Anticiparea ispitelor. Filocalica atenție neîntreruptă

[Florin-Ionut]

Cînd participăm la un interviu pentru obținerea unui loc de muncă ne pregătim dinainte încercînd să nu fim surprinși de întrebările ce ni s-ar putea pune. Cînd mergem să cerem o mărire de salariu avem răspunsurile gata de dat șefului sau directorului. Cel puțin așa ar trebui să facem.

Cînd începe o nouă zi de lucru știi că te vei revedea cu o serie de colegi care-și fac viața grea sau care sînt certați cu bunul simț. Trebuie să fii pregătit pentru ispitele ce-ar putea să apară din partea lor. Dacă ai o soacră acră (am auzit că nu-s toate așa cică) și locuiești sub același acoperiș cu ea, mare grijă să nu-ți faci păcate din cauza ei. Dacă nevasta e pornită să-și verse nervii, cheamă în ajutor Sfinții și Îngerii să se roage pentru tine și pentru ea... Cînd mergi pe stradă, de fapt oriunde sînt oameni, ispitele apar de oriunde și cînd nu te aștepți. Unele destul de serioase și absolut surprinzătoare.

De asta asceții s-au retras din lume ca să lucreze rugăciunea continuă și de calitate. Dar noi sîntem prinși aici, între oameni, și trebuie să facem față încercărilor, nu avem de ales. De asta avem nevoie de o grijă neîntreruptă ca să evităm căderile care de multe ori sînt ireparabile mai ales cînd păcatul implică persoane eterodoxe.

Căci am ajuns ca uneori să-mi amintesc de sfatul aparent banal de a face tot posibilul ca să-ți închei ziua fără să fii certat cu nimeni - lucru care a devenit din ce în ce mai greu în tumultul vieții. Nu degeaba a apărut ectenia care cere ca ziua / seara toată sfîntă, în pace, fără de păcat de la Domnul să cerem...

Dă, Doamne!

[Ioan_Cezar]

Cînd particip la un interviu pentru obţinerea unui loc de muncă nu mă pregătesc dinainte. Savurez necunoscutul clipei aceleia şi las lucrurile să se întâmple firesc. Altfel m-aş constipa, printre altele.
Îmi place să fiu surprins de întrebările interlocutorului. Ador situaţiile care miros a proaspăt, a sincer, a autentic. Detest prefabricatele. Viaţa nu merită trăită, pentru mine, prin continuă anticipare, ci merită îmbogăţită prin participare onestă în fiecare clipă. Ce plăcut e să te descoperi vulnerabil! Cât de omenesc, cât de real!
Nu merg să cer măriri de salariu. M-a ajutat Dumnezeu să nu fac niciodată acest gest până azi. Poate e singurul lucru de care sunt mulţumit în viaţa mea. Mă simt liber în modestia şi chiar sărăcia mea. Printre altele asta îmi permite să iubesc şi să experimentez ajutorul omenesc. Uneori ajut şi eu pe cei aflaţi în nevoi, cum pot.

Cînd începe o nouă zi ştiu că mă voi întâlni cu oameni cărora le fac viaţa grea, adeseori fiind certat cu bunul simţ. Trebuie să fiu pregătit pentru ispitele ce-ar putea să apară din partea mea.
Am o soacră bună şi adeseori o ispitesc să îşi facă păcate din cauza mea.
Dacă sunt pornit să-mi vărs nervii, uneori chem în ajutor pe Dumnezeu. Dar la mine e mai iute mânia.
Cînd merg pe stradă, de fapt oriunde sînt oameni, ispitele apar din mine cînd nu mă aştept. Unele destul de serioase şi absolut surprinzătoare.

De asta visez uneori să devin ca asceţii (dar sunt trândav, leneş, fricos). Să scutesc lumea de persoana mea incalificabilă. Aş vrea să lucrez rugăciunea continuă şi de calitate oriunde mă aflu. Dar eu sunt prins aici, între oameni, pentru că aşa am ales. Mi-a plăcut comoditatea vieţii între oameni, mi-au plăcut plăcerile, slava deşartă, iluzoriile împliniri de sine. Nu am avut frica lui Dumnezeu şi mi-am risipit tinereţile, viaţa. Iar acum trebuie să fac faţă consecinţelor alegerilor mele, nu am de ales. De asta am nevoie de o grijă neîntreruptă din partea Domnului, mai ales că păcatele mele fac din mine o persoană prea puţin ortodoxă.

Căci am ajuns să-mi închei fiecare zi certat cu semenii şi cu Dumnezeu.
Doar seara, când rămân însingurat şi plâns în camera mea, cer ca măcar clipa aceasta să fie fără de păcat, de la Domnul...

Iartă-mă, Doamne!

