cat de departe merge datoria fata de parinti?

[timeea89]

"Atenție!
Asta e viața pe care ți-a pus-o Dumnezeu în față ca s-o trăiești, iar revolta ta se adresează astfel lui Dumnezeu;"

Ce-mi place cum suna asta. Deci, tine minte, trebuie sa ramai vesnic in casa parintilor tai, sa incerci vesnic sa-i aduci la ratiune, sa fii acolo sa transmiti mesajele de la unul la altul, sa fii antrenat in toate deciziile lor (chiar cele mai haotice) si sa nu poti face nimic, dar sa stai cu ei in casa si sa suferi si tu, ca asa ti-e scris (dupa parerea unora) si nu ai voie sa fii fericit nici sa ai un control asupra vietii tale.

Ce imi place mie ce experti sunt unii. Habar nu au cum ar reactiona ei in situatia ta. Ei zic mersi de parintii si viata pe care o au ei, sunt fericiti si au dreptul sa te culpabilizeze pe tine care nu ceri decat sa traiesti o viata normala.

[kikyo_ea]

Cum iti spuneam si in mesajul privat. Poate acest moment este cheia catre Imparatia Cerurilor, pentru schimbarea totala a vietii tale. Poate asa vrea Domnul sa te cheme catre El, pentru ca te iubeste si pentru ca esti unul din fii Sai iubiti. Incearca sa vezi din perspectiva Lui lucrurile...

[timeea89]

Si eu sunt sigura ca nu le vei intoarce spatele parintilor tai, se vede din preocuparea ta. Daca nu iti pasa de ei, si te gandeai doar la tine, cum ti-a zis cineva pe forum, nici nu-ti mai punea problema, nu ne mai intrebai pe noi. Iti doresti ca lor sa le fie mai bine, si faci eforturi pentru ei, dar ai obosit sa lupti.

Si da este matur, nu doar vrea sa para, cred ca greutatile te maturizeaza, cu ce drept putem noi sa-i spunem ca nu e, fara sa-l cunoastem? Doar ca si-a varsat oful si si-a deschis inima in fata noastra?

[laurastifter]

În prealabil postat de arthur_clennam

Salutari tuturor. Apelez la acest forum pentru ca in ultimele zile ma confunt co o dilema morala agravata de anumite evenimente prin care trec. Pe scurt, am 21 de ani si ma gandesc sa-mi parasesc parintii cu prima ocazie care apare. Asta nu e ceva nou si nici neobisnuit, numai ca eu simt ca pur si simplu as prefera sa nu-i mai vad. Am suficiente motive pentru a-mi justifica dorinta si nevoia; am crescut intr-o familie dezbinata, in care bunicii se certau cu parintii, bunicul meu si mama se imbatau si astfel scandalul escalada. Tatal meu a fost incapabil sa rezolve problema si in schimb a facut o greseala care ne-a facut sa ajungem pe strada. Mi-am petrecut o treime din viata locuind cu bunicii in alt oras decat cel in care se aflau parintii mei. In ultimii 3 ani m-am mutat inapoi cu parintii, dar problemele nu s-au incheiat. Mi-am dat seama ca ei doi sunt persoane ilogice, care nu fac planuri si nu rezolva un conflict pe calea discutiei rationale. Mama are tendinte schizofrenice care s-au agravat in ultimul timp, si am ajuns sa-mi dau seama ca ii invinovatesc pe parintii mei pentru ca nu s-au comportat responsabil toata viata lor, si si-au distrus singuri sansele de a trai normal, incluzandu-ma si pe mine in acest circuit al distrugerii. Am ajuns sa ma simt batran la varsta mea. Mi-e frica sa mai stau langa mama mea, si nu vreau sa mai stau cu tatal meu care refuza sa-si analizeze lucid situatia. Stiu ca ei nu pot mai mult, dar asta nu ajuta pe nimeni. M-am saturat sa-mi fie frica, sa traiesc in nesiguranta, sa incerc sa le explic chestii pe care ei trebuiau sa mi le explice mie. In ciuda dificultatilor prin care am trecut, mereu am avut rezultate bune la scoala si niciodata nu am provocat probleme bunicilor mei. Pur si simplu simt ca in viata asta merit mai mult decat sa fiu nevoit sa fiu pentru parintii mei ceea ce ei trebuiau sa fie pentru mine. M-am saturat sa fiu posomorat tot timpul din cauza lor, si nu vreau sa-mi ratez viata pentru ca o sa trebuiasca sa am grija de ei in viitorul apropiat.
Asa ca am decis ca singura optiune echitabila ar fi ca eu sa plec de acasa cu prima ocazie, si sa le trimit lor o parte din venitul meu ca sa-mi platesc astfel datoriile formale fata de ei. Nu vreau insa sa mai stau alaturi de ei, si in asta consta dilema mea. Datoria mea din punct de vedere crestin merge atat de departe incat sa fiu nevoit sa-mi petrec restul vietii alaturi de ei? Ar fi un pacat daca i-as ajuta numai cu bani(in masura posibilitatilor mele), fara sa-i ajut fizic, moral? Nu de alta, dar dupa cum spuneam, simt si realizez ca nu prea s-au comportat ca niste parinti responsabili si prin urmare nu pot sa-i iubesc asa cum ar fi trebuit sa o fac. Greseliel lor repetate m-au facut sa ma departez de ei, si m-au afectat intr-o maniera aproape ireparabila. Nu pot sa spun ca sunt un om normal, nu dupa toate lucrurile pe care le-am trait si vazut de la varsta de 11 ani si pana acum. Ce-ar trebui sa fac?

