Expresii neadevarate

[costel]

"Pana la Dumnezeu te mananca sfintii". Expresia mentionata este folosita de regula in situatiile in care doresti sa ajungi la o persoana importanta, dar subalternii iti pun diverse piedici pentru intalnire. Nu stiu care este originea acestei expresii, cert este ca sfintii nu te coboara, ci mijlocesc, intaresc relatia ta cu Dumnezeu. Lupta pentru pastarea ei. Nu mai vorbesc de faptul ca mi se pare jignitor sa vad in cineva un dumnezeu. Daca mai cunoasteti astfel de expresii, va rog sa le postati.

[cristiboss56]

În prealabil postat de costel

"Pana la Dumnezeu te mananca sfintii". Expresia mentionata este folosita de regula in situatiile in care doresti sa ajungi la o persoana importanta, dar subalternii iti pun diverse piedici pentru intalnire. Nu stiu care este originea acestei expresii, cert este ca sfintii nu te coboara, ci mijlocesc, intaresc relatia ta cu Dumnezeu. Lupta pentru pastarea ei. Nu mai vorbesc de faptul ca mi se pare jignitor sa vad in cineva un dumnezeu. Daca mai cunoasteti astfel de expresii, va rog sa le postati.

Fa-te frate cu dracu pana treci puntea ! . . .

[delia31]

În prealabil postat de cristiboss56

Fa-te frate cu dracu pana treci puntea ! . . .

Iată unul dintre proverbele cele mai răspîndite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească.

Românul îl invocă ori de cîte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral.
Marile principii morale devin astfel relative şi proteice, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi chiar reductibile “în context”.

În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire sau legitimitate conjuncturală.

Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit în mare măsură la neîmplinirile şi la trădările noastre istorice, culminînd în vremea comunismului, cînd sufletul românesc a ajuns să se pervertească pînă la nerecunoaştere.
Iar astăzi, în ariergarda (neo)comunismului roşu şi în avangarda comunitarismului albastru (care nu-s doar paradigme politice, ci au devenit paradigme mentale, într-o perversă continuitate ideologică), proverbul cu pricina pare a trăi o nouă tinereţe...

În răspărul acestei vorbe proaste, creştinismul ne învaţă fără înconjur că “nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”, că n-ai nici un folos esenţial dacă “dobîndeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi sufletul tău”, că satana sau diavolul, cum o arată chiar numele său (evr. satan, “adversarul”; gr. diabolos, “cel care dezbină”), este ne-fratele (“Nefîrtatul”) prin excelenţă, duşmanul arhetipal al oricărei înfrăţiri, “dintru început mincinos şi tată al minciunii”.

Ce amăgire nebună să crezi că te-ai putea face frate cu ne-fratele însuşi, sau că l-ai putea păcăli pînă la capăt pe meşterul tuturor păcălelilor, sau că ai putea realiza ceva pozitiv în cîrdăşie cu cel a cărui autodeterminare programatică este tocmai aceea de a distruge sau măcar de a discredita orice creaţie “bună şi frumoasă”!

Cu dracul nu vei trece niciodată vreo punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o (Noica numea aceasta “triumful posibilului asupra realului”), căci dracul se pricepe de minune să amăgească spre a duce la pierzanie, uneori deghizîndu-se în “înger de lumină” (cum ne avertizează Sfîntul Apostol Pavel), sau chiar făcîndu-ne să credem că nici nu există (principalul lui truc modern, după Denis de Rougemont).

Prin urmare, creştineşte vorbind, nu există – şi nu poate exista – bine adevărat pe care să-l dobîndeşti pe calea răului sau în complicitate asumată cu el, decît cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mîntuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist.

Ce “înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, care zîmbeşti acum din Babelul de fildeş al deşteptăciunii tale încîntate de sine, chiar crezi că, la o adică, poţi fi… mai “al dracului” decît dracul?!
Şi prost dacă ar fi (dar nu e, ci numai îi place să se “împieliţeze” şi “să zacă în inima prostului”), dracul rămîne redutabil - şi omeneşte de neconcurat - prin experienţa lui milenară, iar românul însuşi ştie (cu vreo minte mai de pe urmă) că “dracul e meşter mare şi tartor bătrîn”.

Şi, în orice caz, “nu face biserici, nici puţuri pe la răspîntii”, iar “şi cînd îşi ţine capul în poala mă-sii, cu coada răstoarnă carele”. Inclusiv carele cu proşti. Şi inclusiv pe cele de pe punte...

