|
#1
|
|||
|
|||
16 mai 1812
Daca s-a mentionat despre tristul eveniment din 16 mai 1812, imi cer scuze ca repet.
Împlinirea a 200 de ani de la raptul Basarabiei prin pacea ruso-turcă de la București a scos în stradă circa 7 000 de persoane la Chișinău. Manifestanți de toate vârstele au cerut reunirea teritoriului pruto-nistrean la România și plecarea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. |
#2
|
|||
|
|||
II Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfățișarea românească a țerii, să câștige prin recunoașteri și adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.Guvernator a fost numit un Sturdza așezat în Rusia și ai cărui urmași erau să fie cu totul înstrăinați, în sens franțuzesc și rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chișinău a fost așezat un răzeș bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărți românești. Boierilor li s-a cerut să se așeze cu totul peste Prut ori să-și vândă în termin scurt moșiile. Cei mai mulți au rămas în Iași și au pierdut moșiile, cu totul ori aproape. Și la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiții rusești timbrate pentru o lungă cheltuială și o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruși, cinuri de funcționari, cordoane de cavaler, – juvețe prinse de gâturi plecate. Clerul, în țara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în țara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toți se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulțămit. Și, în sfârșit, țeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeși ai Orheiului și Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moșiilor pe nimic și s-au împroprietărit pe brazda lor. III Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creștin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiștii, numai din viața trupului, dacă el s-ar simți bine numai în oasele și carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliș al nostru, un suflet pe care altă voință decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare și suferință, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulțămire nu-l pot îndepărta.Și sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta și nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc și n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbușindu-l. Unii au pribegit, îndată după începerea erei rusești. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut și crescut peste Prut. Toată viața și-a adus aminte de malurile Răutului, de șesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în școala militară a stăpânilor, a purtat uniforma țarului. Dar deodată l-a furat dorul. Dorul cel mai ciudat și cel mai strașnic; nu acela care cheamă pe cineva spre țara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape și înstrăinează de țărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Așa a făcut Donici și viața lui întreagă s-a desfășurat apoi la noi. Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Și lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei și frumusețile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părțile românești unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet. În Basarabia și-a petrecut toată viața cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Hușilor; tatăl său rămăsese peste Prut și acolo și-a avut acestălalt scriitor pământul, funcția, decorația. Dar și pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea și a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iași, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspirații neuitate pentru scrisul lui. (...) Când șirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Românește răsunau cântările, românește se cetea cuvântul lui Dumnezeu, românește se săvârșeau tainele cele mari, românește vorbea predica din vechile cazanii. Apoi, supt vlădici rusificați sau ruși, opreliștea graiului moldovenesc s-a hotărât, și întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă țernă asupra noastră și înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscălești, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcașul lui de întunerec, să-l fi chemat. V Dăunăzi, rușii făcură revoluție împotriva țarului. Rușii, și mai ales evreii, și unii și alții socialiști, internaționaliști, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roșie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.Dar, când se vorbește de viață în cimitire, nu învie morții cari și-au isprăvit traiul pe dreptate și nu prind viață stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-și dreptate, cei uciși tâlhărește. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluția a fost înăbușită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăiește. Au început întăi boierii. Familii unde abia se știe românește au dorit reprezintații românești în Chișinău. Și s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma ușoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se deslușea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înșii? Și așa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia și vorbea și chema în graiul nostru. Și lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, și prihana vechii orbiri s-a curățit de pe dânsul. Pe țeran nu-l întrebase nimeni. Doar, și acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voință: dați-ni graiul românesc în biserică! Și s-au chibzuit mult străinii și, fiindcă legea creștină nu poate fi fără cuvânt înțeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască și ei. O comisiune a lucrat și lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, și, de curând, cel dintăi volum din Viețile Sfinților a apărut la Chișinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început și, prin ea, însăși Basarabia românească-și liberează sufletul. E acum rândul nostru de a lucra. 1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.) http://www.1812.md/documente/ |
#3
|
||||
|
||||
Din păcate, în zilele noastre curentul unionist este foarte firav. Pe ambele maluri ale acestui râu interior care este Prutul. Nu există o voință de unire. Marea majoritate a românilor trăiesc în nepăsare în această privință. Ei îi numesc "ruși" pe românii din Basarabia. La rândul lor, românii din Basarabia preferă rusificarea. Ei preferă să facă parte din parohii pendinte de Moscova, decât din cele pendinte de București, cu toate că, prin meritul și efortul preafericitului Teoctist, cu drepții să-l socotească Dumnezeu, mitropolia Basarabiei a fost reactivată.
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc ! www.catehism.com http://regnabit.wordpress.com |
#4
|
||||
|
||||
da !
am vazut cu sincera admiratie si bucurie stirea despre comemorarea acestei tragedii istorice, comemorare tinuta de un numar apreciabil de tineri basarabeni !!!
M-a bucurat foarte mult acest gest,care denota poate o mica schimbare in bine, un aer mai cald care ne face posibil gandul, indrazneala gandului,ca mai devreme sau mai tarziu lucrurile se pot misca cu adevarat in directia Unirii cu Romania !!! Doamne ajuta !!! |
|