Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #951  
Vechi 01.01.2017, 01:22:28
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Hrisostom Filipescu :

Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine și mă gândesc, aveam așa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… și atunci plâng pentru ei, pentru mine. Știu că atunci când eu plâng mai sunt și alți oameni în întreaga lume care plâng și nu plâng singur. La fel e și când râd. Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alții plâng de singurătate, alții plâng de
bucurie, alții plâng de boală, alții plâng din mândrie, alții plâng din tăceri apăsătoare, alții plâng din cuvinte nepotrivite, alții plâng din neplânsul plâns, alți plâng de… Sunt plânsuri și plânsuri. Toți râdem și plângem la fel, în aceeași limbă.
Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, ușoare. Aburi ies din pământ. Nu știam unde să Te găsesc. Nu știam cum să ajung la Tine. Eu am greșit, Tu m-ai iertat și iubit și nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Și în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd și să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în brațe și să urlu de durere că ești cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrățișarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai și eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...
Călugărul care știe că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea e o stare de prezență continuă în care eu sunt în Doamne și Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfințitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața mea, nu este pe nici un loc.
Ți-am încredințat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu știi tot și mă iubești așa. Închid ochii, inspir și expir adânc și Te găsesc iarăși în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viața mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ție ca o prescură. Fără explicații, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toții vase prin care Dumnezeu lucrează…
Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu știu, nu pot, Tu, Doamne, mântuiește-mă! Doamne când e nevoie tună în ființa mea și taie cu ascuțișul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor și înviez și strânge-mi cioburile vieții risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine și gânduri trimise în fum de tămâie. Doamne, izbăvește-mă de această suferință sau mai bine vino și tu în această suferință ca să o împărțim cinstit la doi! Dă-mi șansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porțile morții. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Strașnică imagine. Nu mai înmulțesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…
Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruți cerul, el plânge pentru mine. Când săruți marea, ea îmi cântă balade. Când săruți vântul, timpul se oprește și plângem amândoi!…
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #952  
Vechi 01.01.2017, 20:41:24
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.”

Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.

Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.

Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.

Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.

Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta: Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.

Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat. Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.

Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.

Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.

V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!

(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #953  
Vechi 01.01.2017, 22:15:04
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem. În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” (Omilii și cuvântări), Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #954  
Vechi 02.01.2017, 00:49:34
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă și prea atrăgătoare de mila lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toți deopotrivă. Dumnezeu nu se uită la mulțimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voința cu care se aduce darul. Nu stă fericirea în a da mult sau a da puțin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Ați văzut: Mântuitorul era în Ierusalim și veneau boierii iudei, oameni bogați, și dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Și Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăța lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă și avea și ea doi bănuți legați într-o batistă, cu două-trei noduri. Și îi era și rușine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era rușine că erau doi bănuți, nimica față de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat și ea bănuții aceia din basma cu lacrimi în ochi și i-a pus și ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult. Iar știutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la fața noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toți în cutia 5 templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuți, că atâta a avut. Ăștia au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei și i-a primit Dumnezeu cei doi bănuți mai mult decât tot ce-au dat aceștia”. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră și la voința cu care aducem darul.

„Amin, zic ție, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toți, acei doi bănuți. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume și prin casete”. Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Ați văzut când vorbește de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ți vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viața lui? Și ai văzut când mori de sete și cineva îți dă un pahar de apă cum e cristalul și rece ca gheața, ți-a dat viață. Câtă bucurie simți tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveșnicul, Preasfântul și Preaatotputernicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu știe neputința firii omenești, că nu poți trăi fără apa? Și ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.

Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor. Tu vrei să-ți dea un pahar cu apă când ești însetat, dă-i și tu altuia. Tu vrei să-ți dea cineva o bucată de pâine când ți-e foame, dă-i și tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când ești gol și vezi că tremuri de frig și n-ai o haină și-i timpul de iarnă, așa îmbracă și tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem și noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult și atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu. A lui Dumnezeu e cerul și pământul și munții cei de aur și pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: Domnul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-ți trebuiesc. El se uită la inimă.

Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceți praznic, către Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogați sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcintele, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogați, ca nu cumva făcând și ei vreun praznic, că te cheme înapoi, că ți-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci și pe străini. Iaca aici plătesc oamenii praznic (pomenire) de prin toată țara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Și omul trimite: „Părinte, să faci un praznic”. Trimite pomelnicul lui pentru cei morți. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum spuneți dumneavoastră! Ia să vedem din câte județe sunteți, dacă v-aș cerceta acum? Și aici stau la masă și toți zic: „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!).

Dumnezeu știe a cui e traista cu făină de grâu, știe cine a adus făina de porumb, cine a adus borș, cine a adus untdelemn pentru un borș, cine a adus salată, cine a adus orezul și au pomană toți când ziceți voi: „Bogdaproste!” Și tu nu știi ce pomană ai făcut, nici nu te poți lăuda. Dar Dumnezeu știe: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Și așa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu știe nimeni cine a mâncat și cât a mâncat și de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie să spun: faceți cât de puțin, numai să faceți oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puțin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult și-i mai rămâne mult. Domnul primește și de la unul și de la altul, dar mai tare primește de la acela care dă puțin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca și câțiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajați, dacă ai numai o lumânărică și o aduci lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.

Extras din Ne vorbește Părintele Cleopa – 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #955  
Vechi 02.01.2017, 15:05:00
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Părintele Arsenie Boca. Despre post și rugăciune
Postul e vechi și începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul și rugăciunea sunt două mijloace prin care curățim firea de patimi. Toți oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu și-au smerit sufletul cu rugăciune și post. Și Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăției lui Dumnezeu, deși Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaș. Temeiurile mai adânci ale postului și rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul ființei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minții sau în altarul inimii, după expresia Părinților, se sălășluiește Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simțiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie și să prindă voința din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu știe și nu recunoaște convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet și cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simțuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simțuri și închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conștiinței. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minții. Postul lucrează și asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă și se întunecă și că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la țarină se subțiază și se curăță.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curățește ochiul, rugăciunea curățește mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minții. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameșului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minții este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri și ne izbăvește de asupririle patimilor. Rugăciunea minții sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuși Iisus, că „fără Mine nu puteți face nimic” în privința izbăvirii de patimi, deci în privința mântuirii.
Rugăciunea minții are și stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârșită dragoste de Dumnezeu, de oameni și de toată făptura.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #956  
Vechi 02.01.2017, 19:31:05
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #957  
Vechi 02.01.2017, 20:38:27
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

Iubirea e dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Exis*tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu*birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se re*varsa", cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este "Sa*nul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da*tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe*cioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in im*paratia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preama*reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin*dind "frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po*lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum*nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein*cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar*tasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra*neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iu*bire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma*nului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra mor*tii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pen*tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dum*nezeul Meu pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iu*birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex*clame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de Tatal, in pati*mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin*gur, fiind cu Tine, "prin asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai pri*mit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #958  
Vechi 02.01.2017, 20:39:58
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu 2

Astfel, Hristos a primit "parasirea" Tatalui pentru noi. Dar si pen*tru Tatal, implinind porunca Lui. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind "sfatul cel vesnic" al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolu*tul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi Unic Duh Sfant. "Parasirea" Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te "parasi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva*rea lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul : "S-a golit pe Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte.." (Fii. II, 7-8). Mantuitorul pe cruce se uita pe Sine, Se "leapada de Sine" si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra mantuire. De aceea si fo*loseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit" e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire, nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi "fratii Lui", asa cum va zice la Judecata : "...intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40). Incat rostirea "parasirii" pe cruce descopera glasul supremei iubiri : si pentru Tatal a carui po*runca o implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in aceasta "parasire" este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, "Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce" (Fil. II, 8), este mai legat ca niciodata de Tatal Sau" (in "Dieu mystere du monde", Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat ? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos "locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii" (Col. II, 9). In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. "De ma voi pogori in iad, de fata esti Doamne", rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata : "Oricine nu va marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta Treime, sa fie anatema" (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. "Sfatul cel vesnic" a si prevazut acest ceas ajuns acum la "plinata*tea vremii", chiar mai inainte de a fi lumea. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scum*pul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul Domnului : "Cum mori Viata". Si talcuieste : "Soarele a apus... Neinseratul Soare, Hristos...". Si inca : "Somn invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc". Si in alt chip, mai patrunzator : "Bob in doua firi... in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar, lumea va bucura".