(un mic comentariu de Razvan Codrescu)

[Hector]

A trece / A trecut in nefiinta.

Expresie des folosita si total necrestineasca.

[horatiu.miron]

Dragilor, astea sunt expresii sau injuraturi. Ele nu vor dispare din limba atata timp cat vorbitorii de peste tot de prin tara le folosesc.

Nu are niciun sens sa dezbatem cat de adevarate sau neadevarate sunt. Sunt "niste feluri de-a spune". Sunt expresii si au sens numai prin ele insele, daca le analizam cuvant cu cuvant nu ajungem nicaieri.

Lasati limba sa-si urmeze cursul natural. Altminteri faceti exact ceea ce multor crestini din tara asta nu le place: cadeti in "political correctness".

[delia31]

Despre expresia gresita " A trece in nefiinta" - de Mitropolitul Bartolomeu Anania

"Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva.
Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui.

Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.
Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful.

Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!
Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română.

Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”.
„A trece" înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei înseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant.

Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

[delia31]

În prealabil postat de horatiu.miron

Dragilor, astea sunt expresii sau injuraturi. Ele nu vor dispare din limba atata timp cat vorbitorii de peste tot de prin tara le folosesc.

Nu are niciun sens sa dezbatem cat de adevarate sau neadevarate sunt. Sunt "niste feluri de-a spune". Sunt expresii si au sens numai prin ele insele, daca le analizam cuvant cu cuvant nu ajungem nicaieri.

Lasati limba sa-si urmeze cursul natural. Altminteri faceti exact ceea ce multor crestini din tara asta nu le place: cadeti in "political correctness".

Aici, cred ca ideea e ca suntem atat de toleranti cu felurile astea proaste de a spune, cu repetarea somnambulica a unor ziceri idioate, cu injuratura cleioasa de strehaia, incat oricum le-am taxa din exterior, tot n-o sa dispara.

Ce sa le mai cautam sensul? ce sa ne mai intereseze felul in care cuvintele ne influenteaza? ce sa ne mai obosim sa le starpim pe cele daunatoare? ba, din contra, adaugam si altele in uz.

Nici nu pot fi starpite din limba atata vreme cat nu sunt starpite din gandire.
Cred ca mai degraba e vorba aici de coruperea reciproca a gandirii si limbajului. Un limbaj gaunos, impanat de zicatori indoielnice si injuraturi, nu e decat aratarea in afara a ceea ce e inauntru.
Si invers, daca ne lasam mintea sa se imbibe de orice ziceri din popor si n-o cultivam decat cu manelisme aculturale, evident, nu ne vom exprima prin metafore poetice ca n-avem cum. Si nici cu citate in Latina :-) sau din sf. parinti.
Fiecare natiune vorbeste cum gandeste si gandeste cum vorbeste.
Gandirea si Limbajul sunt in stransa legatura. Nu evolueaza una fara sa o influenteze pe cealalta.

[horatiu.miron]

Limbajul "din popor" nu se va schimba doar pentru ca unora ca dumneata nu le prieste. Cand am spus ca limba e un organism viu, am vrut sa spun ca se dezvolta de la sine, independent de dorinta Academiei sau cea a unor vorbitori pudici.

Ce-ar fi acum ca tiganii sa protesteze pentru interzicerea expresiei "a se ineca ca tiganul la mal"? N-ar fi ceva artificial, impus? Limba e un organism rezistent la astfel de ingerinte ce vor sa-i schimbe cursul.

Daca poporul roman e un popor de oameni carora le place sa injure sau sa aiba un oarecare dispret fata de divinitate, acest lucru se va regasi in limba de toate zilele. Limba este expresia noastra si a cenzura limba e ca si cum ai trata simptomele unei infectii. Infectia ramane, febra dispare temporar.

Problema nu e in felul in care alegem sa ne exprimam, ci mai degraba in felul in care intelegem si alegem sa ne traim viata.

[Florin-Ionut]

Crede si nu cerceta! - lumea zice ca scrie in Biblie chestia asta, dar noi stim bine ca nu-i asa.

[Florin-Ionut]

Dar din dar se face Rai. George Pruteanu si-a alocat o intreaga emisiune (de 5 minute...) in care a demonstrat ca expresia originala spunea ca Dar din dar se face rar.