[Marcel_Ionut]

" The world ain't no all sunshine and rainbows. It is a very mean and nasty place. It will beat you to your knees and keep you there permanently if you let it. You, me and nobody is going to hit as hard as life. But it ain't how hard you hit, it is about how hard you can get hit and keep moving forward, how much can you take and keep moving forward. That's how winning is done! "

Discursul l-am " furat " din filmul cu Rocky Balboa desi nu este un film duhovnicesc reuseste sa transmita un mesaj profund dar si putrenic in acelasi timp, poate nu este adecvat topicului dar am simtit ca trebuie sa-l scriu aici :)

[Ioan_Cezar]

A, Rocky era!... Nici o problemă, atunci, e de înţeles...
O clipă m-am temut că eşti tu...

[Marcel_Ionut]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

A, Rocky era!... Nici o problemă, atunci, e de înţeles...
O clipă m-am temut că eşti tu...

Cum adica sa fiu eu ? :))

[iustin10]

Cam tot ce spui vine din noi,nu de la lume .
Colegii lipsiti de bun simt, suntem noi care nu reusim sa ii intelegem/iertam/acceptam. Soacra acra suntem tot noi care ne grabim sa dispretuim sau sa ne retragem, si nu reusim sa avem o atitudine inteleapta ,si de intelegere a ei,si de impunere a unei oranduieli in casa.Adica nu suntem in stare sa promovam binele in familie ,inclusiv cu atuurile barbatiei ,in sens de stalp al familiei . Cu nervii sotiei cam la fel ,trebuie sa fim capul familiei .Nervii ei sunt propria noastra neputinta de a conduce familia spre oranduiala si spre Dumnezeu .Noi nu suntem participant pasivi si neutri,suntem condyucatori ai familiei , trebuie sa fim exemplu de credinta si virtute
Ispitele de pe strada nu sunt ele vinovate,ci ochiul nostru ca le vede asa, si sigur ceva in interiorul nostru s-a lenevit sa lupte.
Acealsi razboi il au si ascetii in pustie,nici acolo nu este usor. Chiar daca nu intalnesc ispite vazute pe acolo,se lupta cu sufletul si gandurile lor , pentru a elimina ispita din interior. Orice gand se abate de la Dumnezeu,indiferent ca este in cetate sau in pustie ,este la fel de daunator
Deci remediul ester acelasi care il sugerezi si tu,atentia neintrerupta indreptata asupra noastra, si sa nu consideram ca problemele vin din exterior. Caci suntem capabili sa facem fata crelor mai grele situatii si provocari,in cetate sau in pustie , daca nu ne pierdem atentia si increderea permanenta in dragostea lui Dumnezeu :
Cand ni se pare ca suntem jos si neputinciosi sa ne amintim mereu :
"Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini.
Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară. "

[Florin-Ionut]

Frate Ioane, spovedania publică e una din metodele prin care primești iertarea Domnului.

Este adevărat că mai întîi la noi trebuie să privim, la păcatele și neputințele noastre. Dar nu avem cum să nu vedem și greșelile celor din jur, mai ales dacă sînt repetitive și vin din partea oamenilor care nu se interesează cîtuși de puțin de sănătatea lor morală.

Ideea topicului a fost ca noi să încercăm să fim mereu cu un pas înaintea ispititorului care nu are odihnă nicicînd. Să nu fim luați prin surprindere nici într-o situație. Să fim mereu cu garda sus, pregătiți pentru o nouă lovitură. De asemenea, să fim pregătiți ca nici noi să nu lovim în aproapele cum deseori se întîmplă tot pe neașteptate... în cazul ăsta fiind mai greu de primit iertarea cuiva decît să ierți tu celuilalt.

[Ioan_Cezar]

Pornind de la textul tău am inventat un text (care nu are legătură cu mine, deci nu te grăbi să crezi că m-am spovedit public) prin înlocuirea persoanei - nu ei, nu altul, ci eu. Un simplu exerciţiu de gimnastică a conştiinţei de sine.

Am înţeles ideea ta din capul locului.
Şi nu mi-a plăcut foarte tare. Nu e rea, nu pot spune eu că e rea sau lipsită de folos. Doar că mie nu îmi place. Chestie de gust, nu te supăra.

Preferinţa mea e ca noi oamenii să ne dezvoltăm ceea ce ne lipseşte cel mai mult astăzi: conştiinţa de sine, conştiinţa erorii şi urâţeniei personale, conştiinţa care trage draperia de pe faţa hidoasă a fariseului lăuntric.
Când te văd cum vorbeşti despre cei din jur, ispititorii tăi, mă întreb dacă nu cumva ţi-a adormit conştiinţa de sine. Din acest motiv am scornit un text la persoana întâi, ca şi cum mi-aş fi exersat conştiinţa de sine. Poate iei aminte şi te foloseşti.