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eve*niment, mormntul devine noaptea de Pasti a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui Viu devenit Om fara pacat, nu tre*buia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumneze*ieste, in locul iubirii idolatre de sine, "bold al mortii", Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina. "Parasirii lui Dumnezeu", Adam Cel Nou ii raspunde cu "parasirea" de Sine prin cruce, incat moartea se transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput - al invierii. E un punct de trecere intre doua vieti : una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face "purtator de viata, mai infrumu*setat decat raiul..", "san" al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama : "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice".

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos "nu pune vin nou in burdufuri vechi" (Le. V, 37). in El totul este nou : si vasul si continutul "ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de ade*var" (Io. I, 14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere con*tinua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a raului, "cheama la fi*inta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice : "Vinul vechi e mai bun" (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al invierii este totodata sangele "Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Este san*gele iubirii Treimii : iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a inviat pentru noi, din iubire "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire", cum si marturisim in Simbolul Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins moartea. Si rostim iarasi cuvantul : "Mai mare dra*goste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L puna pentru prietenii Sai" (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul divin de existenta : a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume, trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat - cu o rara forta sugestiva acest dar al iubirii divine : "A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune : tu nu vei muri!". Si se explica : "Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea inglobeaza afirmatia eternitatii." (Gabriel Marcel, L'homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iu*birii, viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da "duh si viata" (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si "iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua" (Rom. V, 5). Mirul este cres*terea in El si din El ca "mladita din vita", ca "razele din Soarele drep*tatii". Euharistia este impartasire in plenitudine a vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o "Maica Luminii". Si El, Domnul vietii vrea sa faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul "Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici" (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un asemenea suflet si rosteste cu credinta : Hristos a inviat!

Parintele Constantin Galeriu
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #959  
Vechi 02.01.2017, 21:19:37
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Cand un părinte iubitor îl vede pe fiul său în necumințenie, îl pedepsește. Iarăși, când vede că s-a împuținat la suflet și că săvârșește cu trudă pedeapsa, atunci îl mângâie. Așa se poartă cu noi și Bunul Dumnezeu, Părintele nostru. Folosește totul pentru mântuirea noastră, atât mângâierea, cât și pedeapsa, în marea Lui iubire de oameni.

Dar și noi, atunci când încercăm vreun necaz, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, ca niște fii buni ai răbdării. Dacă-I mulțumim doar pentru cele bune, ne vom asemăna cu iudeii nerecunoscători. Aceia, când s-au înfruptat în pustie cu masa minunată, ziceau că Hristos este cu adevărat proroc și voiau să-L proclame rege. Însă când le-a spus: Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viața veșnică, aceia au răspuns: Dar ce minune faci tu?... Părinții noștri au mâncat mană în pustie (Ioan 6, 27-30-31). Așadar, celor nerecunoscători li se potrivesc cuvintele psalmului: În cinste fiind, n-au înțeles și în veac nu vor vedea lumină (Psalm 48, 19-20).

De aceea și Apostolul Iacob ne învață: Toată bucuria să v-o puneți în seamă, fraților, când dați de felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre naște răbdarea; dar răbdarea să-și aibă lucrare desăvârșită. Și adaugă: Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieții (Iacob 1, 2-4-12).

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2005, p. 343)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #960  
Vechi 02.01.2017, 21:54:08
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Rugăciunea, postul, privegherea și toate celelalte fapte creștinești, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieții noastre creștine, deși ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest țel. Adevăratul scop al vieții noastre creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii și orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.

(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galați, 2010)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare