Impartasania la bebelusi

Nedumerirea mea porneşte de la următoarele cunoştinţe prin prisma cărora înţeleg ce se întâmplă la Sfânta Liturghie:
1) În Sfânta Liturghie are loc sfinţirea Darurilor, a elementelor euharistice care se prefac în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos. Prin împărtăşirea cu aceste Sfinte Taine sunt sfinţiţi şi credincioşii, toţi cei vrednici de Împărtăşanie.

2) Masa de taină pe care o primesc credincioşii nu este din lumea aceasta. Este o mâncare şi o băutură de viaţă făcătoare, deoarece nu ne hrănim cu pâine şi cu vin, ci cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului.

3) La epicleza euharistică, prin chemarea Sfântului Duh pentru prefacerea Darurilor avem pe Masă nu pâine şi vin, ci pe Hristos Însuşi, cu trupul şi sângele cu care a pătimit pe cruce şi a înviat din morţi. Aceasta este Jertfa Nesângeroasă pe care o săvârşim în bisericile noastre ortodoxe (cum e la alţii, nu ştiu).

Acum, raportat la aceste cunoştinţe (sper că am scris în adevăr şi rog să fiu corectat dacă am greşit undeva) găsesc lucru de neînţeles tot ce s-a povestit mai sus legat de practica împărtăşirii bebeluşilor.

În concluzie, rămân două situaţii:
ori împărtăşim pe prunci cu Sfântul Sânge şi Trup al Domnului Iisus Hristos,
ori nu îi mai împărtăşim deloc. Eventual, din câte am citit în postările de mai sus, putem să îi alimentăm cu vin.

Cale "de mijloc" nu văd să fie aici.

[Mihailc]

Există posibilitatea canonică a împărtăşirii cu Darurile euharistice sfinţite în Joia Mare şi uscate apoi după un meşteşug ritualizat prevăzut în Tipic. Acelea pot fi "umezite" cu puţin vin fără să-şi piardă calitatea sacramentală. Prostia e alta şi anume practica ajunării copiilor mici, bazată pe concepţia pietrificată în dogmatica populară, cum că Împărtăşania se ia pe stomacul gol indiferent dacă există sau nu conştiinţa acestui gest cu semnificaţie duhovnicească liber consimţită. De la aberaţia asta se ajunge la împărtăşirea extraliturgică şi alte ricoşeuri nefericite ale confundării mijlocului cu scopul în evlavia ortodoxă contemporană.

[pingobrod]

Se pare ca este un subiect care naste dezbateri aprinse :)
Nu pretind sa detin adevarul absolut, totusi, legat de doua din comentariile anterioare:

- Nu cred ca cele cateva picaturi de vin pot crea dependenta, nu cred ca impartasania are valuare materiala, nutritiva (paine si vin) ci valoare spirituala.
- Ajunarea cred ca este foarte buna, inclusiv in cazul copiilor mici (nu bebelusi, ci copii de 3-4 ani si mai mari). In primul rand ii face sa constientizeze mai bine rolul impartasaniei, in al doilea rand le intareste autocontrolul si vointa. Dezavantajul de a sta cateva ore nemancati paleste in fata avantajelor (vorbind chiar si strict pragmatic). Sa fim seriosi, se intampla destul de des sa se mai sara peste cate o masa sau sa se mai intarzie cu masa din motive mult mai banale si neimportante.

Legat de împărtăşirea extraliturgică (şi alte nepotrivri) bazată pe motive ce ţin mai mult de comoditatea omului contemporan, fie el preot sau mirean, găsesc potrivit cuvântul Sfântului Iustin Popovici:

"Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor - după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om.
[...]
Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia - veşniciei, cele omeneşti - Dumnezeirii."

[fallen]

Până la urma trebuie să aveți dreptare...nu prea are rostsa împărtășim bebelușii pt ca nici nu conștientizează, și îi și expunem inutil la boli și la riscuri, ducandui în locuri aglomerate care colcăie de microbi, înfofoliți, să transpire, si aș poi îi scoatem afară în frig...poate ar tb mai intsi să le dam o educație invatatura creștinească, și apoi împărtășim. Ce folos ca îi bsg acum pe gât dacă mai târziu va primi numai învățături anticreștine?
Poate au dreptate catolicii aici. Sa îi împărtășim doar dacă sunt bolnavi...eventual acasă, sau la spital, nu săi ducem la biserică să se îmbolnăvească mai rău sau să transmită și la alții. Știu ca la țară mai ales de Crăciun și de Paști vin preoți aca să și împărtășesc bătrâni și bolnavi, dc nu pot imparatsi și prunci la fel, să nu îi mi expunem noi scotandui din casă și ducandui în locuri aglomerate ?

