CELIBATUL preotilor catolici

[Sfanta Ichizitie]

Inarmati-va cu multa rabdare si timp!

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către Papa începând din secolul al IV-lea, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri:

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190, juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în acest Decret "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază, aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul căsătoriei (raport sexual si iubire mai puternica fata de sotie, in detrimentul lui Dumnezeu si a celor sfinte)

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise prin consuetudine (obicei) sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq, nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.

TRADITIA OCCIDENTALA
Începând din secolul al IV-lea, Conciliile şi Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiţia orală transmisă de Apostoli.

Legea nescrisă a celibatului preoţesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii şi preoţii din Spania, care ţinea de sfera Occidentală a Imperiului Roman şi care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanţiu chiar înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza situaţia Bisericii din Spania şi a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea disciplinei bisericeşti. Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii şi ceilalţi slujitori ai altarului. Aceştia puteau să ţină cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viaţa de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie străină.
În canonul 33 al aceluiaşi Conciliu, sub titlul "Despre episcopii şi slujitorii (altarului) care trebuie să se abţină de la soţiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoţesc. Ea confirma şi consfinţea tradiţia Bisericii dintru început şi practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovaţie a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecţie şi nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la conciliile următoare şi inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviţii şi preoţii trebuie să păstreze castitatea" găsim scris: "Episcopul Epigoniu a zis: Ťîntrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare şi castitate, cele trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligaţia strictă a castităţii - adică episcopul, preotul şi diaconul - trebuie să fie mai complet instruiţi cu privire la observarea castităţiiť. Episcopul Genetlius a continuat: ŤDupă cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoţii lui Dumnezeu şi Leviţii (diaconii), adică toţi cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutulť. La acestea episcopii au răspuns în unanimitate: ŤNoi toţi suntem de acord ca episcopii, preoţii şi diaconii, păstrând castitatea, să se abţină şi ei de la soţiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altarť" (Corpus Christianorum Series Latina 149,13).

Şedinţa principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenţi 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin, episcop de Hippona şi Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoţi romani, Filip şi Azell.

După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confraţi, adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soţii din partea unor clerici care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat si la alte diferite concilii: anume, că subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile soţii, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca şi cum nu le-ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtaţi din slujba lor bisericească. Ceilalţi clerici nu sunt obligaţi la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns: "Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just şi ceea ce e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

[Sfanta Ichizitie]

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul şi diaconul, adică toţi cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abţină de la soţiile lor." La care toţi episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toţi cei care slujesc la altar să păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că şi în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era căsătorit înainte de hirotonire şi că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o contestaţie, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

În păstrarea şi transmiterea celibatului preoţesc, ca ţinând de tradiţia apostolică, episcopul Romei a avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicţia Patriarhatului Romei. Pentru bisericile Occidentului, Papa, urmaşul lui Petru era punct de referinţă şi centru al unităţii nu numai în materie de credinţă dar şi de disciplină bisericească.
Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoţesc a fost Siriciu. Într-o scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei preoţi şi diaconi care şi după hirotonire aduc pe lume copii acţionează împotriva unei legi la care nu se poate renunţa şi care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl fac ei la Vechiul Testament, când preoţii şi leviţii puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În Noul Testament clericii majori săvârşesc sfintele slujbe în fiecare zi şi, prin urmare, din ziua hirotonirii lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Acelaşi Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de episcopi întruniţi la sinodul din 386 la Roma. Cât priveşte celibatul clericilor, Papa Siriciu aminteşte că nu e vorba de impunerea unor obligaţii noi, ci de chestiuni de credinţă şi de disciplină care, din cauza lenei şi inerţiei unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziţii care vin de la Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conştient că şi tradiţiile transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinţii conciliari reamintesc tradiţia transmisă de la Apostoli: episcopii, preoţii şi diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soţiile lor întrucât ei trebuie să săvârşească zilnic slujba lor preoţească. În continuare cei 80 de episcopi resping justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie şi după hirotonire invocând cuvintele Sfântului Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată. Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie şi s-a recăsătorit, nu prezintă garanţii că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoţesc a fost Inocenţiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în care le face cunoscute deciziile unui sinod ţinut la Roma referitor la "castitatea şi curăţia preoţilor". În introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulţi episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească să schimbe tradiţiile părinţilor şi de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta cinstea primită de la oameni în locul meritelor în faţa lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoţi şi diaconi care trebuie să ia parte la jertfele dumnezeieşti, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului şi oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt obligaţi nu numai de noi dar de dumnezeieştile Scripturi să trăiască în castitate: acestora şi sfinţii părinţi le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice ale acestei porunci, se atrage atenţia că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredinţată celor neascultători (o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea înfrânării este aceeaşi pentru slujitorii altarului (diaconi) ca şi pentru preoţi şi pentru episcopi. Când erau doar laici şi lectori le era îngăduit să se căsătorească şi să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soţiile lor de mai înainte să fie izgonite, dar să le aibă ca şi cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în acelaşi timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligaţia celibatului şi la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din treptele majore ale preoţiei.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziţie. Ca şi înaintaşul său, a interzis convieţuirea slujitorilor altarului cu soţiile lor, afară de cazurile excepţionale când nu era riscul ca obligaţia castităţii asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligaţia întreţinerii soţiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancţiunea pentru cei care nu observau înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul 178, transmitea şi Occidentului învăţătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiţia apostolică. În lucrarea sa principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiţia apostolică este păstrată în Biserica Romei care a fost întemeiată de apostolii Petru şi Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului (adica cele catolice) au păstrat tradiţia apostolică a celibatului preoţesc.

