Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Un pic de durere te face profund,
Mai multă durere te-afundă prea mult.
C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,
Cu multă avere n-ai somn şi te-apasă.
Un pic de-mplinire te face mai bun,
Prea multă împlinire te face nebun.
Un pic de putere te face mai tare,
Prea multă putere pe alţii îi doare.
C-un pic de respect eşti încrezător,
Cu prea mult respect devii sfidător.
Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,
Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.
C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,
Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.
Păstrează, creştine, măsura în toate,
Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate
Încet, dar şi sigur de la pocăinţă
Şi te pricopseşte c-o altă credinţă.

pr. Nicolae Tanase

[cristiboss56]

Sf. Paisie Aghioritul despre întîlnirea cu Dumnezeu:

"Când Dumnezeu vrea să atragă un suflet lângă El, îi dă o ciocolată, ca să-l îndulcească. Atunci sufletul înnebunește de bucurie și merge lângă Dumnezeu. De îndată ce Dumnezeu îl leagă de Sine cu sfânta Sa frică, atunci pentru multă vreme nu îi mai dă nicio altă mângâiere. Însă în tot acest răstimp Dumnezeu pregătește pentru acel suflet o întreagă cofetărie."

[cristiboss56]

《Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. „Recunoştinţa” , îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea , dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt .》
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Convorbiri la Optina:PREDICĂ DESPRE SMERENIE
(fragment)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Fraţi şi surori! Azi voi vorbi despre smerenie.
Despre această virtute creştină, care este temelia vieţii duhovniceşti. Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Ioan Scărarul spune aşa:
„Smerita cugetare este sonda cerească care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer“.
Şi iarăşi:
„Mulți au dobândit mântuirea fără mai-înainte-vestiri, luminări, semne şi minuni. Dar fără smerenie, nimeni nu va intra în cămara de nuntă...”.
Smerenia e cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu. Ca să o dobândim, după cum spune cuviosul stareţ Macarie de la Optina, trebuie să trăim mult timp în necazuri şi osteneli. El propune nişte reguli pentru a dobândi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, acest dar.
Prima regulă este: „Păzeşte poruncile!“Care anume? Cuviosul se referă la împlinirea nu numai a tuturor regulilor şi poruncilor evanghelice, bisericeşti şi morale, ci, în primul rând, a celei cu care Mântuitorul Şi-a început predica de pe munte: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5,3).
Ce înseamnă să fii sărac cu duhul?Înseamnă să fii conştient până în adâncul sufletului de nevrednicia ta, de lipsa de curăţie şi de incapacitatea de a săvârşi orice lucru bun înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi totodată a te socoti întotdeauna mai rău şi mai prejos decât toţi.
A doua regulă: „Învăţaţi-vă de la Domnul că e «blând şi smerit cu inima»“.
Apoi, după ce împlinim toate poruncile şi regulile lăsate de Dumnezeu, să spunem şi să credem că suntem robi nevrednici şi că am făcut doar ceea ce „eram datori să facem“.
Foarte important e să ne cercetăm toată viaţa nevrednicia noastră, să avem conştiinţa păcatelor şi a neputinţelor noastre. Şi, într-adevăr, când omul îşi vede păcatele, patimile şi nevrednicia sa înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acesta este începutul smereniei.
Trebuie, de asemenea, să ne amintim şi greşelile din trecut, deoarece de obicei aşa se întâmplă: la spovedanie ne căim sincer, dar apoi uităm că noi tot vinovaţi rămânem în faţa lui Dumnezeu. Domnul iartă toate păcatele mărturisite sincer la spovedanie, ni le dezleagă prin duhovnic, dar amintirea faptului că am încălcat poruncile lui Dumnezeu, că L-am supărat pe Domnul, trebuie să ne urmărească tot timpul, în toată viaţa noastră, şi să ne mustre conştiinţa mereu.