[AlinB]

Pai trebuie sa ne hotaram, daca e intr-adevar "Trupul si Sangele" se pot se cuvinte si trebuie sa se impartaseasca si copiii/bebelusii chiar daca sa zicem ca beneficiaza doar de o parte a Tainei.

Exista si motive binecuvantate pentru care se face extra-Liturgic, la copiii mici care nu pot sta in biserica mult timp.
Dar chiar si asa, parintii pot face in asa fel incat sa ajunga nu cu mult inainte de momentul Sf. Impartasanii, de obicei este cam la aceeasi ora, cu mici exceptii.

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Până la urma trebuie să aveți dreptare...nu prea are rostsa împărtășim bebelușii pt ca nici nu conștientizează, și îi și expunem inutil la boli și la riscuri, ducandui în locuri aglomerate care colcăie de microbi, înfofoliți, să transpire, si aș poi îi scoatem afară în frig...poate ar tb mai intsi să le dam o educație invatatura creștinească, și apoi împărtășim. Ce folos ca îi bsg acum pe gât dacă mai târziu va primi numai învățături anticreștine?
Poate au dreptate catolicii aici. Sa îi împărtășim doar dacă sunt bolnavi...eventual acasă, sau la spital, nu săi ducem la biserică să se îmbolnăvească mai rău sau să transmită și la alții. Știu ca la țară mai ales de Crăciun și de Paști vin preoți aca să și împărtășesc bătrâni și bolnavi, dc nu pot imparatsi și prunci la fel, să nu îi mi expunem noi scotandui din casă și ducandui în locuri aglomerate ?

Pai daca tu esti hotarata de pe acum sa o inveti mai tarziu satanisme...nah :)

De credinta, nadejde, auzisi? Ca dragostea e lucru mare...nu mai intreb.

[sophia]

Fallen

In biserica si de la Sfanta Impartasanie nu s-a imbolnavit nimeni.
Mii de copii si bebelusi sunt dusi mereu la biserica, botezati, impartasiti.
Ai vazut tu vreunul ca s-a imbolnavit acolo?

Si nu mai gandi asa.
Pe langa mers la biserica si impartasit tu trebuie sa ai grija (in fond si tatal, dar macar tu) sa il inveti pe copil drumul bun, credinta, sa-i faci educatie crestina si sa-l aperi de invataturi gresite, anticrestine.

Tu esti foarte derutata si nelinistita fiindca am impresia ca nu stii nici pentru tine, in sufletul tau, drumul potrivit. Nu ai cine sa te invete cu adevarat.
De asta iti trebuie un duhovnic, un preot bun, nasi buni.

Eu vad mereu la biserici parinti cu bebelusi si copii. Unii se bucura deja cand aud de impartasit. Se duc cu drag. Altii au probleme pentru ca nu sunt dusi regulat si invatati. Trebuie sa stie si preotul sa procedze cu ei. Unii copii se sperie crezand ca li se da un medicament cu gust rau, sau le este frica de aparitia preotului, sau cine stie.
Copiii trebuie invatati treptat si regulat.
O inveti acasa cu lingurita, mai tarziu o inveti rugaciuni, ii citesti povesti crestine (exista unele asa frumoase), o inveti sa se inchine. Treptat.
Nu-ti mai fie asa frica.

Depinde numai de tine sa mergeti pe drumul bun si s-o duceti si pe cea mica.
Dumnezeu va ajuta, daca voi il lasati.
Faceti cununia, gasiti-va biserica si preotul de suflet, discuta cu el. Ai sa vezi ca te vei simti si tu mai bine si mai sigura.

De ce se impartasesc la noi copiii asa mici si cat este de corect? Nu stiu sa-ti spun eu. Rau nu este.

