pt cei din Londra

M-am intors in Londra dupa ceva timp... Din cand in cand, sunt nevoit sa revin pentru a-mi rezolva anumite probleme. Dar mereu m-am rugat sa ma fereasca Dumnezeu sa mai fiu vreodata nevoit sa fac compromisul de a ma indeparta de tara pe perioada nedeterminata, poate chiar definitiv.
In mod ciudat, lumea e un paradox, sau eu insumi reprezint un paradox pentru lume. Am aici toate drepturile, copii au sanse infinit mai bune de a-si face un viitor, in tara toate sunt strambe de la varf si pana la baza piramidei si totusi eu ma incapatanez sa lupt acolo. Stau de vorba cu romani care au renuntat definitiv la ideea de a se mai intoarce in tara si care multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta sansa si pentru ca si-au "salvat" copiii de sindromul maladiv care se numeste "Romania" (sunt vorbele unui profesor universitar din Iasi, care acum transporta pizza la domiciliu, dar e fericit!...) Incerc sa privesc dincolo de perspectiva pe care ne-o arata aparentele si ma cutremur. Ceva nu se leaga, in ciuda adevarului crud. De undeva, Dumnezeu este scos din ecuatie. Extrem de delicat si pe nesimtite. Nimic nu pare nefiresc, doar ca nici nu ne dam seama ca suntem pe partea cealalta a povarnisului, in alunecare libera, iar cand vom realiza, vom fi dispusi sa ne urcam unii peste altii sa mai putem ajunge in varf. Iar acel moment pare destul de aproape, daca luam seama la zvonurile ce vin dinspre Irak (sa dea Dumnezeu sa ma insel!).
E adevarat, trebuie sa fii ori naiv, ori foarte indragostit de Romania ca sa mai speri in bine, sau sa mai gasesti motive cu adevarat frumoase de a ramane acolo. Dar ce sa fac? Mie mi se pare ca acolo sunt mai aproape de Dumnezeu, unde e suferinta. Aici nu ai timp sa te gandesti prea mult la Dumnezeu. Toate zilele sunt la fel, nimic nu pare sa-ti lipseasca, iar pe Dumnezeu nu prea ai motive sa-L chemi in gandurile tale. Mantuirea este o notiune abstracta, stii ca trebuie sa faci lucruri bune, ca sa-ti fie bine, dar cu suferinta... fie la altii... E adevarat ca nu trebuie sa ne-o dorim, dar poate ca prin ea, reusim sa ne cunoastem pe noi insine si sa intelegem care-i menirea noastra?