Sfinţii Părinţi se numără printre martorii cei mai importanţi ai credinţei şi ai tradiţiei în primele perioade ale istoriei Bisericii.

[Sfanta Ichizitie]

Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei mai importanţi ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat şi înalt funcţionar imperial, era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce priveşte celibatul preoţesc, ca episcop, veghează ca tradiţia Bisericii să fie respectată. Învăţătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă au fost căsătoriţi înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deşi, recunoaşte el, această obligaţie nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoştea personal atât tradiţia occidentală cât şi cea orientală - întrucât a trăit şi în Occident şi în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi încheiat o singură dată căsătoria şi că trebuia să-şi fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să aducă în continuare alţi copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii şi serviciului divin, nu pentru un timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie) (P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanţiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbeşte din nou despre obligaţia slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii Orientului, a Egiptului şi a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptaţi numai clerici necăsătoriţi şi înfrânaţi sau, dacă au fost căsătoriţi, au renunţat mai întâi la viaţa matrimonială (P.L 23,340-341).

În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înşişi apostolii erau "vel virgines, vel post nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) şi că "Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum pudici" (prezbiterii, episcopii şi diaconii sunt aleşi sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după preoţie trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord ţinute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligaţia clerului major de a trăi în înfrânare totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa "Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că, chiar bărbaţii căsătoriţi, dacă pe neaşteptate şi împotriva voinţei au fost chemaţi să facă parte din clerul superior şi hirotonit, sunt obligaţi să trăiască în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiţi să trăiască departe de soţiile lor şi astfel sunt expuşi tentaţiei de a comite adulter (P.L. 40, 486).

Conciliul din Tour (461) nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se aminteşte mereu interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soţii lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte, Biserica, conştientă de pericolul permanent ce se naşte din slăbiciunea omenească, este tot mai preocupată să aleagă candidaţii la preoţie dintre cei necăsătoriţi şi să reducă numărul celor căsătoriţi admişi la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărţile penitenţiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenţilor la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soţiile lor după hirotonire drept adulteri şi le aplicau penitenţa prevăzută pentru adulter: şapte ani de post cu pâine şi apă.

