţul Neamţ. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alţi vieţuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieţii monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareţi ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie şi ieroschimonahul Paisie Olaru. Experienţa duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogăţit şi prin viaţa sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viaţa de linişte. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuţă de la marginea satului Mitocu Bălan.
Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia. Ştia să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri lăcrimau ori de câte ori afla de necazul şi suferinţa celui ce i se înfăţişa. Părintele Proclu, timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii şi monahiile din mănăstiri, dar şi-a plâns şi păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi în inima sa, aşa cum smerit obişnuia să spună.
De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi ţi se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.
Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s-a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi în... lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu“.
Ne învăţa, spunându-ne: „Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete… Duhul mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi... ca mine“.
Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia“. Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veşnicie va continua să ne ajute prin rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioşiei sale viaţa sa duhovnicească, dar şi învăţătura sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă, aflată în cele trei cărţi: „Lupta pentru smerenie şi pocăinţă“, „Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău“ şi „Conştiinţă, spune-mi tu!“.
Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu - dar şi ferm şi dârz, în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îţi mulţumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoţie, de dor! Îţi mulţumim pentru tot şi pentru toate!
Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie din Veşnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.
Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat, ce lucrează prin cuvioşii Săi!
Dumnezeu să-l ierte şi în ceata drepţilor să-l aşeze!
( Părintele Nicolae Niclau )
Spuneţi-mi, părinte Proclu, vă este frică de moarte?
Uite ce este: toată viaţa mea am căutat doar să mă smeresc, să vreau mântuirea, să fac bine tuturor şi să-L caut pe Bunul Dumnezeu. Dar să-L caut prima dată în inimă. Şi, dacă vedeam eu poate că nu este Dumnezeu in inima mea, trebuia să mă smeresc iar, să merg iar la mărturisire şi să-mi întreb conştiinţa: „Conştiintă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu ce fac sau nu?“.
Dacă facem toţi aşa, atunci vom ajunge să ne bucurăm că Duhul Sfânt ne aprinde inima de dorul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest mare Semn. Şi atunci nu o să ne mai temem de moarte. Dar, atâta vreme cât inima va rămâne rece, ne vom teme şi de moarte. Despre moarte spune în Pateric un Sfânt Părinte cuvânt de folos pentru toţi: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă!“.
Să luăm, deci, aminte! (Fabian Anton, Cuvinte din chilie. Convorbiri cu părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munţii Neamţului, pp. 67-68)