Recunostinta

[cristiboss56]

“Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători.
Din învăţătura sfintei şi dreptmăritoarei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.

Iata si un moment de recunostinta ...vesela!...:) Inca o dovada materializata ca Duhul nu este si nu poate fi morocanos.

https://www.youtube.com/watch?v=1mio...vmwBCPdRb8jjyw

[RedRose]

Mi-am adus aminte de o experienta personala, pe care as vrea sa v-o impartasesc si voua...A propos de recunostinta, cand apare ea si cum...
Cu multi ani in urma,cazand pe gheata mi-am fracturat humerusul. Bineinteles ca am ajuns la spital si din cauza ca era fractura deschisa,iar osul rasucit din pozitia normala, nu mi-au putut pune bratul in ghips ci am intrat in operatie.O bucata buna din muschi mi-a fost taiata si mi-a fost implantata o tija de metal cu suruburile aferente ca sa faca priza pe os...Deci sunt IronGirl, intr-un cuvant..:) Si acuma, dupa atata timp, am o cicatrice imensa pe umar...
Ajunsa acasa, a trebuit sa astept vreo 6 saptamani pana cand sa-mi pot folosi iarasi bratul...Tot timpul asta a fost o perioada extrem de neagra..mi se parea normal sa ma bucur de sanatatea corpului meu, sa-mi pot misca bratele, etc....in momentul cand am fost privata de ceva ce mie mi se parea firesc,am intrat intr-o stare vecina cu depresia, cu atat mai mult cu cat a trebuit sa renunt si la alaptat.Colac peste pupaza:grijile, stresul, hormonii aferenti ablactarii, faptul ca bebe incepuse sa fac primii pasi prin casa si eu nu puteam sa-l tin cum trebuie de manute sa poata merge(aveam inca bratul legat si interdictie de a-l misca pana nu se suda iarasi osul), faptul ca eram "consemnata" mai mult in casa ...si-au pus amprenta asupra psihicului meu...6 saptamani care au trecut mi s-au parut 6 ani...
Si in final, cand am avut voie sa-mi folosesc iarasi bratul , mi- s-a parut Raiul pe pamant...:) Muschii mei erau practic inexistenti si a trebuit sa mi-i formez iar..ca un nou inceput, o noua viata ...
In fine, unde doream sa ajung...Recunostinta si bucuria mea au fost imense pentru ca pierdusem ceva..iar in momentul cand l-am recuperat, nu poti decat sa te bucuri cu toata fiinta ta..sa-i aduci slava lui Dumnezeu pentru fericirea ta...Majoritatea oamenilor considera sanatatea o normalitate si o chestie banala...Iti dai seama de adevarata ei valoare in momentul cand o pierzi...
imi inchipui ce au simtit oamenii vindecati de Iisus, oameni cu boli grele care isi pierdusera orice speranta de a mai merge, de a mai vedea, de a scapa de lepra sau demoni, etc...Cred ca recunostinta este putin spus ce au simtit ei...:)
Intr-adevar este usor sa fii recunoscator pentru un bine care ti s-a facut, sau ceva ce ai pierdut si ai recuperat, dar uite ca Biblia ne invata sa fim recunoscatori si pentru raul din viata noastra(de ex Iov), sau pentru o palma data peste un obraz...Cati mai intorc si celalalt obraz in zilele noastre?

În prealabil postat de RedRose

imi inchipui ce au simtit oamenii vindecati de Iisus, oameni cu boli grele care isi pierdusera orice speranta de a mai merge, de a mai vedea, de a scapa de lepra sau demoni, etc...Cred ca recunostinta este putin spus ce au simtit ei...:)

Da, asa este, ai sesizat foarte clar, recunostiinta este foarte putin spus. Poate si datorita faptului ca, pe langa vindecarile miraculoase le-a dat sansa la o viata normala, i-a reintegrat social. In iudaismul acelor timpuri exista convingerea, mai mult sau mai putin populara, ca asemenea boli se datoreaza unui pacat sau unor pacate savarsite. Cei care sufereau de asemenea boli erau exclusi, parasiti, lasati la mila lumii.Erau evitati si priviti cu oroare si respingere. Pe langa suferinta bolii mai purtau si suferinta psihica groaznica a celor lasati singuri si neputinciosi. Odata vindecati erau reprimiti treptat in comunitatea lor, in familiile lor.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Da, asa este, ai sesizat foarte clar, recunostiinta este foarte putin spus.

Him... Ma tem ca noi cunoastem doar pojghita recunostintei.
In orice caz, recunostinta nu se rezuma la a spune "merci". Sau la alte fapte "miloase", "de bine".
Recunostinta e un mod de a fi, asumat pana la capat. Indiferent de piedici sau de orice alt pret.
As zice ca e un abis nesfarsit sau un cer inalt...
Pe scurt: a fi recunoscator Domnului este nici mai mult nici mai putin decat voieste El de la noi. Recunostinta este intimitate cu Dumnezeu, este a fi una cu El.
El Insusi fiind, inainte de noi, Recunoscator... Si Credincios si asa mai departe....

În prealabil postat de CristianR

A deveni recunoscător și mulțumitor e a trece de la o stare întunecată a sufletului la una luminoasă, de la întristare la bucurie.

O pregustare a Invierii?...:)

În prealabil postat de ahilpterodactil

Recunostinta este intimitate cu Dumnezeu, este a fi una cu El.

,,Toate izvoarele mele sunt in Tine" (Psalmul 87:7).

[cristiboss56]

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.
Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.
Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.
Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.
Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…
de Traian Dorz

Cuviosul Paisie Aghioritul impartaseste si cateva din gandurile sale pe tema recunostintei. Bun cunoscator al sufletului omenesc, Cuviosul obisnuia sa se adreseze direct si cu simplitate, tinind mereu in completare reciproca Scriptura si experienta duhovniceasca:

"- Parinte, atunci cand cineva rabda pentru Dumnezeu mahnirile si nedreptatile pe care i le pricinuiesc oamenii, aceasta rabdare il curata de patimi?
- Daca il curata, intrebi? Nu numai ca il curata dar il face si sa straluceasca.
Exista ceva mai presus decat aceasta? In felul acesta isi poate plati pacatele.
Vedeti, pe un criminal il bat, il inchid in inchisoare, isi face acolo micul sau canon si, daca se pocaieste cu sinceritate, se izbaveste de inchisoarea cea vesnica. Oare este mic lucru sa-si plateasca prin aceasta suferinta o socoteala vesnica?

Orice mahnire sa o suporti cu bucurie, mahnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii sunt mai dulci decat siropurile ce ni le ofera cei care ne iubesc.
Vedeti, in Fericiri, Hristos nu spune: "Fericiti veti fi cand va vor lauda", ci: "Fericiti veti fi cand va vor ocari" si mai ales "cand va vor minti din pricina Mea."
Atunci cand ocararea nu este pe dreptate, atunci cel ocarat aduna rasplata. Iar daca ea este pe dreptate, atunci acela isi plateste pacatele.
De aceea, nu numai sa rabdam fara murmur pe cel care ne ispiteste, ci sa simtim si recunostinta!
Pentru ca astfel avem prilejul sa ne nevoim in smerenie, dragoste si rabdare."

(Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicesti, Viata de familie, pag. 223)

[florin.oltean75]

Cel ce se nevoieste pe calea spirituala este bine sa tina in acelasi timp si focul dragostei dumnezeiesti si bucuria recunostintei.

Sa le aiba pe amandoua, in acelasi timp, in inima.


(in budism, cele doua pot fi asamblate cu o singura silaba)