Postul negru

[vsovivivi]

Şi bucuria asta satanică şi lăudăroasă a conştiinţei smintite priveşte într-un anume fel desconsiderant şi te face să o crezi pe ea şi nu pe Dumnezeu fiindcă acolo în felul ei de analiză foarte 'serioasă' ce te înalţă de sine prin gustul ei viclean direct în ochii are o necredinţă ascunsă şi o judecată ascunsă, chiar acolo în limbochiul ei viclean cu care te târăşte căci ea judecă rău şi urât în ascuns în timp ce te avertizează şi sfătuindu-te cu disperare ea sigur nu crede şi sigur te judecă cu tupeu şi trufie ca să o crezi dar fără cuvinte clare pentru ca tu să nu o poţi contrazice ci aşa te stârneşte ca un miros, ca un sentiment, ca o scăpare, ca o trăire fără cuvinte, dar este o trăire rea şi perversă, e bucuria satanei care păcăleşte şi te pcăcleşte folosind naivitatea şi stârnirea de panică din tine până te pierzi şi până te rătăceşti şi ameţeşti şi te sminteşti ca un copil pierdut, aruncând apoi vina nereuşitei sau a căderii în păcat pe Dumnezeu, pe aproape, pe tine, pe aproape, pe oricine, căci interesul ei este ca tu să te învoieşti cu păcatul adus de ea pe tapet ca un sminţişor fotomodel, căci de aia-l pomeneşte pentru ca tu să te învoieşti cu el de parcă te-ar avertiza că vrea să te păzească de păcatul pe care tocmai cică tu eşti gata să-l săvârşeşti. Te sperie şi nu te lasă până ce disperat şi smintit te învoieşti păcătuind prin învoire şi slujire păcatului şi bucuriei satanei pe care tu o crezi şi o simţi ca o bucurie dar defapt este viclenie, batjocură şi răzbunare... 'distractivă'.

Luptaţi lupta cea bună cu ea şi relaxaţi-vă şi nu o tot luaţi în seamă căci sigur nu aveaţi de gând să faceţi păcatul cu care a judecat ea cu necredinţă şi răutate.

[vsovivivi]

Ce încearcă poftochiulhul din omul dracoolui?.. este ca să te convingă, luptă să te convingă să te învoieşti... şi pentru aia te mituie cu şase canne uriaşe cu lapte şi miere, cu privieliştile de fete ca să te învoieşti cunoscând... dar în spatele a toate, în tine, şade viclenia prostitor de înţeleaptă, necredincioasă, îndoielnică, rea, batjocoritoare şi spurcăcioasă, care se pretinde bucurie a ta căci ea este ispita de a amesteca sfinţenia cu gLumea, ca să iasă reţeta cu care să te răzbuni, dar aşa amestecă ea tot adăugând păcate multe sau puţine ca să te tai ca maioneza, că nu-i place ei atunci cînd adaugi doar sfinţenie, cu grijă, puţin câte puţin, ca să iasă amestecul bun, aşa nu-i place decât să ţi se taie maioneza... şi tu te bucuri ca cretinul în amestecul ăsta că ţi se pare că ai o conştiinţă mare care judecă şi se înalţă pe tine, pe sine, mult peste sfinţenia Domnului, neobservând tu acolo interesul tău, minteresul păcatului cel foarte conştiincios de a adăuga la maioneză mereu mai mult păcat decât sfinţenie... şi pentru asta, nimic nu-i scapă din vedere, nicio viclenie prevăzută.

''Mustrarea învinge dar nu convinge'' aşa că degeaba plăteşti ca să te laşi convins de fata m-organ-a care te convinge pe bani şi pentru bani, domnule M-organ convingător.

Şi dacă ai privit-o cândva ca un lustzer şi te-ai convins că-ţi place, apoi de fiecare dată eşti foarte uşor de convins când o revezi şi nu mai trebuie să te convigi ci doar pui în aplicare planul făţarnic şi viclean din ascuns abea aşteptând prilejurile să pipăi din ochi gustul de carne spurcată... nu ea e spurcată ci tu o spurci spurcându-te doar la ideea bucuriei că iar vei spurca ca dracool pentru bucuria lui.

Deci tot ce ţi-a plăcut te-a şi convins deja... iar cum omului îi place păcatul, e clar că data viitoare nu mai trebuie convins ci el rămâne statornic în repăcătuirile proaspete... vai lui sărmanul păcălit de bomboanele amare şi pline de deznădejde şi fatalism nevăzut.

[vsovivivi]

Îndoiala lui Petru, îndoiala aia care-l făcea să se scufunde în mare în plină furtună, lovit de viforul necredinţei, se referea la ceea ce vedea şi credea el, la Iisus care venea pe mare şi care i-a poruncit să vină crezând, căci El este, aşa cum a cerut Petru: ''Dacă Tu eşti, porunceşte să viu la Tine'', şi Domnul a poruncit:'' Vino!'' însă îndoindu-se Petru de sfinţenia lui Hristos, de sfinţenia celui pe care-L vedea umblând pe mare şi venind către ei, căci dracii sunt spurcaţi, iar ei au crezut că văd un duh necurat ce vine să-i amăgească şi să-i piardă, deci îndoindu-se se scufunda în îndoială spurcăcioasă şi scufundându-se simbolic el se spurca.

