Se poate pierde mantuirea?

[Marius22]

Pierderea mantuirii inseamna pierderea posibilitatii de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu. Iar aceasta posibilitate se pierde prin pacat. Omul mantuit este cel care a parcurs drumul de la chip la asemanare.

Mantuirea este, pe de-o parte, expresia iubirii dumnezeiesti pentru om, iar pe de alta, raspunsul omului la aceasta iubire. Mantuirea este totodata atat dar cat si rasplata, pentru ca Dumnezeu este Iubire si Dreptate. Este dar, deoarece Hristos ne-a deschis tuturor calea mantuirii prin moartea si invierea Sa. Este rasplata, pentru ca nu toti oamenii raspund in mod egal la iubirea Sa.

[lacrimi]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Când o persoană care se declară ortodoxă pune asemenea întrebări pe un forum ortodox e normal să te întrebi: ce e în neregulă ?

Răspunsul ortodox este foarte simplu:
mântuirea se dobândeşte prin moartea în stare de graţie. La rândul ei, starea de graţie se dobândeşte la botez şi se pierde la primul păcat de moarte. Se poate redobândi printr-o spovadă bună. De aceea ne şi rugăm: "sfârşit creştinesc vieţii noastre (...)de la Domnul să cerem". Adică, ne rugăm ca moartea să ne găsească în stare de graţie, ceea ce e un dar pe care Dumnezeu nu îl dă oricui.

Frate Mihnea, am spus de la inceput ca va starni controverse intre NP. Nu ma refeream la ce credem noi, ortodocsii si catolicii. Pentru ca ei sunt cei ce se cred deja ... mantuiti

[lacrimi]

În prealabil postat de annajanette

scuze dar ce este NP?

neoprotestanti

[eclesiastul]

În prealabil postat de lacrimi

Iata o intrebare care aruncata intre NP va starni intotdeauna discutii contradictorii.
Unii sustin ca se poate pierde, daca faci pacate "de moarte", ceilalti sustin ca de vreme ce este darul lui Dumnezeu, nu ti-o mai ia inapoi.
Toti NP pornesc insa de la siguranta ca ei au mantuirea. Nu poti dicuta despre "a pierde" ceva decat daca ai acel ceva. Si cum de au ei mantuirea? Simplu, iti vor raspunde. Prin credinta in Dumnezeu, in moartea Fiului Sau, Iisus Hristos pe cruce.

Dar oare chiar asa stau lucrurile?

Conform Sfintei Scripturi, cel ce se increde in Hristos e mantuit, sunt multe pasaje care afirma lucrul acesta multe dintre ele fiind spuse chiar de Domnul Iisus. Tu afirmi ca e simplu, nu e simplu deloc, pe Dumnezeu l-a costat viata Fiului Sau ca sa putem fi mantuiti.
Mantuirea este un dar, nu o rasplata cum cred unii. Omul prin propriile puteri nu se poate mantui, sangele lui Hristos e prea scump pentru a putea fi "cumparat" si de aceea Dumnezeu il ofera in dar. Cineva spunea ca motivul pentru care e posibil ca prin jertfa unui singur Om sa fie salvati toti ce se incred in El e faptul ca acel Om e mai scump in ochii lui Dumnezeu decat toti oamenii luati la un loc.
Termenul de a pierde mantuirea e incorect, mai corect este "de a i se lua inapoi mantuirea".
Raspunsul este ca nu o poti pierde(ca sa folosesc terminologia ta). Daca Dumnezeu ti-a dat-o in dar nu ti-o va lua inapoi. Problema care o ridica cei care considera ca se pierde e faptul ca "pai dc e mantuit poate sa faca ce vrea ca e mantuit in continuare". Dar problema nu se pune asa, omul mantuit e un om schimbat, va asculta de Dumnezeu si va trai in consecinta. Pavel subliniaza foarte frumos lucrul acesta "traiesc dar nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine...".

