Despre mandrie

[oni91]

Nu am mai postat de mult timp pe acest forum, desi am fost intr-o perioada foarte activa si imi doream sa gasesc raspunsul la diferite intrebari existentiale si sa ajung sa cred din nou. Acum imi dau seama ca in acea perioada eram totusi mult mai aproape de Dumnezeu, deoarece simteam o oarecare dragoste si supunere fata de El, ceea ce in timp s-a pierdut, desi acum sunt mai convinsa de existenta Lui ca in trecut. Problema este ca sufletul meu s-a transformat intr-un mod in care nici mie nu-mi vine sa cred si uneori simt ca nu vreau sa ma supun divinitatii, ca nu imi doresc un stapan caruia sa-i slujesc si ma trezesc chiar invidiindu-L pe Dumnezeu pentru faptul ca este mai presus decat toate, atotcunoscator, bun si drept si dorindu-mi sa fiu in locul Lui. Si realizez singura cat de impietrita imi este inima si cat de jos am ajuns si imi aduc aminte de scena din Geneza in care diavolul si-a dorit sa fie ca Dumnezeu sau chiar mai presus de El si a simtit aceleasi sentimente de invidie si de nesupunere. Si imi este frica ca nu ma voi schimba si ca voi ramane in acest intuneric si josnicie sufleteasca. Pur si simplu nu pot scapa de aceste conceptii si sunt constienta ca a pus stapanire pe mine un fel de mandrie diavoleasca despre care si marii teologi spuneau ca este cel mai rau stadiu in care poate ajunge omul deoarece atunci Dumnezeu nu il mai poate ajuta cu nimic. Nu am vrut sa va supar scriind aceste randuri, speram doar la un sfat, deoarece despre intelegere nu stiu daca poate fi vorba. Va multumesc.