Deci Petru se spurca de la îndoiala lor că Iisus era sfânt, şi că venirea prin valuri la cei loviţi de furtună ar fi o faptă care urma să-i salveze şi să-i mântuie... ei credeau că cel ce venea la ei voia să-i sperie şi să-i piardă.

Din pricina fricii şi a situaţiei disperate şi din pricina minunii greu de crezut iată că Petru dădea tot mai mult crezare în el gândului satanic, gând ce-l trădgea la fundul mării simbolizând gLumea, credea că cică Iisus nu era sfânt sau credea că sfinţenai Lui nu era mântuitoare ci ca un înger al întunericului ce se preface că ar fi un înger al luminii el defapt fiind un om desfrânat şi fiind născut din desfrânare şi curvie avea intenţia să stăpânească El lumea mai devreme sau mai târziu prin viclenie şi că acum era amăgeala şi reclama.

Adică sărmanul Petru se lăsa cam ca Eva pe mâna minciunii şarpelui prin credulitate, pe mâna satanei care minţind cu posibilitatea şi spionajul său competent a susţinut că el ştie mai bine că nu vor muri dacă vor mânca din pomul interzis şi că Dumnezeu defapt din răutate le-a interzis şi că a încercat să-şi apere de ei puterea atunci când nu le dădea voie să mânce din pomul oprit şi asta fiindcă vrea ca să fie omul umilit şi să nu fie la fel ca El de mare şi de puternic şi de cunoscător şi ştiutor, şi deci cu moartea doar i-a păcălit ca nu cumva să cunoscâ şi ei binele dar şi răul, adică păcatul şi aşa să fie ca El cunoscând binele şi răul.

Deci aşa s-a lăsat şi Petru în amăgirea asta că defapt Iisus este un viclean, un înger satanicesc, un duh rău şi necurat care umblă pe ape ca să se dea sfânt, dar este sfânt doar vremelnic şi numai pentru ca să înşele şi pentru ca mai târziu să stăpânească El lumea folosindu-se de fraieri şi păcătoşii pe care-i vindeca cu ajutorul celui rău, cu belzebul, ca să-L aduleze ei şi formând o gloată de proşti fericiţi să ia de la evrei puterea lor dată de Dumnezeu şi de la toate cultele.

Aceiaşi ideea satanică o întâlnim şi azi, că cică Iisus a înviat şi s-a dat sfânt şi a făcut minuni doar ca în final, atunci când va fi în viitor, prin viclenie şi răutate foarte bine ascunsă, după 2000 de ani, să ia puterea de la adevăraţii sfinţi, de la adevăraţii credincioşi în Dumnezeu, căci defapt el a fost şi este un amăgitor şi va fi un amăgitor creator de dezbinare şi de tulburare în popor, şi atunci, când va ajunge la putere deplin, atunci îşi va da arama pe faţă şi se va răzbuna pe păcătoşi şi pe sfinţi ca un adevărat tiran rău şi urât... idee care se va dovedi adevărată şi îndreptăţită tocmai prin nedreptăţile care vor urma şi prin nedreptele judecăţi de care oamenilor ar trebui să le fie frică încă de pe acum.

Iar dacă Iisus este un viclean plin de o răutate ascunsă atunci e clar că maica lui era o desfrânată care dorea şi ea puterea şi stăpânirea şi deci împreună au păcălit şi-i vor păcăli pe toţi pentru ca să ajungă fiul ei Iisus stăpânul lumii şi ea stăpâna tuturor oamenilor bucurându-se de slava cea deşartă ca o iubitoare de putere nimfomană.

Deci iată cum ''ştiinţa'' asta imposibil de contrazis, pe care slugile satanei ce-i stăpâneşte ca să stăpânească ei o susţin, căci n-ai cum dovedi căci nu ai cum să combaţi o minciună ce are o doză de ''posibilitate'' pentru că orice e posibil... apelează la 'conştiinţa' ta de sminţişor şi de victimă nemiluită făcându-te să te crezi nevinovat tu şi să te îndoieşti de Iisus ca nu cumva să greşeşti, apoi de preasfânta Maria, de Dumnezeu şi la urmă de sfinţenia Creatorului şi de existenţa Lui şi să cazi într-un ateism măritor şi iubitor de sine pentru îndoiala asta curioasă şi întrebătoare care vine din frica şi grija unei conştiinţe târâtoare-pârâtoare care te alarmează că-ţi pierzi credibilitatea imaginii ca să cedezi dându-te şi tu ca Eva pe mâna lor... că-i mai uşor să crezi în necredinţa eliberatoare de păcătuire decât să crezi în credinţa care-ţi cere să rabzi ascultând, din moment ce-ţi bate la uşe cu atâta convingere şi frică avertizându-te şi apelând la conştiinţă, la conştiinţa ta de mare sminţişor.