Dupa criza din secolele X-XII, a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă şi la pregătirea mai bună a candidaţilor la preoţie. Accesul bărbaţilor căsătoriţi la hirotonire s-a redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparţinând treptelor superioare - diaconi, preoţi, episcopi - ca şi ale persoanelor consacrate prin voturile călugăreşti, devin nu numai ilicite dar şi invalide. Această măsură i-a dus pe mulţi la concluzia greşită că celibatul preoţesc a fost introdus de Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligaţie care existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înţelegerea greşită a tradiţiei orientale cu privire la celibatul preoţesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Graţian a compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul lui Graţian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Graţian a tratat în Decretul său şi problema celibatului preoţesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el a acceptat ca istorică povestea intervenţiei episcopului egiptean Pafnuţie la Conciliul din Niceea, poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea tradiţiei diferite a celibatului preoţesc în Orient şi Occident: în Orient tradiţia este că preoţii şi diaconii se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiţia este că diaconii, preoţii şi episcopii nu se pot căsători. De unde provine această obligaţie pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Graţian? Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toţi canoniştii sunt de acord că este vorba de o dispoziţie dată de apostoli, transmisă iniţial prin viu grai. Nu lipsesc canonişti care susţin că la origine stau dispoziţii legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligaţiei de a practica celibatul stă un vot sau un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea, Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiţie pentru cel care vrea să dobândească oficiul preoţesc. Fiind vorba de o lege ce ţine de tradiţia apostolică, unii jurişti susţin că nici Papa nu-l poate dispensa pe un cleric de obligaţia celibatului. Convingerea generală însă este, aşa cum se va dovedi practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a celibatului preoţesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.

[Sfanta Ichizitie]

Viaţa celibatară e o viaţă de renunţare eroică şi nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credinţă vie şi nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credinţa dispare sau slăbeşte, dispare sau slăbeşte castitatea. Toate ereziile şi schismele au avut ca primă consecinţă la cei care le-au îmbrăţişat abolirea celibatului preoţesc. Aşa a fost cazul şi cu marile erezii şi rupturi de la unitatea Bisericii Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniştii, Zvinglianii, Anglicanii au renunţat imediat la celibatul preoţesc. Reformaţii au motivat abandonarea celibatului printr-o nouă concepţie a preoţiei, neadmiţând decât preoţia comună care derivă din botez: toţi laicii sunt preoţi. În plus, neadmiţând decât Sfânta Scriptură, au motivat desfiinţarea celibatului spunând că nu-l găsesc în Cărţile Sfinte, în timp ce catolicii îşi justificau învăţătura şi practica lor cu privire la celibat pe Tradiţie.

La Conciliul Tridentin care s-a ţinut ca reacţie la Reforma protestantă, unii împăraţi, regi, principi şi chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligaţia celibatului în intenţia de a-i recupera pe preoţii care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinţii conciliari au căzut de acord în unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiţia existentă de la începutul ei şi reafirmată permanent de-a lungul veacurilor.
De asemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât şi au poruncit ca preoţii să nu se căsătorească. O tradiţie apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici şi păstrată permanent este de drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.
Ca atare, preoţii apostaţi din Germania şi Anglia ori renunţau la căsătoria încheiată invalid şi erau admişi la slujba preoţească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei şi în acest caz erau excluşi de la slujba preoţească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înfiinţarea de seminarii în toate diecezele. În seminarii de acum vor fi formaţi numai candidaţi necăsătoriţi la preoţie, renunţându-se definitiv la cei căsătoriţi. De unde, înainte de Conciliul Tridentin, celibatar însemna şi necăsătorit şi căsătorit care renunţa la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii; după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar şi-a restrâns aria de semnificaţie fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare neclintită în păstrarea tradiţiei celibatului preoţesc, cu toate tentativele de abolire şi cu toate momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluţie franceză (sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat exact ca şi la Reformă: preoţii căsătoriţi civil în timpul Revoluţiei trebuiau ori să renunţe la căsătoria încheiată invalid şi puteau să-şi reia slujba preoţească, ori să ceară validarea căsătoriei şi să renunţe la slujba preoţească. Biserica nu a ţinut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoţesc cum a fost aceea a grupului de preoţi din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul Vatican I, sau a mişcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziţia Bisericii Catolice în menţinerea celibatului preoţesc şi la Conciliul Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă încă o dată această legislaţie cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei, participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă să-l ceară cu smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să preţuiască măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).


TRADITIA ORIENTALA

Bisericii Catolice i se reproşează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiţia iniţială care ar fi fost mult mai liberală şi mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Şi i se pune în faţă practica Bisericii Orientale care permite căsătoria diaconilor şi a preoţilor (exceptie facand episcopii). Biserica Orientală, prin definiţie tradiţionalistă, ar fi păstrat mai bine disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebui să se reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului, numărul preoţilor a scăzut şi nu se mai face faţă nevoilor pastorale ale Bisericii.

(Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri).

Mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la celibatul preoţesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în oraşul Salamina, numit mai târziu Constanţa, în Cipru (315-403). Cu viaţa sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător şi un vajnic apărător al ortodoxiei şi al tradiţiei Bisericii. Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puţin luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viaţa de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbeşte în cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea: "Dumnezeul universului a făcut cunoscută carisma preoţiei noi prin intermediul acelor oameni care au renunţat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca feciorelnici. Aceasta este norma orânduită de către apostoli întru înţelepciune şi sfinţenie" (P.G. 41, 868, 1024). Aceleaşi afirmaţii le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinţei): "Biserica îi admite la slujba episcopală şi preoţească, precum şi la cea diaconală numai pe cei care renunţă, întru înfrânare, la propria soţie sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispoziţiile Bisericii. Se poate totuşi constata, recunoaşte Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoţii, diaconii şi subdiaconii continuă să aducă pe lume copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omeneşti care urmează întotdeauna ceea ce este mai uşor. În continuare explică încă o dată că preoţii sunt aleşi în primul rând dintre cei necăsătoriţi şi monahi. Dar dacă printre aceştia nu se găsesc candidaţi suficienţi, sunt luaţi şi dintre cei căsătoriţi, dar numai cei care au renunţat să uzeze de căsătorie sau care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).

[Sfanta Ichizitie]

Aceste afirmaţii vin din partea unei personalităţi care cunoştea multe limbi şi care a călătorit mult în tot Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă atât cu privire la norma comună a celibatului preoţesc cât şi a modului în care era practicat de fapt în Biserica Orientală în primele trei veacuri.

Un alt martor al celibatului preoţesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Acesta a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit şase ani în Orient, timp în care a cunoscut mulţi oameni ai Bisericii şi numeroase comunităţi monahale, venind astfel în contact direct cu doctrinele şi disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se reîntoarce în Orient trecând prin Egipt şi se stabileşte în Palestina unde rămâne până la moarte. Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată viaţa legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât şi din Occident.

În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanţiu din Gallia meridională care dispreţuia celibatul preoţesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale, Egiptului şi Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriţi care trăiesc în înfrânare sau căsătoriţi, dar cu condiţia clară cu privire la poziţia oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din Orient, referitor la celibatul preoţesc.

E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la comuniunea bisericească cu Bizanţul, îmbrăţişând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au hotărât abolirea celibatului preoţesc. Este acelaşi fenomen care avea să se întâmple în timpurile moderne cu comunităţile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia şi schisma au ca primă consecinţă abandonarea celibatului preoţesc.

Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoţesc la slujitorii altarelor a fost primul Conciliu Ecumenic ţinut la Niceea în anul 325.

În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoţilor şi diaconilor şi în general tuturor clericilor să ţină femei care s-au introdus în casele lor pe uşa din spate. Excepţie fac: mama, sora, mătuşa şi altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu episcopii, preoţii şi diaconii nu figurează soţiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinţii Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoţii şi episcopii nu puteausă mai facă uz de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica Orientală, dar numai pentru episcopi.

Pentru ca diaconii şi preoţii să fie sustraşi de la această obligaţie, s-a creat o legendă. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat parte şi un anahoret (pustnic, sihastru), episcop în acelaşi timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuţie. Acesta s-ar fi ridicat în adunare şi i-ar fi convins pe Părinţii Conciliari să nu impună această obligaţie grea a celibatului diaconilor şi preoţilor, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor crede de cuviinţă. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuţie.
Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată faptul că cel mai mare istoriograf al Bisericii, episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deşi filoarian, nu pomeneşte nimic despre acest episod de o importanţă covârşitoare pentru întreaga Biserică şi care nu ar fi putut fi trecut sub tăcere.