Doamne ajută!
Dar de ce luarea acestei decizii îţi pare o dilemă morală? Mie-mi pare că n-are nicio legătură cu morala decizia de a-ţi muta domiciliul... de vreme ce intenţia ta este aceea de a-ţi ajuta în continuare părinţii. Cred că eşti chiar dator să pleci, să-ţi întemeiezi o familie proprie, potrivit cuvântului biblic: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa...". Aşa cum ştii şi tu cu siguranţă (din modul în care te exprimi, mi-am dat seama că eşti o persoană foarte inteligentă), verbul "a lăsa" din acest text biblic nu are sensul de "a abandona", ci doar de a pleca într-un alt loc.
Este normal ca, după o anumită vârstă, să pleci din casa părintească, iar în situaţia pe care ai relatat-o, această decizie cred că ar trebui luată cât de repede posibil. Nu-i ajuţi cu nimic pe părinţii tăi prin faptul că eşti fizic lângă ei, atât timp cât ei refuză să-ţi ia în considerare opiniile, refuză să se lase ajutaţi.
Porunca a V-a nu cere cinstirea părinţilor prin ratarea propriei vieţi şi a carierei, ci doar îngrijirea lor, dragostea faţă de ei. Nu-ţi sacrifici părinţii prin faptul că pleci în altă parte, aşa cum procedează orice tânăr care hotărăşte să-şi întemeieze propria familie, sau să intre în monahism (în funcţie de vocaţia fiecăruia). A, Dacă părinţii tăi ar suferi din cauza absenţei tale, dacă te-ar ruga stăruitor să rămâi lângă ei şi tu i-ai părăsi, atunci, într-adevăr, atitudinea ta ar constitui o gravă încălcare a principiilor morale creştine.
În schimb, dacă părinţii tăi sunt obişnuiţi ca tu să locuieşti separat (spui că ai fost crescut de către bunici), înseamnă că mutarea ta într-o altă locuinţă nu-i va afecta psihic, afectiv, ci le va fi indiferentă. Probabil că ceea ce pentru tine constituie o dilemă morală este, din perspectiva părinţilor tăi, un fapt normal: decizia băiatului de a-şi lua viaţa în propriile mâini.
Precizez că mi-am format această opinie exclusiv pe baza relatării tale. Presupun că situaţia din familia ta este mult mai complexă, iar tu n-ai avut cum s-o explici în doar câteva rânduri. De aceea, este posibil ca ideile mele să fie incorecte, chiar dăunătoare pentru tine. Te rog să citeşti şi să analizezi cu simţ critic mesajul meu şi toate celelalte răspunsuri pe care le vei primi pe forum, pentru că niciunul dintre userii de aici nu te cunoaşte personal şi, în plus, este dificil să-ţi dai seama, fără să-i cunoşti pe interlocutori, cât de multă dreaptă socoteală are fiecare. :)

Dumnezeu să fie cu tine! Şi, dacă mai ai examene, mult succes în sesiune!!
Ai toată viaţa în faţă! Nu pierde nicio ocazie de a te dezvolta pe toate planurile existenţei, evident, fără a neglija datoria de a-ţi ajuta material părinţii, atât cât poţi şi tu.