Problema îndoielii însă este spurcarea, căci îndoindu-te tu de Adevărul, de sfinţenia Domnului, de preacurăţia preasfintei Maria şi crezând în intenţia şi planul viclean despre care satana a susţinut ca Evei că el ştie ca ea să bănuiască răul dorind să-l curme, nu faci alceva decât să te spurci devenind şi tu tot mai spurcat şi mai poticnit în credinţă asemenea celui ce-ţi inoculează îndoiala din neputinţa lui sau din viclenie naivă sau din răutate, slujind şi tu defapt poftei păcatului şi mândriei smintite şi grozăviei smintite încântându-te cu fericirea ta plină de sminţenia creatoare şi trufaşă a poftei şarpelui de carne albă de pasăre sfântă, prepeliţe, porumbei, vrăbii, curcani, pui... cu care ai vrea să saturi şi pe alţii pentru plăcerea şi mulţumirea de sine însă supărat şi revoltat de parcă ar fi trebuit să fi plătit cu mult mai mult şi lăudat şi felicitat cu mult mai mult pentru fapte eroice şi munci asidue şi rezolvări geniale în situaţii limită şi imposibile şi mult mângâiat şi dezmierdat pentru nedreptăţirile sufererite şi băgat la privilegii şi alintări privilegiate şi la răsplătiri speciale şi preferenţiale, semănând perfect cu o căpuşă-lichea duhnind ca o putoare de foarte mare valoare... trădătoare.

Ce este de făcut?

Păi trebuie să ne Luminăm şi să ne cercetăm dacă suntem în credinţă, să ne dăm seama dacă credem şi dacă într-adevăr credem trebuie să ne întrebăm de ce credem... iar dacă am ajuns înapoi la Adevărata Credinţă de unde am căzut şi suntem siguri că credem în existenţa Tatălui, în preacurăţenia şi sfinţenia Maicii Maria pururea fecioara, în Iisus şi Cuvântul lui Dumnezeu, că planul Lui este milostiv şi bun şi drept şi adevărat şi că va judeca cu dreptate întotdeauna şi nu cu nedreptate chiar şi atunci când va deveni stăpân, atunci dacă ne-am reîntors la credinţă atunci trebuie să ne păzim.

Dar paza şi lupta pentru dreapta credinţă nu înseamnă ca să judecăm sau să osândim ci înseamnă să ascultăm iar ascultarea înseamnă credinţă iar iubirea înseamă pază.

Dar ca să ajungem la iubirea curată e nevoie mai înainte de auzire, apoi de credinţă şi speranţă sau nădejde şi apoi de ascultare iubitoare ca în final să păstrăm taina pentru a primi răslplată de la Dumnezeu şi nu de la oameni sau draci, direct din mâna Domnului Iisus Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci paza Cuvântului şi lupta pentru Credinţă înseamnă nu să judeci ci să iubeşti ascultând.
...Adică lăsaţi-vă în mâna sfântă a Domnului Iisus tot aşa cum s-a lăsat Eva în mâna spurcată a satanei amăgindu-se ca să scape de îndoială.

''Doamne scapă-mă!''

Umilindu-ne frumos vom scăpa, umilindu-ne şi grăind frumos înaintea oricui tot aşa cum ne umilim înaintea sfinţeniei Domnului, aşa vom scăpa... de acest duh rău şi mincinos şi ascuns, viclean şi iubitor de carne spurcată şi plină de păcate depuse care ispiteşte la iubirea de sine şi de mărirea de sine şi stăpânirea tuturor câinilor pământului, înălţîndu-ne pe scaunul cel mare a câinelui mort ca un lup de pe care au fugit puricii ca să lase impresia că e sfânt, de parcă ne-am înălţa la Dumnezeu sau de parcă El ne-ar fi ridicat acolo ca mari slujbaşi stăpânitori peste toate ale lui. Cum ne este El Dumnezeu dacă noi suntem sfinţi şi stăpâni în locul Lui iar ceea ce grăieşte şi scrie şi împlineşte El nu luăm în seamă şi în serios?

''Fiţi următori ai mei precum şi eu sunt următor al Lui Hristos!''

[vsovivivi]

Sminteala vine de la credulitatea şi prostia naivă şi auto-îndreptăţirea că tu cică eşti sau vei fi pe calea gLumii un sfânt mai mare ca Dumnezeu şi astfel ajungi din rău în mai rău negându-L sau lepădându-L sau neglijându-L sau minimizându-L sau dispreţuindu-L sau exilându-L dincolo de graniţă dintr-o mândrie exclusivistă şi dispreţuitoare... ne mai poftind sfinţenia Lui la masa şi la casa ta, în inima, mintea, sufletul şi trupul tău ci satisfăcându-te cu sfinţenia falsă.