[PuiMicGeorgiana]

În prealabil postat de lacrimi

Iata o intrebare care aruncata intre NP va starni intotdeauna discutii contradictorii.
Unii sustin ca se poate pierde, daca faci pacate "de moarte", ceilalti sustin ca de vreme ce este darul lui Dumnezeu, nu ti-o mai ia inapoi.
Toti NP pornesc insa de la siguranta ca ei au mantuirea. Nu poti dicuta despre "a pierde" ceva decat daca ai acel ceva. Si cum de au ei mantuirea? Simplu, iti vor raspunde. Prin credinta in Dumnezeu, in moartea Fiului Sau, Iisus Hristos pe cruce.

Dar oare chiar asa stau lucrurile?

Pararea mea este ca nu conteaza ce religie esti ca sa fii mantuit, ci conteaza tu ca om sa alegi sa fii cu Dumnezeu..... Daca omul alege pacatul si tot continuie sa il faca,automat sa indrepteaza de El si nu se mantuieste

[lacrimi]

În prealabil postat de eclesiastul

Conform Sfintei Scripturi, cel ce se increde in Hristos e mantuit, sunt multe pasaje care afirma lucrul acesta multe dintre ele fiind spuse chiar de Domnul Iisus. Tu afirmi ca e simplu, nu e simplu deloc, pe Dumnezeu l-a costat viata Fiului Sau ca sa putem fi mantuiti.
Mantuirea este un dar, nu o rasplata cum cred unii. Omul prin propriile puteri nu se poate mantui, sangele lui Hristos e prea scump pentru a putea fi "cumparat" si de aceea Dumnezeu il ofera in dar. Cineva spunea ca motivul pentru care e posibil ca prin jertfa unui singur Om sa fie salvati toti ce se incred in El e faptul ca acel Om e mai scump in ochii lui Dumnezeu decat toti oamenii luati la un loc.
Termenul de a pierde mantuirea e incorect, mai corect este "de a i se lua inapoi mantuirea".
Raspunsul este ca nu o poti pierde(ca sa folosesc terminologia ta). Daca Dumnezeu ti-a dat-o in dar nu ti-o va lua inapoi. Problema care o ridica cei care considera ca se pierde e faptul ca "pai dc e mantuit poate sa faca ce vrea ca e mantuit in continuare". Dar problema nu se pune asa, omul mantuit e un om schimbat, va asculta de Dumnezeu si va trai in consecinta. Pavel subliniaza foarte frumos lucrul acesta "traiesc dar nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine...".

Imi cer scuze daca m-am exprimat incoerent. Am spus ca pentru NP pare simplu. Stai linistit, eu nu cred ca este simplu, din contra....

Motto:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tei-70407.html

TITLU:,,Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere"

,,Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în launtrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?"


,,Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi"

[Danut7]

Mantuire de ce?Ia puneti-va intrebarea asta...Nimeni nu poate spune ca e mantuit pana cand nu a scapat de Iad.Mantuirea fata de Iad nu se certifica decat la judecata, ori aceasta e dupa moarte.

[Traditie1]

Aproape orice om crede nestramutat ca el se va mântui. Paradoxal, acesta este tocmai semnul faptului ca îl asteapta osânda, dupa cum credinta ca vei fi osândit e semnul ca te apropii de mântuire. Cei care într-adevar s-au mântuit, sfintii, credeau toata viata ca se vor osândi.



Credinta ca ne vom mântui e o simpla proiectie a imaginatiei noastre egoiste de a crede ca Dumnezeu sau universul (pentru ca si ateii sunt încredintati ca vor avea o soarta buna) ne e dator cu ceva.


Omul care într-adevar vrea sa se mântuiasca pune cruce vietii sale pe pamânt, face totul ca sa dobândeasca ceea ce doreste, sacrifica totul, indiferent ca e vorba de relatii, familie, cariera etc si mai greu chiar de atât, traieste în fiecare secunda cu trupul si mintea rastignita. Si din acest sacrificiu permanent se naste frica de Dumnezeu, nemultumirea si ura de sine, convingerea ca vom merge în iad.


Multumirea de sine e semnul unei caderi sau împietriri duhovnicesti (vorba unui parinte).

[Danut7]

De acord , aceasta 'siguranta' si multumire de sine este semn al osandei ce ii asteapta.In special multumirea de sine.Infioratoare va fi ziua mortii pentru multi din acestia, crezandu-se mantuiti gasindu-se in Iad...