Iisus spunea: "...lasati copiii sa vina la mine ca a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor " Nu mai am acum citatul parat.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ine-79706.html

În prealabil postat de pingobrod

- Nu cred ca cele cateva picaturi de vin pot crea dependenta, nu cred ca impartasania are valuare materiala, nutritiva (paine si vin) ci valoare spirituala.
- Ajunarea cred ca este foarte buna, inclusiv in cazul copiilor mici (nu bebelusi, ci copii de 3-4 ani si mai mari). In primul rand ii face sa constientizeze mai bine rolul impartasaniei, in al doilea rand le intareste autocontrolul si vointa. Dezavantajul de a sta cateva ore nemancati paleste in fata avantajelor (vorbind chiar si strict pragmatic). Sa fim seriosi, se intampla destul de des sa se mai sara peste cate o masa sau sa se mai intarzie cu masa din motive mult mai banale si neimportante.

Şi eu cred că Sfânta Împărtăşanie are impact asupra omului duhovnicesc, mai întâi. Este sfinţitoare.
*
Pe de altă parte, legat de geneza unei adicţii (cele câteva picături de vin - nu de Sfântul Sânge al Domnului), e posibil să avem surprize. Nu voiesc să intru în detalii, precizez doar că în geneza unei adicţii nu contează cantitatea (mare) a substanţei ci alţi factori. Mai mult chiar, cu cât cantitatea e mai discret dozată, cu atât adicţia devine mai puternică, mai durabilă/mai stabilă. În capcana asta au căzut mulţi care, crezînd că beau puţin alcool, de pildă, au devenit dependenţi. Valabil pentru orice altă substanţă şi pentru orice alt stimul. Dar asta e altă discuţie şi o putem eventual detalia pe un topic dedicat acestui subiect.
*
Problema ajunării e mereu subiect de discuţie. Am întâlnit preoţi mai stricţi în acest sens şi preoţi mai relaxaţi... Cu argumente şi unii şi alţii...:)
Eu m-aş opri la gândul că ajunarea întăreşte controlul şi voinţa copilului. Aşa ar putea să fie! Numai că şi aici e cu dus şi întors, depinzînd de multe. De pildă, unii copii pot percepe (sub influenţa unor sugestii străine) ajunarea ca pe o corvoadă, o obligaţie seacă etc. În acest caz, de cum se strecoară oarece gând de nedumerire ori împotrivire, părinţii ar trebui să intervină prompt şi să resemnifice ajunarea, aşa încât copilul să se dăruiască Sfintelor Taine, iar nu să se simtă ...persecutat. Dacă se întâmplă să piardă sensul nobil al ajunării, copilul va trăi frustrarea şi va începe să devină ostil. Cu timpul se va răci şi va slăbi tot mai mult în credinţă, urmînd să devină, cum des auzim şi vedem, un "fost" "creştin practicant". Nimic mai trist...
Iar controlul şi voinţa copilului se pot întări pe multe alte căi. Mai exact prin integrarea lui permanentă în activităţi organizate. Aceasta e calea cea mai simplă şi mai sigură de dezvoltare, deoarece orice sarcină din cadrul unei activităţi (de exemplu activitatea de joc sau de învăţare) solicită în mod expres şi mecanismele de autocontrol, de reglaj voluntar, atenţional şi motor etc. Ca urmare, şi ca o aplicaţie practică, tocmai din aceste motive e bine să ducem copilul cât mai de timpuriu la grădiniţă, adică acolo unde au loc permanent activităţi organizate.
*
Controlul şi voinţa au un rol secundar în viaţa duhovnicească. Probabil voi supăra ori mira pe mulţi cu această afirmaţie, dar eu o spun cu mâna pe inimă şi mi-o asum în totalitate.
Dimpotrivă, oamenii cu un caracter voluntarist, bine adaptaţi să se controleze şi să îşi urmeze cu voinţă ţelurile sunt, după opinia mea, cei mai expuşi la accidente duhovniceşti, la păcate dintre cele mai nenorocite şi la căderea din credinţă. Nicăieri nu au patimile un teren mai fertil decât în omul cu foarte bun autocontrol şi cu voinţă. De ce aşa paradox?
Cum ar fi posibil aşa ceva? Nu este oare o nebunie ce spune omul acesta? - veţi fi zicînd, poate....
Ei bine, aş putea organiza răspunsul pe cel puţin trei paliere de funcţionare a omului şi veţi vedea cum, treptat, reiese limpede pericolul unei supraevaluări în cultura noastră a voinţei.
Nu doar psihologia şi psihanaliza arată "pericolul voinţei" ci, încă mai vârtos, viaţa duhovnicească.
Viaţa duhovnicească a creştinilor nu este decât secundar un act de voinţă. Principal ea este, dimpotrivă, o abandonare de sine, o ne-voinţă dusă, în cazurile cele mai fericite, aproape la extrem. Creştinul nu îşi făureşte drum spre Înviere prin voinţă proprie, ci prin Dar. prin ascultare şi prin curăţia inimii, prin rugăciune tot mai curată, creştinul de dezlipeşte treptat de lut şi devine fiu al lui Dumnezeu, fiu al Cerului.
Postul ca act de voinţă este o aberaţie. Postul are sens şi se înfăptuieşte ca jertfă doar prin abandonare de sine, iubitoare (iubirea omului pentru Hristos), căreia Domnul îi răspunde dîndu-i puterea de a posti.
Postul (ajunarea) nu e abţinere, pentru o vreme, de la anumite mâncăruri, ci dăruire treptată Domnului astfel ca, prin golirea de sine, acolo unde lucram noi să vieze El. Acest travaliu nu ţine principal de voinţă, ci de iubire, de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Cerurilor. Ne dăm laolaltă din postul de dirijor al vieţii noastre pentra a-I face loc Lui. Acesta este postul şi acesta este sensul oricărei asceze.
Când stâlpnicul rămâne ani în şir pe locul lui, aceasta nu o face prin voinţă, ci prin rugăciune curată şi Har de la Domnul. Nu el îşi impune voinţa înaintea noastră şi a Domnului, ci Domnul îşi găteşte loc în el, pe măsură ce are loc lepădarea ascetului de sine. Lepădare care nu se face prin voinţă, ci printr-o mişcare viguroasă a inimii către şi în Iubitul ei. E vorba aşadar de o sfântă nebunie (o completă schimbare a punctelor cardinale ale minţii şi inimii), iar nu de o voinţă exacerbată în aceleaşi vechi coordonate ("eu şi iarăşi eu!").