Şi dacă nu mai iubeşti sfinţenia Domnului, dacă nu-ţi place sfinţenia ci păcatul, asta se numeşte sminteală căci ţi se ridică învârtoşarea asta a inimii la cap pe post de sfinţenie grozavă şi mândră şi spurcându-te astfel în privirea cu care priveşti cazi în pofte pe traseul şarpe-eva-adam-gLume-tu ca să imiţi şi să mânci şi tu păcate din curiozitate şi să păcătuieşti şi tu ca ei şi apoi să născoceşti la rîndul tău alte modalităţi de a păcătui şi de ce nu păcate tot mai noi şi tot mai ispititoare.

Şarpele se hrănea cu întunericul minciunilor şi al răutăţii prin pofta de dezbinare sadică îmbrăcată în haine înţelepte, de înger al luminii deci se hrănea cu făţărnicie.

Eva se hrănea cu îndoială şi griji pentru vise frumoase dar deşarte deci se amăgea căci vedea semeţia cum creştea în Adam care poftea la fructul cunoaşterii şi 'eliberării' prin moarte şi vroia din necredinţă şi îndoială ca să-l slujască la semeţia lui care părea adevărată şi îndreptăţită.

Adam se hrănea cu prostia semeţiei puterii sale căci nu-i plăcea să se umilească ci să se înalţe mai presus de toate cele pe care le vedea şi le auzea, poftind în taină la fructul cunoaşterii binelui şi a răului... prin păcat, deci se hrănea cu multă semeţie şi cu pofte şi plăceri ascunse, iubindu-se în taină mai mult pe sine decât pe eva sau pe celelalte vieţuitoare.

Iar gLumea se hrăneşte cu toate spurcăciunile şi minciunile la un loc născocite de om şi de îngerii căzuţi care se dădeau sfinţi mai mari ca Dumnezeu, spurcându-se astfel neîncetat prin tot ce iese din inima omului şi se depune în creaţie.

Şi aşa am ajuns ca noi cei de azi să ne hrănim cu toate astea la un loc, fie că suntem creştini, fie că suntem oameni necredincioşi.

În concluzie azi este mare luptă între culte, care mai de care vrând să se elibereze de Dumnezeu, uitând cu toţii că:

Oricine trăieşte şi face binele este creştin şi orice creştin care face şi răul este un drac împieliţat după Cuvântul:

''Nu poate face roade bune pomul rău şi nici roade rele pomul bun!''

Deci degeaba vă pretindeţi supremaţia!.. căci ispita care-ţi place nu este sfinţenia ta ci sminteală şi viclenie ascunsă.

[vsovivivi]

Chiar dacă se începe epistola lui Iuda astfel:

'' Salutare.....................

1. Iuda, rob al lui Iisus Hristos si frate al lui Iacob, celor care sunt chemati, iubiti intru Dumnezeu-Tatal si pastrati pentru Iisus Hristos:
2. Inmulteasca-vi-se mila, pacea si iubirea!''

Nu se poate deduce, aşa cum au dedus unii, foarte apostoli, mari teologi, vorba sf. ap Pavel, că cică acest Iuda este defapt Levi numit şi Tadeu, trimiţând el epistola sub alt nume de apostol, tocmai sub numele apostolului Iuda (Iscarioteanu) căzut din apostolie în locul căruia defapt a fost ales de Dumnezeu şi pus Matia şi nu Levi.

Ce putem să ne închipuim?.. că or fi făcut rocadă de nume de apostoli Levi numit şi Tadeu cu Matia de şi-au schimbat numle de apostoli şi trimiterea? Nu cred.

Iar dacă lui Levi i se mai spunea şi Tadeu aşa cum este consemnat în scripturi în evanghelia după Matei cum atunci i se mai spunea şi altcumva adică Iuda neconsemnat nicăieri? Deci poate crede cineva că i se mai spunea lui şi Iuda pe lângă Tadeu şi că el a scris o epistolă sub un nume care cică i se mai spunea dar nu consemnase nimeni? Adică poate crede cineva că acesta ar fi putut să trimită epistola nu sub numele său de apostol Levi şi nici de Tadeu aşa cum este scris că i se mai spunea ci tocmai sub numele de Iuda?

Dar epistola este scrisă sub nume de apostol, iar numele apostolilor este scris clar în scripturi, şi cum numai Matia era apostolul ales şi pus sub numele lui Iuda care căzuse e clar că lui îi aparţine epistola şi în ea se vede cum sunt reluate cuvinte sfinte de ale lui Petru şi ale lui Pavel, apostolii Domnului, deci se poate observa că Matia cu numele de apostol Iuda era sub ascultare de ei.

Cineva poate a crezut că din moment ce Iacov fratele lui Ioan murise ucis de Irod şi rămânând în viaţă doar celălalt Iacov, frate cu Levi numit şi Tadeu, atunci remarca frate al lui Iacov a interpretat-o în ideea asta, că cică el mai fiind în viaţă, acel Iacov, nu putea atunci a se numi acest apostol Iuda frate cu un mort şi aşa o fi dedus că este defapt vorba de epistola lui Levi numit şi Tadeu.

Dar cum apostolii respectau Cuvântul Domnului: ''...tot cel ce crede în Mine şi ascultă cuvintele Mele este viu chiar de ar fi şi murit'', rezultă că apostolii nu-i socoteau morţi pe cei ce au murit pentru Hristos aşa cum muriseră Ştefan şi Iacov fratele lui Ioan şi nădăjduiau că vor fi înaintea lor împreună cu Hristos care înviase, deci foarte bine acest IUDA, prin această remarcă: frate al lui Iacov, ne trimite cu gândul mai degrabă la Iacov cel omorât de Irod care şi-a dat viaţa asemenea lui Ştefan mărturisind pe Hristos până la sfârşit, tocmai pentru a fi lor şi nouă pildă şi încurajare înaintea morţii martirice şi ca să ştie toţi că asta ne aşteaptă iar el, Matia numit Iuda ca apostol este frate cu cei ce sunt gata să-şi dea şi ei viaţa pentru Hristos, cinstind prin această remarcă pe toţi cei gata să moară şi să învie pentru Hristos!

Acuma cine sunt apostolii mincinoşi despre care vorbeşte acest Iuda în epistola sa îşi poate da seama oricine...
(fiereşte că şi despre mine e vorba acolo doar că eu sunt creştin mirean de rând şi nu apostol, iar dacă nu de mine e vorba sper, atunci de cine?)

Deci:

''...Inmulteasca-vi-se mila, pacea si iubirea!''

[vsovivivi]

Creştinul se făţărniceşte ca ascultare şi împrăştie neghina prin toate bisericile de frică să nu fie dat afară crezând el că o să moară de foame şi o să putrezească blestemat, deci îi e frică foarte c-o să moară trupeşte... şi de aia îi e frică foarte c-o să moară fiindcă lui nu-i e frică niciodată de moarte păcătuind... şi d-aia nu-i e frică de moarte păcătuind fiindcă-i e tare frică să rabde... nu vrea să rabde... şi d-aia nu vrea să rabde ca nu cumva să se umilească, nu vrea să fie văzut umilit la imaginea lui de scenă gLumească... şi atunci, de frică, împrăştie neghina viclenilor tirani de parcă ar mântui ei împreună crezând ca fraierul credul că asta ar folosi cuiva... el chiar crede că tot ceea ce împrăştie el ca cretinul şi nu ca creştinul, are impresia, că e bine ce face şi că aşa aduce jertfe Domnului spre binele cuiva, mai ales al său, dintr-un fel de superstiţie conştiincioasă. Şi ce face? Păi ce să facă?.. Face ce vede la mai mari şi la cei dinainte: înalţă ziduri de biserică, vorbeşte mult şi dă lecţii mereu dându-se exemplu pe sine sau pe cei din cămări sau pe cei din pustie, nu pe sfinţi căci nu ca ei vrea să trăiască, merge prin excursii muzeale la locuri sacre să vadă, vizitează moaşte ca să stea la cozi şi să fie văzut cât îi e de greu, se îmbulzeşte, pipăie, pupă, se căsătoreşte neapărat cu ritual, n-are importanţă dragostea sau de câte ori o face, e liniştit de unirea cu verighetă şi ritual dar fără viaţă şi taină şi cu Iisus, dă bani pentru toate filantropiile sociale şi pomenile absurde şi cotizează şi plăteşte tot ce i se cere fără să aibă în el milă ci doar de frică şi superstiţie conştiincioasă... şi câte şi mai câte alte jertfe zadarnice face creştinul: aprinde lumănări, bate mătănii, se acoperă cu toate hainele negre sau albe, îşi pune toate crucile pe piept ca să fie văzute şi toate icoanele pe pereţi, şi se străduie să împlinească tot ceea ce nicidecum nu a cerut Dumnezeu, absolut deloc, niciodată n-a cerut aşa ceva, căci Dumnezeu a şters toate datoriile păcătosului credincios şi a cerut doar să-şi plece omul urechea cu cap cu tot Cuvântului... ca să priceapă omul credincios ce are de făcut în Taină dacă vrea cineva ca să se mântuie, după glasul venit din cer:

''El este Fiul Meu prea iubit întru Care am binevoit, de El să ascultaţi!''
repetat şi de preasfânta Maică fecioară Maria:
''Tot ce vă va spune, să faceţi... întocmai.''

Deci omul superstiţios crezându-se credincios, de frică c-o să moară o să moară în-păcat şi precis o să moară fiindcă lui nu-i e frică de moarte ca să-i fie frică de Dumnezeu, şi nu-i e frică fiindcă nu vrea să rabde din iubire ca să nu-i fie cumva umilită imginea lui de prost... şi de aia aduce jertfe: împărştierea neghinei... vopsind-o cu vrăjeala lui cea albicioasă şi smolită cu deznădejde ca un păcălici viclean.

Şi de aia lucreză el toată ziua făţărnicia asta sub nume de biserică, de aia ridică ziduri neporuncite de Dumnezeu, cheamă-n cămări, trimite-n pustie, împrăştie toată ziua neghina închipuindu-şi că-i grâu... fiindcă el pe grâu nu-l cunoaşte şi nu-l trăieşte şi nici nu vrea să audă de viaţa Luminoasă în Adevăr, însă urmînd făţărnicia, lui i se pare mereu că împlineşte datoria cea mai sfântă a ascultării şi de a fi astfel de folos celor din jur ca să facă şi alţii ca el, Doamne fereşte!