Domnul cu tine!

[timeea89]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Dar de ce luarea acestei decizii îţi pare o dilemă morală? Mie-mi pare că n-are nicio legătură cu morala decizia de a-ţi muta domiciliul... de vreme ce intenţia ta este aceea de a-ţi ajuta în continuare părinţii. Cred că eşti chiar dator să pleci, să-ţi întemeiezi o familie proprie, potrivit cuvântului biblic: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa...". Aşa cum ştii şi tu cu siguranţă (din modul în care te exprimi, mi-am dat seama că eşti o persoană foarte inteligentă), verbul "a lăsa" din acest text biblic nu are sensul de "a abandona", ci doar de a pleca într-un alt loc.
Este normal ca, după o anumită vârstă, să pleci din casa părintească, iar în situaţia pe care ai relatat-o, această decizie cred că ar trebui luată cât de repede posibil. Nu-i ajuţi cu nimic pe părinţii tăi prin faptul că eşti fizic lângă ei, atât timp cât ei refuză să-ţi ia în considerare opiniile, refuză să se lase ajutaţi.
Porunca a V-a nu cere cinstirea părinţilor prin ratarea propriei vieţi şi a carierei, ci doar îngrijirea lor, dragostea faţă de ei. Nu-ţi sacrifici părinţii prin faptul că pleci în altă parte, aşa cum procedează orice tânăr care hotărăşte să-şi întemeieze propria familie, sau să intre în monahism (în funcţie de vocaţia fiecăruia). A, Dacă părinţii tăi ar suferi din cauza absenţei tale, dacă te-ar ruga stăruitor să rămâi lângă ei şi tu i-ai părăsi, atunci, într-adevăr, atitudinea ta ar constitui o gravă încălcare a principiilor morale creştine.
În schimb, dacă părinţii tăi sunt obişnuiţi ca tu să locuieşti separat (spui că ai fost crescut de către bunici), înseamnă că mutarea ta într-o altă locuinţă nu-i va afecta psihic, afectiv, ci le va fi indiferentă. Probabil că ceea ce pentru tine constituie o dilemă morală este, din perspectiva părinţilor tăi, un fapt normal: decizia băiatului de a-şi lua viaţa în propriile mâini.
Precizez că mi-am format această opinie exclusiv pe baza relatării tale. Presupun că situaţia din familia ta este mult mai complexă, iar tu n-ai avut cum s-o explici în doar câteva rânduri. De aceea, este posibil ca ideile mele să fie incorecte, chiar dăunătoare pentru tine. Te rog să citeşti şi să analizezi cu simţ critic mesajul meu şi toate celelalte răspunsuri pe care le vei primi pe forum, pentru că niciunul dintre userii de aici nu te cunoaşte personal şi, în plus, este dificil să-ţi dai seama, fără să-i cunoşti pe interlocutori, cât de multă dreaptă socoteală are fiecare. :)

Dumnezeu să fie cu tine! Şi, dacă mai ai examene, mult succes în sesiune!!
Ai toată viaţa în faţă! Nu pierde nicio ocazie de a te dezvolta pe toate planurile existenţei, evident, fără a neglija datoria de a-ţi ajuta material părinţii, atât cât poţi şi tu.

Domnul cu tine!