Ultima învăţătură a Cuviosului Macarie da la Optina este să răbdăm fără cârtire toate bolile şi necazurile, care fie ne sunt trimise de Pronia lui Dumnezeu, fie ni le provocăm noi înşine, prin propriile noastre patimi şi păcate. Trebuie să-I mulţumim Domnului, căci prin ele ne smerim. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne rugăm pentru sănătate şi mântuire, nu. Trebuie neapărat să-I cerem Domnului ca pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor El să ne vindece. Dar pentru ca încercarea sau boala să ne aducă un şi mai mare folos, trebuie sa înţelegem că toate ne sunt trimise pentru greşelile noastre.
Iată ce reguli importante, mântuitoare, ne propune Cuviosul Stareţ Macarie de la Optina.
Dacă vom cerceta istoria creştinismului, vom vedea că în smerenie au trăit nu numai primii creştini, ci şi cei de mai târziu. În vremurile noastre această virtute este desconsiderată. Se obişnuieşte chiar să se creadă, în mod greşit, desigur, că smerenia este o înjosire a omului. Iar asta se întâmplă din cauza neînţelegerii deosebirii dintre mândrie şi cinste, dintre slava deşartă şi vrednicie. Acestea sunt aşa de diferite, ca viaţa şi moartea, lumina şi întunericul. Mândria şi slava deşartă sunt întuneric, iar cinstea şi vrednicia sunt lumină.
Unii cred că să trăieşti în smerenie înseamnă să fii un om iresponsabil, să trăieşti complet înstrăinat de lume, de oameni. Aceasta este o rătăcire cumplită şi un păcat de moarte. Mai simplu spus, asta înseamnă nesimţire şi indiferență. Smerenia nu trebuie confundată cu indiferența. A renunţat omul la toate şi crede că prin asta este plăcut lui Dumnezeu. Ce rătăcire cumplită! Acest păcat trebuie spovedit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndreptat. Adevărata smerenie e împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Şi întotdeauna trebuie să ţinem minte cuvântul evanghelic: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”(Luca 17,10).
Şi orice faptă bună am săvârşi în viaţa noastră, ea „este neînsemnată înaintea feţei lui Dumnezeu, dacă nu este «sărată», dacă nu este sfinţită prin smerenie şi rugăciune îndreptată către Dumnezeu“, după cum spune Cuviosul Macarie.
Un exemplu grăitor poate fi luat din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, care a trăit în nevoințe în pustie jumătate de veac. El a depus atât de multă osteneală pentru îndreptarea sufletului său, încât puţini l-au egalat, de aceea s-a şi numit „cel Mare”. Dar şi lui, când i-a venit în gând că era plăcut lui Dumnezeu, a auzit glasul Domnului, Care i-a zis: „Iată, du-te în Alexandria (un oraş egiptean) şi acolo Eu ţi-l voi arăta pe plăcutul Meu, care te-a întrecut în desăvârşire”.
Cuviosul Antonie a mers în Alexandria şi l-a găsit pe acel om, care era un simplu tăbăcar. Cuviosul l-a urmărit mult timp şi nevăzând nimic deosebit în viaţa lui i-a spus: „Descoperă-mi şi mie nevoința pe care o săvârşeşti, căci de la Domnul am primit înştiinţare că tu eşti mai mare în desăvârşire decât mine”.
Tulburându-se peste măsură, tăbăcarul i-a răspuns: „Nu ştiu, părinte…”. Doar pe Antonie cel Mare, pentru marile lui nevoinţe, îl ştiau toţi, nu numai cei ce trăiau în Egipt, ci şi cei din ţările învecinate. De aceea s-a şi mirat tăbăcarul… „Nu ştiu, părinte, să fi făcut ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu, dar ştiu un singur lucru: că eu sunt cel mai păcătos om din acest oraş. Şi ştiu că toţi cei ce trăiesc în acest oraş se vor mântui şi doar eu singur voi pieri”.
Cuviosul Antonie a înţeles ceea ce Domnul îl trimisese să înveţe de la acel om simplu din lume, de la acel creştin care ducea o viaţă obişnuită, avea familie şi copii. Dar ostenindu-se spre slava lui Dumnezeu, el era conştient de nevrednicia sa. El se smerea şi se mustra pe sine: „Toţi oamenii din acest oraş se vor mântui şi doar eu singur voi pieri”.