Păi cine e nebun să mânce mereu neghină vopsită în loc de grâu?.. Şi ce crezi c-o să-ţi dospească în burtă de la aşa un aluat spurcat... foarte 'ortodox'?

Nu mai umflaţi vorbele după minteresuri!
Nu mai împrăştiaţi neghina şi deşertăciunea din vorbe fără voi ca să împliniţi datorii false!.. căci nu vi s-a poruncit nicidecum aşa ceva de către Domnul, ci vi s-a poruncit să duceţi viaţă curată, dreaptă, înţeleaptă, sinceră, iubitoare şi milostivă... umilindu-vă Cuvântului fără griji şi fără anxietăţi.

[vsovivivi]

Dacă ne amintim de Iov o să vedem că satana a încercat să-i schimbe sensul, brusc, a vrut să-l revolte împotriva Domnului adică să-l satanizeze.

Dacă ne amintim de cel căruia i-a înflorit ţarina, sau i-a rodit din belşug de nu-i mai încăpea în hambare, pricepem că el era fericit că de-acum, o vreme îndelungată, poate să se puie pe tânjală, adică poate profita de toate poftele şi plăcerile cu nepăsare, deci iată înnebunise de la prilejurile ispitelor din minte care acum puteau fi puse în practică pe bază de afaceri cu roade, deci înnebunise de la bogăţie şi de la merite personale închipuite şi astfel iată că se oprise din mersul cel drept pe cale.

Acuma, creştinul nostru cel de toate zilele, de obicei el e invers pe cale mergând aiurea cu multă îndărătnicie şi încăpăţânare şi multă râvnă şi ambiţiei, adică merge îndărăt crezând că merge înainte, şi merge în jos crezând că merge în sus.

Practic, el este un nebun satanizat căci în general stă pe cale, iar când se porneşte, el se porneşte în sens contrar crezând că urcă... şi astfel ajunge şi el în întunericul morţii din mormânt, adică în făţărnicia cea mai perversă şi vicleană, în făţărnicia din toate bisericile gLumii ca o haină pecetluită cu nume de Dumnezeu pe ea şi dovedind o râvnă 'jertfelnică' de mare valoare... (însă ascultarea Cuvântului şi răbdarea din dragoste pe cale lipseşte cu desăvârşire)

De ce?

Păi pentru mulţimea de fecioare mândre la care visează, că cică ele or să-l aduleze şi or să-l placă, şi cică el le va face fericite pe toate, şi aşa se alintă toată ziua credulizând şi visând că cică ele îl alintă pentru sex, pentru că e extraordinar, pentru că e bărbat... păi nu aia înseamnă să fii bărbat ci să fii tare în ispite, adică să nu cazi în ele, şi să rabzi până la sfârşit umilinţa.

N-are haină de nuntă creştinul năuc, nu de nunta aia din lume ci e vorba de hainele necesare la nunta Fiului de Împărat, deci prindeţi-l, legaţi-l şi daţi-l afară pe credool!.. căci e corupt şi corupe crezând că fecioarele vor să le corupă el prea-'înţeleptul'.

El chiar crede că fecioarele smerite sunt aşa de alintătoare şi zâmbăreţe pentru ca să le mândrească el.

Aruncaţi-l afară pe fueresul ce se aseamănă urmând fuereţii, aruncaţi-l acolo unde e frigul şi scrâşnirea dinţilor, ca să priceapă odată că e învârtoşat la inimă: el crede ca nebunul că fecioarele îi bat lui apropoul când îl privesc sau îi vorbesc dorind să le violeze, şi din milă o să-l ajute la malahia lui, şi nu-şi dă seama că trebuie refuzat ori de câte ori înţelege asta, deci în loc să spună nu la prilejul ivit el se simte exclus dacă este refuzat şi exclus din priviri sau ceva se face împotriva vrerii lui. El crede că e refuzat de la sex şi se supără şi se întristează. Excludeţi-l ori de câte ori îndrăzneşte! Daţi-l afară, oricât s-ar supăra, nu-l mai alintaţi căci nebunul crede că-i faceţi avansurile pe care el abea le aşteaptă!

Aveţi deci astfel milă de el ca să nu ajungă un creştin fariseu, făţarnic, rînchzaş şi care se alintă crezându-se mare când este privit de fecioare.

Refuzaţi-l când visează să se joace cu fecioarele proaspete din haremul frumuseţilor.

De asta se supără, de asta îi e frică, de asta e disperat, ca nu cumva să fie dat afară de la nuntă... Păi dacă e mare vezspalău ce să caute el la loc sfânt între feciori şi fecioare şi oameni curaţi care iubesc sfinţenia?