Subscriu :)

[Ekaterina]

În prealabil postat de arthur_clennam

Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea. Referitor la instructia mea si rolul parintilor, pot spune ca insusi tatal meu a recunoscut zilele trecute ca nu stie la ce facultate sunt, desi nu am tinut informatia secreta. E doar un exemplu ilustrativ.
Pe langa toate acestea, trebuie spus ca intentia mea nu e aceea de a-mi abandona familia. Nu sunt nerecunoscator, doar ca nu vreau sa fiu nevoit sa repar o viata traita in greseli. Nici macar nu sunt cununati la biserica(desi eu am sprijinit ideea de a o face in prezent), deci in termeni religiosi nici nu suntem o familie.

Asa cum s-a mai scris, nu cred ca e rau faptul ca vrei sa te separi de parintii tai (daca motivatia este cea pe care ai expus-o mai sus), cu toate ca in ziua de astazi lucrul acesta este extrem de dificil din punct de vedere financiar. Vrei sa ai propria viata, sa nu mai asisti la tot ce se intampla acasa, lucruri care te mahnesc profund. Este de dorit pe cat poti sa nu ii judeci, caci de multe ori in ceea ce judecam in aceea cadem. Poate acum ti se pare de neconceput aceasta idee, insa timpul schimba multe evidente, iti spun asta din proprie experienta.

Nu gasesti niciun motiv pentru care sa ii apreciezi pe parinti, dar sa te gandesti macar la hotararea lor de a te pastra, de a nu te omori. Mama ta te-a purtat noua luni in pantece si apoi a trecut prin dureri care nu au echivalent cu nicio alta durere (din experienta), ca tu sa vii pe lume. Macar pentru asta, poate si pentru lunile in care nu au dormit noaptea...si ar mai fi...Raul pe care ti l-au facut parintii tai, nu cred ca a fost un rau cu intentie, din nefericire au cazut si ei victime unor patimi si nu au reusit sa se ridice singuri. Multumeste lui Dumnezeu ca esti ceea ce esti si ca mediul nu te-a afectat mai mult. Poate toata aceasta situatie te-a facut mai puternic, mai motivat, mai pregatit pentru viata. Nu sunt parintii perfecti dar sa stii ca sunt parinti si mai rai decat ei.

[Demetrius]

În prealabil postat de arthur_clennam

Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea...

Din recunoașterea ta că ești un tip rebel eu deduc că această personalitate de rebel este în pericol de a-și pierde din statutul său forte cu care tu te-ai obișnuit și de aceea simți că ești în pericol de a te schimba; de aceea spui că-ți pierzi ”mințile”(de rebel) care ție-ți plac. Asta e dovada că te maturizezi și nu-ți convine.

Mai spui că nu ura, ci disprețul este prezent în sufletul tău, ceea ce e mai grav pentru că disprețul include și o superioritate orgolioasă pe care ți-o arogi senin, iar dezamăgirea eu o consider ca rezultat al unor dorințe fierbinți nerealizate; totuși, dorințele și așteptările tale născute-n suflet, dar nerealizate, confirmă dpmdv că părinții tăi au capacitatea(inteligența, instrucția, profesia...?) de a acoperi și justifica așteptările și dorințele tale.
Oare greșesc dacă apreciez că aveți un nivel de cultură similar(raportat la vârstă)?

Se vede din cuvintele tale că tânjești după iubire, dar pe care tu ai obținut-o totuși(cred eu) din cărțile beletristice, ca dovadă ”nicul” tău.
N-am spus (cum remarca cineva) că trebuie să stai acolo, ci am spus că trebuie să-ți protejezi sufletul de resentimentele care, din cauza inteligenței și a orgoliului, ajung să pună stăpânire pe sufletul tău; ceea ce-ți spun eu ai găsit evocat în romane, nu-i așa? Te doare că nu vezi iubire între ei, dar pentru că tu ești conștient de asta se cuvine ca tu să le-o ”returnezi” chiar și cu lezarea rebelului din tine; asta ar însemna ruperea lanțului genetic ereditar.
Repet: dacă tu pleci cu resentimentele de care ai vorbit, vei avea același tipar.
Iubește-ți părinții!
Dacă nu-i vei iubi, ce satisfacție ai putea avea?
Dacă-i vei iubi, vei fi fericit.

Ai primit sfaturi foarte bune: în primul rând caută și vorbește cu un duhovnic, chiar dacă nu crezi el te va convinge; găsești la orice mănăstire.


