Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Căderile noastre ne arată mândria duhovnicească și, fără să vrem, ne smeresc. Trebuie să avem parte de multe încercări până să ne cunoaștem neputința cu adevărat și să ne smerim.Iar acest lucru nu se dobândește în puțin timp, ci de-a lungul vremii. Căderile noastre înfrânează aroganța noastră și, fără să vrem, ne smeresc. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se pocăiește decât un drept care se mândrește.

Sf. Macarie de la Optina

[cristiboss56]

Rugăciunea are mare putere în familie. Cunosc doi fraţi care cu rugăciunea lor au reuşit nu numai să facă să nu se despartă părinţii lor, care aveau probleme între ei, ci chiar să se iubească şi mai mult. Tatăl nostru ne spunea: „Nu ştiu ce veţi face, dar va trebui să spuneţi «prezent» lui Dumnezeu de două ori pe zi, ca să ştie unde vă aflaţi”. În fiecare dimineaţă şi seară ne făceam rugăciunile toţi împreună înaintea icoanelor, tatăl, mama şi noi, copiii, iar la sfârşit făceam metanie la icoana lui Hristos. De asemenea, atunci când aveam vreo problemă, ne rugam cu toţii împreună pentru a se rezolva. Mi-aduc aminte că odată, atunci când s-a îmbolnăvit fratele cel mai mic, tatăl nostru ne-a spus: „Veniţi să-L rugăm pe Dumnezeu ca, ori să-l facă bine, ori să-l ia, pentru a nu mai suferi”. Ne-am rugat cu toţii şi copilul s-a făcut bine. Dar şi la masă stăteam cu toţii împreună. Mai întâi făceam rugăciune şi după aceea începeam să mâncăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Dacă pomenim pe cineva care este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit.
Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

A dobândi rugăciunea Numelui lui Iisus înseamnă să dobândești veșnicia. În cele mai grele clipe ale descoperirii organismului nostru fizic, rugăciunea „Iisuse Hristoase” devine veșmânt pentru suflet; când activitatea creierului încetează și toate celelalte rugăciuni devin imposibile pentru memorie și pronunțare, atunci lumina vederii de Dumnezeu izvorâtă din numele lui Iisus devine organică duhului nostru. După ce am văzut sfârșitul părinților noștri, adormiți în rugăciune, nădejdea noastră rămâne puternic încredințată că pacea cerească, ce covârșește toată mintea, ne va îmbrățișa pentru vecie. „Iisuse Hristoase miluiește, mântuiește... Iisuse, mântuiește-mă”.
Arhimandritul Sofronie

[zaharia_2009]

Am evitat de multe ori sa fac macar o adnotare la acest fir si inca la citeva asemanatoare, din... nu stiu din ce cauza. As fi indrasnit sa zic din prudenta, dar acest gind al meu se intrevede mult cazut fata de minunata bogatie a darurilor acestor parinti trecuti aici.
Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma bucur. Am citit mereu acest fir si nu a fost data sa nu ma intreb: daca se gaseste totusi cineva care face dragoste de frati si posteaza aici mereu cite un pahar de Viata, de ce noi citindu-le nu ne este suficient si inca continuam sa ne infruntam pe tarimul cugetarii in diferite idei. Daca citim cu luare aminte si daca sorbim tot nectarul duhovnicesc din acesti sfinti si parinti , ce ne mai lipseste sa nu cadem de acord pe orice subiect daca toti ne numim ortodocsi ?
F. frumos site si ciudat paradox! acela al neintelegerii intre noi desi avem aici, spre pilda, de toate, mai ales cind totusi se gaseste cineva care se indeletniceste cu scoaterea lor de prin slove si sa le puna aici pe tava !

Nu doresc cu aceasta interventie sa fiu comentat, sau dau nastere la vreo discutie noua. Sa ne pastram toti cugetul dar sa deschidem larg sufletul si sa ne hranim cu Viata pe care sfintii ne-o dau numai ca sa fim Vii.
Si eu as fi avut mai multe de zis, spre bine toate, dar tocmai din aceasi idee ma opresc aici !

Pace si bucurie tuturor !

[cristiboss56]

Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învăţătura Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).
Jean Claude-Larchet

[cristiboss56]

Sfântul Marcu Monahul (sec. V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căieşte de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinţei. (…) Căci nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”. Cum spune Avva Isaia (sec. IV-V): „Cunoscând de la început Domnul nostru Iisus Hristos cât de mare este răutatea vrăjmaşului, ne-a dăruit pocăinţa până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăinţă, nimeni nu s-ar mântui”. Iar Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) ne învaţă, la rândul său: „Avem nevoie de căinţă în fiecare clipă a celor douăzeci şi patru de ore ale zilei şi nopţii”.
Îndrumătorii duhovniceşti contemporani acordă şi ei o la fel de mare importanţă pocăinţei. Astfel, Sfântul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: „Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire”. Iar părintele Serafim Papakostas, conducătorul mişcării greceşti „Zoe”,din 1927 până în 1954, îşi începe opera cea mai cunoscută cu aceste cuvinte: „În fiecare epocă, dar mai ales într-a noastră, atât de profund neliniştită, obosită şi agitată, nimic nu este mai important ca pocăinţa. Nu există ceva la care omul să aspire mai profund. Singura problemă este că nu avem o idee prea clară despre ea”. Este momentul să menţionăm că rugăciunea lui Iisus, care este mult mai practicată astăzi decât acum cincizeci de ani, este o rugăciune specifică pocăinţei:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.


Episcop Kallistos Ware

[cristiboss56]

- Vorbind despre tânărul creştin, orice tânăr creştin îşi pune problema găsirii unui drum în viaţă şi se gândeşte şi la varianta călugăriei şi la cea a căsătoriei. Cum poţi şti care e chemarea?
- Asta e o întrebare pe care o puneţi foarte uşor şi o repetaţi mereu.
Nu poţi şti care e chemarea, decât ce gusturi şi ce porniri ai tu.
Mai întâi de toate, drumul spre mănăstire e cel mai mare posibil. Cuvintele Scripturii, care îndeamnă spre mănăstire, se află în vârful ei: „Vrei să fii desăvârşit?... Cine nu mă iubeşte pe Mine..., cine nu Mă urmează..., cine nu lasă tot pentru Mine...”
Nu se pleacă la mănăstire numai dintr-o înaltă raţiune, ci dintr-o chemare, adică o nebunie pentru Hristos. Atunci când „înnebuneşti” pentru Hristos, nu mai stai de vorbă cu nimeni, în legătură cu „stau sau nu stau”, ci „Plec!”
Deci, plecarea la mănăstire e o nebunie pentru Hristos, fără nici un fel de discuţie. Şi, ca orice nebun, nu stai acasă.
Şi nu te duci la mănăstire ca să găseşti mănăstire, ci ca să faci tu mănăstire, prin comportarea ta, prin tăierea voii, prin ascultări, care sunt de o mare frumuseţe.
Poate nu înţelegeţi lucrurile acestea, pentru că sunteţi în laicitate. Drumul la mănăstire e o intrare în cer. O ieşire din lume; căci de aceea se spune „cin îngeresc”, şi asemenea cu îngerii trebuie să asculţi.
Trebuie să ştiţi că există două posibilităţi: ori te duci, ori nu te duci. Ca să rămâi în lume duci viaţa de care am mai vorbit: cum să fiu eu creştin. (Părintele Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte în fiecare an cele mai mari evenimente ale lumii creştine, cum ar fi: Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, Învierea şi celelalte?
Pentru a încălzi şi întări credinţa noastră, nădejdea noastră creştinească, recunoştinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi Maica Domnului, mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu, cea nefăcută de ruşine, ca să ne amintim şi să nu uităm de patria noastră cea cerească, veşnică, şi să nu avem împătimire de viaţa de aici, care e doar pregătitoare şi şcolitoare, vremelnică, trecătoare.
De nu ar fi aceste praznice creştineşti, creştinii ar uita că ei sunt anume creştini, chemaţi la patria cerească, şi nu ar şti de ce trăiesc, de ce au fost înscrişi în obştea (comunitatea) creştinească, altfel spus în Biserica lui Dumnezeu, care e ţelul vieţii lor, pentru ce este nevoie să credem în Hristos, în Sfânta Treime, pentru ce trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi să-i chemăm pe sfinţi.
Iar praznicele bisericeşti ne explică toate aceste lucruri şi ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim şi totdeauna să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

„Smerenia are multe grade. Primul este recunoaşterea păcătoşeniei. Al doilea este comparaţia pe care o face omul între legea făcută de el însuşi şi legea desăvârşită, în urma căreia vede că este mai rău decât întreaga lume. Iar gradul al treilea este primirea harismelor ca daruri ale lui Dumnezeu. Al patrulea este vederea smereniei lui Hristos.” (Părintele Sofronie de la Essex)