[vsovivivi]

Iubirea minciunii măririi de sine, îţi place prin orice să fii lăudat, flatat, alintat, mărit pe nedrept, luat drept înţelept, privit cu privilegiu şi îngăduinţă orice ai face, adulat, visat, dorit, invidiat, iubit fără ca să iubeşti şi tu, de parcă toate ţi s-ar cuveni numai ţie...

...şi toate astea şi multe altele, poartă numele de fuereges, ergeges, adică e vorba de mânia regelui, puterea patimii egoiste, iubirea egoistă iubirea auto-înălţătoare de sine cu judecăţi 'drepte' pe nedrept, căci toate vin din dreptatea fără credinţă şi din sfinţenia fără curăţenie adică din sminţenie, adică vorbeşti de sfinţenia şi prea-curăţenia Domnului în timp ce ţie nici prin gând nu-ţi trece ca să imiţi binele, să urmezi exemplul Lui, să fii şi tu curat cu viaţă curată, aşa precum un pui vrea să fie asemenea părinţilor lui.

Şi asta se numeşte auto-corupere altruistă, sau patima primirii coruperii, căci unui astfel de suflet iubitor de sine pentru măriri mincinoase şi grozăvii şi vedetisme, i se ataşează orice alint ca mai tare să se iubească pe sine şi orice plăcere spurcată şi necuvincioasă ca mai tare să se înalţe ca un încrezut, şi aici se ataşează înţelepciunea şi deşteptăciunea şi 'conştiinţa' şi se lipeşte de patima asta a iubirii de sine şi aşa sminţişorul desfrnat se crede tot mai înţelept, sfânt, drept.

Însă dreptatea şi judecăţile lui sunt din necredinţă, căci dreptatea lui i se socoteşte necredinţă, căci este un pîrâcios şi un judecător răzbunător spre deosebire de părintele Avraam şi Sarra a căror credinţă se socotiseră Dreptate căci au crezut în bunătatea şi sfinţenia Domnului chiar atunci când li s-a cerut să-l jertfească pe unicul fiu al lor, şi crezând şi în puterea Domnului căci s-a căit Sarra pentru faptul că a râs când Domnul a spus că va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu căci se ştia nu numai stearpă ci şi bătrână... şi căindu-se acum Avraam şi Sarra credeau că Domnul are puterea de a-l învia pe Isaac... credinţă care li s-a socotit dreptate cu atât mai mult cu cât Avraam era milostiv cu cei drepţi ca nepotul său Lot, fiul unui frate al lui Avraam, şi era milostiv şi cu ceilalţi căci cu multă insistenţă s-a rugat de Dumnezeu să nu distrugă cetatea pentru câţiva drepţi dacă vor mai fi în cetate, pentru 10 oameni din miiile de locuitori ai Sodomei şi Gomorei, oraşe binecuvântate de Dumnezeu cu belşug de hrană şi de apă şi blestemate de năravurile spurcăcioase ale locuitorilor lor.

Domnul dacă n-a găsit 10 drepţi atunci a lăsat să vină peste ei foc din cer după dreptate... căci faptele lor erau demonice aşa încât niciun străin nu putea poposi sau trece pe acolo fără ca să fie el cunoscut (violat) de către tot oraşu'... indiferent dacă era bărbat sau femeie şi în toate găurile şi-n toate curăţiile şi-n toţi ochii. Acolo oamenii se potriveau cu păcatul şi cu satana, îngerul cel răzvrătit care se credea el mai sfânt ca Dumnezeu, ca o victimă vrednică şi nevinovată... din lene duhovnicească... fiindcă-i plăcea înţelepciunea trupească, adică păcălelile viclene şi făţărnicia, ca să-şi poată pune în aplicare planurile viclene şi răutăcioase ale necredinţei, vrând să distrugă tot ce poate distruge şi să întărească necredinţa şi îndoiala până cazi în păcate şi în patimi veşnice. Şi de atunci, Lucifer se numeşte satana.

''Du-te departe de la faţa Domnului, îngeres neascultător şi nesupus, în pustie şi în locuri fără apă şi fără oameni...'' ceva de genul ăsta i-a poruncit Dumnezeu.

Omul însă sărmanul, nici el nu-i mai bun, căci deşi el singur 'ajutat' de satana s-a autoînscăunat peste Dumnezeu, el iată că n-a recunoascut asta ci dându-se victimă a micimii, el s-a pus de şi-a ridicat turnul cel mare al babilonului cică să ajungă în cer şi să fie mai sus ca Dumnezeu.

Deci omul e culmea, căci deşi a furat şi s-a suit şi s-a auto plasat deasupra lui Dumnezeu, el nu recunoaşte asta şi ca o victimă a micimii el caută să se înalţe pe nedrept pe sine mereu de parcă nu s-a suit deja mai sus prin răzvrătirea şi neascultarea şi prin toate faptele sale, prin toată viaţa sa, deci iată că nicimăcar nu vrea să recunoască omul că este în închipuirea sa şi mândria sa nebună demult cu mult mai sus ca Dumnezeu, socotindu-se pe sine sfânt şi pe Dumnezeu un tată rău şi păcătos, care nu merită credinţa lui.