N.B.: Despre episodul cu Pafnuţie se vorbeşte pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din Niceea, de catre doi scriitori bisericeşti bizantini: Socrate şi Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu şi care i-a povestit diferite episoade şi fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte tânăr, în anul 325 când s-a ţinut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.
În Occident, Papa Grigore al VII-lea şi Bernold de Constanţa au atras atenţia destul de timpuriu cu privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui Socrate şi Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia greacă, volumul 67, atrăgea atenţia că povestirea referitoare la Pafnuţie e suspectă, întrucât printre părinţii veniţi din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuţie. E vorba de o poveste inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinţii care au semnat Actele Conciliului din Niceea nu figurează numele de Pafnuţie. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de Pafnuţie. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălţat pe acesta la demnitatea de taumaturg şi de Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticităţii acestei povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei oficiale, deşi ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură decisivă în tradiţia Bisericii Orientale în ceea ce priveşte celibatul preoţesc nu s-a făcut vreo referire la Pafnuţie. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoţesc, nici marii jurişti orientali din secolul al XII-lea: Aristen, Zonaras şi Balsamon nu menţionează episodul cu Pafnuţie şi nu fac uz de el.

Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenţei Decretului lui Graţian în care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuţie a fost inclusă în mod greşit şi acritic, justificând tradiţia celibatară orientală diferită de cea occidentală.


Conciliul II din Trullo (Constantinopol), tinut in anul 691, a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine (prin urmare, a Bisericii Ortodoxe), convocat şi susţinut în mod hotărât de împăratul Bizanţului, la care Papa nu a trimis delegaţi şi pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări şi presiuni făcute în acest sens de împărat. Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ţinut, a refuzat să-l recunoască, deşi el, Papa, era un oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.
Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoţesc în şapte canoane, în formă obligatorie şi cu cuvenitele sancţiuni, după cum urmează:

Canonul 3 hotărăşte ca toţi cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în concubinaj ca şi cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorţată, cu o prostituată, cu o sclavă sau cu o actriţă să nu poată deveni nici episcopi, nici preoţi, nici diaconi.

Canonul 6 stabileşte că preoţilor şi diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.

Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soţiile lor şi, prin aceasta, să mai facă uz de căsătorie.

Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoţesc în Orient. Contrar întregii tradiţii rămase în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoţii, diaconii şi subdiaconii în Biserica Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârşire şi dreaptă rânduială, să convieţuiască cu soţiile lor şi să facă uz de căsătorie cu excepţia timpului în care slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât de către Părinţii adunaţi la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoţii, diaconii şi subdiaconii trebuie să se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm şi noi ceea ce a fost transmis de către apostoli şi a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special pentru rugăciune şi pentru post: aşadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu toată umilinţa". Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii "in sacris", adică pe preoţi, pe diaconi şi subdiaconi de la unirea şi împreunarea cu soţiile lor legitime, ca şi cel care, sub pretextul evlaviei, îşi alungă soţia şi continuă să trăiască separat de ea, trebuie exclus din cler.

Canonul 26 stabileşte ca preotul care, din ignoranţă, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o asemenea căsătorie, iar până atunci să se abţină şi de la raporturile conjugale şi de la slujba preoţească.

Canonul 30 permite celor care, prin consimţământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască separaţi. Permisiunea e dată preoţilor care trăiesc în ţările barbare (adică preoţilor care trăiesc în Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiţilor preoţi din cauza micimii lor sufleteşti şi a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.

[Sfanta Ichizitie]

Canonul 48 dispune ca soţia episcopului care s-a despărţit prin liber consimţământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului şi să fie întreţinută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoştea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-şi justifica practica sa diferită, face apel, ca şi Occidentul, la tradiţia apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiţii apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoţi şi diaconi.

Părinţii Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericeşti o justificare a practicii diferite faţă de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoţiei Noului Testament, deşi Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puţin erau dispuşi să apeleze la legislaţia imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în faţa situaţiei de nerespectare generală a obligaţiei celibatului preoţesc. De falsitatea legendei lui Pafnuţie erau conştienţi, de aceea nici nu pomenesc de ea. Şi atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinţii Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înţeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinaţie şi o mistificare a canoanelor 25 şi 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile lor soţii" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Ştim însă că şi cei care se îngrijesc de viaţa slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: Ťca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii ("episcopii" care apareau in textul de la Cartagina, aici sunt lasati deoparte) potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abţină de la soţiile lor... cât timp slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine ...ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutulť". După care urmează sancţiunile: "Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ş.a.m.d. În felul acesta, aceeaşi tradiţie apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligaţiei de a se căsători (cu excepţia episcopilor) pentru clerul din Orient. Menţionând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoţesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinţii conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ şi disciplinar, ar mai fi fost de înţeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiţii noi şi definitive în istoria celibatului preoţesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinţii conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puţini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniştii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puţin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".
Cu toate acestea, se poate constata o ignoranţă generală cu privire la formarea celor două tradiţii diferite referitoare la celibatul preoţesc - Traditia Occidentala (Catolicismul) si Traditia Orientala (Ortodoxia).
Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor... nu este pretinsă de însăşi natura preoţiei", nici nu intenţionează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoţilor Bisericilor Orientale unite, deşi aceştia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viaţa de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunţă şi la acel celibat preoţesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul faţă de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, aşa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoţesc întemeiată pe tradiţia apostolică.