Dar desigur că poţi să ignori textul meu şi să continui să enumeri pericolele din jur, să perorezi pe un subiect inexistent aici (spovedania publică) şi să te faci că nu observi intenţia mea reală - invitaţia la cercetarea şi desconspirarea fariseului interior.

Mă încăpăţânez să cred că ceea ce ar trebui să ne preocupe în primul rând şi statornic pe noi creştinii, este nu originea exterioară a răului (nu oamenii din jur) ci sălăşluirea şi hipertrofierea răului în mine însumi. Dar fariseului nu îi place să se privească în oglindă cu ochii vameşului....

[Ioan_Cezar]

Este a nevoitorului spre sine însuşi. Este paza gândurilor proprii. Este rugăciune neîncetată, cu lacrimi de căinţă, cu suspin pentru nevrednicia proprie. Este ascuţita conştiinţa de luptă cu gândurile. Este mărturisirea gândurilor viclene şi păcatoase de sub propria ţeastă. Este războiul cu păcatul din sine, cu stăpânitorii întunericului care lucrează în văzduhurile ce se deschid în noi. Este jertfa oricărei urme de iubire de sine. Este omorâre de sine.

Dacă tot vorbim de lucruri mari, precum cele filocalice, hai măcar să nu le confundăm cu mentalitatea lui nea Gigi stelistul, manelistul şi tatuatul din colţ de la brutărie.

Unde ai găsit tu, Florine, în Filocalia, accent pus pe conduita altora iar nu pe conduita lăuntrică a nevoitorului?
Filocalia este un manual de meşteşuguri privind rodirea mărului din noi, a aceluia altoit de Hristos, prin Botez. Nu-i un manual de bârfă camuflată, de mizantropie şi de lăudăroşenie.

Oamenii care au scris Filocalia sunt pustnici, locatari ai deşertului sau oameni care au făcut experienţa deşertului, a isihiei, înainte de a se înapoia între semeni. În deşert ei au luptat cu gândurile, au dus război pe viaţă şi pe moarte cu ei înşişi, nu cu lumea. Ar fi putut trăi şi printre oameni, dar în acest caz ar fi trebuit să renunţe, în mare parte, la războiul lăuntric al despătimirii.

Obiectul Filocaliei este lăuntrul personal şi legătura lui cu Hristos şi cu dracii, nu relaţiile interpersonale cu semenii.

Nu există nici o ispită din partea semenilor. Singura ispită e din lăuntrul meu, din partea patimilor răutăţii mele şi a curviei mele pe care o cultivă dracii cu acordul meu. Aceasta este legea Filocaliei. Restul e neînţelegere sau minciună voită a fariseului.
Atenţia neîntreruptă să fie spre mişcarea patimii din mine, iar nu spre aşazisa ispitire din partea semenului. Dar pentru asta trebe capul plecat, atenţia în mizerabila şi ipocrita inimă şi rostirea neîncetată cu plâns de căinţă a Numelui lui Hristos.

[Mihailc]

Florin-Ionuţ, creştinismul a fost de la bun început, şi este în continuare, un implant de viaţă dumnezeiască în corpul unei lumi captive în cadrele propriilor ei limite. Până la sfârşitul veacurilor Biserica va juca în deplasare, pe terenul adversarului, iar când "adversarul" încetează să mai fie astfel, prin asimilarea în corpul ei divino-uman, va căuta mereu un alt ţinut pustiit de ororiile libertăţii pentru a-l anexa şi pe acela Împărăţiei.

Domnului I-a bineplăcut ca echipa Sa să joace cinstit, după regula de aur a libertăţii instituite încă de la facerea lumii şi istalate adânc în fiinţa omului. De aceea Biserica n-a mărşăluit triumfal prin istorie, fiind nu de puţine ori pusă în situaţia de a metaboliza eşecuri dureroase, învăţând din mers cum să-şi regleze raporturile cu lumea căderii. Într-un astfel de moment dificil au apărut singuraticii, anahoreţii.

Astăzi ei sunt percepuţi ca nişte vârfuri ale Bisericii, şi chiar sunt în felul lor. Dar creştinii din vremea de acum uită că ei s-au dus în pustie ca să ne facă rost nouă, nenorociţilor din prima linie a frontului, de energie dumnezeiească pentru a birui acolo unde suntem fiecare. Au ales singurătatea pentru ca noi să înţelegem comuniunea şi să funcţionăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu străşnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu faţa unii către alţii.
Tot din Filocalii aflăm că ispitele nu intră acolo unde locuieşte virtutea. Aşa că înainte de a le vâna în aer, mai înţelept ar fi să ne asigurăm că n-au niciun aeroport unde să aterizeze. Oricum văzduhul e plin de ele, la ce bun să tragi cu puşca într-un cârd cu sute de ciori?