P.S. Nu cred că ai citit pe SN Lazarev- 1 ”Sistemul autoreglării câmpurilor”.
Explicații, dialoguri și exemple despre boli, nenorociri, destine bazate pe relația cauză-efect.

[arthur_clennam]

Stimate Demetrius, intuiesc ca esti mult mai in varsta decat mine, si cu toate acestea observa ca depistarea ironiei nu e punctul tau forte. Am spus foarte clar "apreciez incadrarea", nu am spus ca sunt sau ca o recunosc ca fiind valida. In plus, nu am cum sa fiu rebel, pentru ca profilul presupune anumite trasaturi pe care ei nu le am. Sunt prea lucid, responsabil si rational pentru a fi si rebel. Si cred ca e evident ca un "rebel" care se respecta nu s-ar intreba niciodata care sunt responsabilitatile lui in raport cu o situatie data, pentru ca a fi rebel presupune a evada din cercul constrangerilor si responsabilitatilor. Un rebel e egoist prin definitie, nu se gandeste la altii. Eu ma gandesc- altii nu se gandesc la mine.
*** Am uitat, cred, sa precizez faptul ca problema acestor ultime zile rezida in faptul ca mama mea a plecat de acasa, tata e innebunit pentru ca nu stie unde e, iar mama se pare ca vrea sa se desparta de el, chiar daca in zilele dinainte sa plece nu se certase cu el. Totul era normal. Cred ca decizia ei brusca se leaga de conditia ei mentala. Presupun ca nu si-a luat medicamentele si asta ii afecteaza judecata. Am mai trecut printr-o astfel de criza cand aveam vreo 13 ani. In prezent Eu am de trecut niste examene importante zilele astea, iar ei se apuca sa se comporte in felul asta, ceea ce o sursa continua de stres pentru mine.
E ca si cum, indirect si inconstient, ar vrea sa distruga viata propriului lor copil. Ma rog doar sa-mi pot lua examenele si sa plec o perioada la bunica. Ei pot sa faca ce vrea, de vreme ce pare clar ca sunt guvernati nu de ratiune si responsabilitate(inclusv crestina), ci de forte irationale asupra carora nu am nici o influenta.
Multumesc celorlalti pentru mesajele de sprijin....

[timeea89]

Intr-adevar ar fi bine sa-ti gasesti un duhovnic bun, care sa te si inteleaga, o sa gasesti mangaiere si in acelasi timp o sa inveti sa-i ierti. Asta este important, sa intelegi ca actele lor irationale cum le vezi tu sunt simptoame (pe care ne e greu sa le intelegem), dar in felul asta se exprima suferinta lor... Accepta-i asa cum sunt. Impaca-te cu ei si cu tine. Intr-un fel poate te consideri vinovat ca nu ai reusit sa faci ceva pentru ei, dar nu e din cauza ta.

Ai grija ca in relatiile pe care le vei avea sa nu incerci sa repari ceea ce nu ai putut face cu parintii tai (de exemplu ai putea cauta fete cu probleme ca sa incerci sa li le rezolvi tu, sau sa te pui in situatii complicate). Maica Siluana tine un seminariu despre iertare, sa te uiti daca vrei pe site-ul dansei. O sa te simti eliberat si o sa poti fi in sfarsit fericit. Altfel, dupa parerea mea, chiar daca nu mai stai cu ei, o sa te gandesti tot timpul la problemele familiei tale (ti-o spun din experienta). O autoanaliza poate sa-ti aduca mult bine.

[Demetrius]

În prealabil postat de arthur_clennam

Stimate Demetrius, ...depistarea ironiei nu e punctul tau forte...

Sunt prea lucid, responsabil si rational pentru a fi si rebel.

Mă bucur și vă doresc tuturor toate cele bune pentru sufletele voastre după Voia Lui.

Ai dreptate în privința ironiei pentru că recitind mesajul meu tot n-am găsit-o, la fel ca atunci când l-am scris.
În orice caz, îmi cer iertare pentru ceea ce ai simțit tu ca fiind ironie.