Colegul nostru de forum, Mihailc, a postat cândva un text pe care l-am păstrat, găsindu-l excepţional: "Patru capete folositoare despre gânduri" - de Nicodim Aghioritul.
Îngăduiţi-mi să postez din nou acest cuvânt, deoarece aici se pot găsi temeiuri limpezi, dacă ne dăruim cu atenţie lecturii, pentru afirmaţia privind rolul (limitat al) voinţei în viaţa duhovnicească.

1. Care e cauza naturală a gândurilor?

Cauza naturală a tuturor gândurilor e aceasta. Omul e dublu, adică e compus din trup şi suflet. Şi aşa cum sufletul are în chip natural cinci simţuri naturale trupeşti şi exterioare: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, tot aşa şi sufletul are în chip natural cinci simţuri spirituale [gândite cu mintea] şi interioare, potrivit Marelui Vasile care tâlcuieşte versetul "păzi-va Domnul toate oasele lor" din Psalmul 33; adică are: ochi spirituali, urechi spirituale, miros spiritual, gust spiritual şi pipăit spiritual, de aceea şi vede spiritual, aude spiritual, miroase spiritual, gustă spiritual şi pipăie spiritual toate realităţile spirituale, adică fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demonice, fie cele omeneşti şi lumeşti.
Aşa cum omul are în chip natural un cuvânt rostit, care e grăit cu glas tare cu gura şi cu limba, tot aşa are în chip natural şi un cuvânt spiritual, care e grăit în chip tainic în inimă, cuvânt care se numeşte şi interior. şi aşa cum cu cuvântul rostit omul rosteşte câte vrea, fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie lucrurile omenesti şi lumeşti, aşa şi prin cuvântul interior el grăieşte şi gândeşte în inima sa cîte vrea: fie lucrurile dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie cele omeneşti şi lumeşti.



2. Şi fără să vrea omul grăieşte înăuntrul inimii gânduri de hulă, de ruşine şi viclene

Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.
Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului;
Gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă;
Gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.