[georgeval]

Eu cred ca autoritatea unui sinod ecumenic este mult mai mare de cat a unor sinoade locale, pentru ca in sinoadele ecumenice au fost preluate anumite canoane a unor sinoade locale, dar s-a si renuntat la anumite canoane. In prezentarile de mai sus nu regasesc hotarari ale sinoadelor ecumenice.

[andreicozia]

Asa cum bine a mentionat IonelS pe alt topic, de multe ori familia le schimba preotilor ortodocsi PRIORITATILE si deseori devin ahtiati sa acumuleze avut, zestre, masini si case pentru a-si aranja progeniturile astfel uitind de vocatia pentru care sunt in acele pozitii. Este o realitate adusa de lipsa celibatului.

In acelasi timp nu stiu care ar fi calea de mijloc aici deoarece ea nu prea exista, sau esti familist sau nu iar celibatul vine cu alte probleme grave dupa cum stim....

Continuind ideea in occident pina nu demult invatatoarele de scoala erau alese pe criterii tot de celibat pentru a se dedica TOTAL educatiei copiiilor si a nu se consuma pe probleme personale, de aceea de regula in invatamint erau alese maicute( pina prin anii '50-'60)

[Mihnea Dragomir]

Cardinalul Mauro Piacenza, care răspunde în Curia centrală de presbiterii din întreaga lume, a întărit, printr-o recentă alocuţiune, vechile canoane ale celibatului sacerdotal din Biserica de rit apusean. Întreaga alocuţiune a Eminenţei Sale poate fi citită aici: http://www.zenit.org/article-31587?l=english

[Hartford]

În prealabil postat de Sfanta Ichizitie

Canonul 48 dispune ca soţia episcopului care s-a despărţit prin liber consimţământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului şi să fie întreţinută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoştea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-şi justifica practica sa diferită, face apel, ca şi Occidentul, la tradiţia apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiţii apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoţi şi diaconi.

Părinţii Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericeşti o justificare a practicii diferite faţă de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoţiei Noului Testament, deşi Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puţin erau dispuşi să apeleze la legislaţia imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în faţa situaţiei de nerespectare generală a obligaţiei celibatului preoţesc. De falsitatea legendei lui Pafnuţie erau conştienţi, de aceea nici nu pomenesc de ea. Şi atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinţii Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înţeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinaţie şi o mistificare a canoanelor 25 şi 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile lor soţii" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Ştim însă că şi cei care se îngrijesc de viaţa slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: Ťca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii ("episcopii" care apareau in textul de la Cartagina, aici sunt lasati deoparte) potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abţină de la soţiile lor... cât timp slujesc la altar şi săvârşesc sfintele taine ...ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutulť". După care urmează sancţiunile: "Cine, aşadar, îndrăzneşte, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ş.a.m.d. În felul acesta, aceeaşi tradiţie apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligaţiei de a se căsători (cu excepţia episcopilor) pentru clerul din Orient. Menţionând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoţesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinţii conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ şi disciplinar, ar mai fi fost de înţeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiţii noi şi definitive în istoria celibatului preoţesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinţii conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puţini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniştii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puţin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".
Cu toate acestea, se poate constata o ignoranţă generală cu privire la formarea celor două tradiţii diferite referitoare la celibatul preoţesc - Traditia Occidentala (Catolicismul) si Traditia Orientala (Ortodoxia).
Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor... nu este pretinsă de însăşi natura preoţiei", nici nu intenţionează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoţilor Bisericilor Orientale unite, deşi aceştia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viaţa de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunţă şi la acel celibat preoţesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul faţă de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, aşa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoţesc întemeiată pe tradiţia apostolică.

Da cine are timp sa citeasca atita lectura aici pe calculator? eu nu