Şi asta este semeţia omului, babilonul cel mic, sexual, erotic, fiindcă el vrea cât mai multe pofte şi cât mai multe plăceri deodată, toate proaspete, tinere, fecioare mândre, şi bune şi să aibă cât mai mulţi bani ca să n-aibă griji, ci să facă ospeţe mari aşa ca Marta şi acolo să cheme nu pe Iisus cu ucenicii ci pe toţi oaspeţii ce te peţesc la plăcerile păcătuirii şi ale răutăţii.

''Au doare...

[vsovivivi]

El ca un ereges mânios pe templu ce locuieşte ca un bellfer în pipăiala cu ochii, în ispită pe ispită crezându-se neispitibil şi infailibil şi umblând el în umbra morţii ca să fie cât mai aproape de prilejuri, se lasă sedus de credulitate, de naivitatea sa cea mai nebună ca prostool crezând că fetelor şi femeilor şi fecioarelor le place să stea..la..fuereţi... ca găinile alergate de cocoş, alea care se împiedică voit, ca să poată fii ele furate mai lesne, şi atunci tu crezând în credinţa ta ca naivul că asta vor ele şi că asta vrei şi tu, atunci deznădăjduit îţi spui că ce să poţi tu face, şi bineînţeles că de aia ca făţarnicool sătul de ascunziş şi de făţărnicie începi şi îţi etalezi toate poftele şi plăcerile perverse şi neruşinate ca o dragoste ascunsă şi frumoasă ca întru sinceritatea pomenirii lor spurcate să le şi faceţi împreună pe păcate potrivind banchetul după ureche, după modă, după artă, după ştiinţa gLumii distractive, deci exact precum actorii se prefac perfect că nu se prefac şi fraierii îi cred căci sunt sinceri tot aşa şi făţarnicool e sincer arătându-şi la timpul potrivit al prilejului ivit pofta şi plăcerile de păcate descătuşate pentru ca să le facă şi ea împreună cu el. Râncezaşul rânchezeştie la gLume ca lupu' la lună căci se crede armăsar alb.

Şi astfel devine el un adulator de idoli, un mare ereges mânios şi rânchzaş care cere semne şi dovezi ca sfinţii în timp ce în ochiul său cel drept şade stâlpul de telegraf telefon radio, stâlpul caznelor căci până şi desfrânatele şi tâlharii criminali pricep vremurile şi aşa se întrece el satisfăcând şi hrănind pe satana din el şi din apropiaţi: egoismul lacom, răpirile desfrânării, făţărnicia şi sinceritatea păcătuirii altruiste, răutatea vicleană şi necruţătoare în sadismul ei pervers, ca la final să stea şi el... în ispită ca un 'înţelept', căci iubirea de sine egoistă şi doritoare de măriri mincinoase de sine se mituie cu valoarea sa, cu vedetismul, cu grozăvia închipuindu-se ca beroul că este un înţelept, când defapt el ştie ca ştiinţificool năravul pătimaş al cunoaşterii şi a răului căci a mâncat mereu şi din rodul păcatului ca să ştie şi ca să-şi deschidă poftochiul său cel neascultător şi răzvrătit răzbunându-se întotdeauna viceversa... adică nefiindu-i milă de Dumnezeu şi de mărgăritarele Lui exact ca porcool cel mai dulce.

Asta păţeşte, se zămisleşte din fărădelegi ca să fie născut în păcate de mamonan, crezând că astfel este duhovnicesc şi drept pe deasupra, văzându-se el pe sine plin de râvnă şi jertfelnicie... însă e deşertică fiindcă niciunul din cei vi şi drepţi nu sunt credincioşi înaintea Ta, a Domnului, în taină sfântă.

Deci dacă nu păzeşti Cuvântul şi nu ţii la curăţie atunci pentru ce vorbeşti despre sfinţenia Domnului?.. ca să excelezi în lăudăroşenia făţărniciei?.. sau ca să priveşti proastele cum stau privind îndărăt ca găinile ca să fie jumulite de fuerţii sinceri pentru păcate ce se cred eregi mânioşi fiindcă ei pretind că ei nu sunt ascultaţi?.. că doar ce le pasă lor de fiica Sionului?

''Au doare, doare rău... ustură.

[vsovivivi]

...şi dacă ai ajuns casnic.. îţi permiţi..

Ce îţi permiţi?

Păi crezând ca nebunul cretin şi naiv că ţi se cuvine orice îţi permiţi: să fii făţarnic, ipocrit, taxcolector, câine mort apărător de cimitire deşarte.

Iubiţi deci pe casnicii voştrii, adică pe vrăjmaşii voştrii făţarnici şi ipocriţi care tot timpul se prefac perfect înainte voastră că nu se prefac deloc, ştiind voi prea bine cât de mare e viclenia răutăţii înrădăcinată în om, dar nu vă lăsaţi păcăliţi ca să vă molipsiţi şi voi de păcatele gLumii deztracive slujitoareoare satanei ci înrădăcinaţi-vă în Lege şi în Harul toturor proorocilor, ca să fiţi pe placul Lui Dumnezeu.