Dacă oamenii s-ar nevoi să dobândească smerenie, cu ajutorul lui Dumnezeu s-ar trezi din moartea duhovnicească şi cu timpul ar înţelege într-adevăr ce este Ortodoxia. Din păcate, mulţi oameni îşi însuşesc din Ortodoxie doar aspectele exterioare: să meargă la biserică, să aprindă o lumânare, să scrie un pomelnic…
Chiar dacă un creştin-ortodox respectă toate poruncile şi regulile morale, dar pe parcursul vieţii nu-şi îndreaptă sufletul prin vederea păcatelor sale, faptul de a fi ortodox nu-i este de niciun folos***.
Pe Avva Pimen cel Mare l-au întrebat odată ucenicii săi: „Cum se poate determina măsura desăvârşirii sfinţilor?”, iar cuviosul a răspuns că vederea păcatelor noastre arată măsura desăvârşirii. Adică cu cât omul începe să-şi înţeleagă mai mult neputinţa, nevrednicia, patimile şi păcatele, în aceeaşi măsură începe să-I fie plăcut lui Dumnezeu.
De ce este aşa? Pentru că însuşi Domnul nu este numai Iubire desăvârşită, ci şi Smerenie desăvârşită. Cuviosul Ioan Scărarul spune: „Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodati să cadă“!
Oricât de mari ar fi iubirea şi jertfa unui om, dacă sub ele nu este pusă temelia smereniei, negreşit acela va cădea şi se va sfărâma. Un asemenea om nu va rezista în lumea care „zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5,19).
Sfântul Apostol Ioan Teologul subliniază faptul că lumea în sine nu este rea, ci este rănită de păcat, care aduce moarte. Şi ce vedem în jur? Dezastre, lacrimi, războaie, sânge, iar toate acestea sunt urmările păcatelor noastre, căci lumea nu a fost rău creată.
Uneori, când suntem în necazuri, spunem că Dumnezeu a rânduit viaţa noastră cum nu se poate mai rău. Este oare drept să gândim aşa? Răul este în om, nu vine de la Dumnezeu. Unii, fiind în rătăcire, cred că pentru toate este vinovat Dumnezeu, iar păcatele şi fărădelegile lor nu numai că nu le observă, dar le şi consideră ceva normal. Deseori auzim: „Aşa fac toţi, aşa fac şi eu”, şi cel ce gândeşte astfel uită că la Înfricoşata Judecată fiecare va răspunde numai pentru sine, pentru ceea ce a făcut îi va da socoteală lui Dumnezeu, cum a trăit, cum s-a pocăit, dacă şi-a schimbat sufletul prin împlinirea sfintelor porunci.
[…]
***NOTA:
La acest aspect făcea referire şi Cuviosul Serafim Rose, care insista asupra diferenţei dintre respectarea dogmelor, poruncilor şi regulilor morale ortodoxe şi o „Ortodoxie a inimii“:
„«Cu cât afli mai multe despre învăţătura şi practica creştină, descoperi tot mai mult câte greşeli ai făcut până atunci, iar dorinţa ta firească este aceea de a fi corect». Dar toate acestea sunt doar la nivel exterior, după cum avea să vadă tot mai limpede Părintele Serafim o dată cu trecerea anilor[…]. Mai ales după ce văzuse roadele amare ale «bolii corectitudinii» în Biserică, şi-a dat seama că există ceva cu mult mai esenţial ce trebuie propovăduit în vremurile acestea de pe urmă, când dragostea multora se va răci(Mt. 24,12). Mai presus de toate, Părintele Serafim a devenit propovăduitorul unei ortodoxii a inimii, [… ] aceasta a fost tema sa principală în ultima parte a vieţii.«Creştinismul adevărat, afirma el într-o conferinţă, nu înseamnă doar să ai opţiunile corecte despre creştinism, aceasta nu este de ajuns pentru a-ţi mântui sufletul […]. Adevărata credinţă în Hristos este în inimă şi este rodnică, smerită, răbdătoare, iubitoare, milostivă, îndurătoare, flămânzind şi însetând de dreptate.»“, în Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose de Ierom. Damaschin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, cap. Ortodoxia inimii, p. 735-736. (n.red.)
(Convorbiri la Optina. „Nu voi muri, ci voi fi viu…”, Editura Egumenita, 2014)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 506.
„Ce poate fi mai groaznic ca a lăsa să fie pângărit ceea ce este mai de preț în noi, sufletul, de atâtea păcate și până întru atâta să se desfăteze de ele până ce se satură? Dar păcatele n-au niciodată sațiu! De aceea păcatele te părăsesc numai atunci când te ia somnul. Dar, mai bine spus, nici atunci, că și visele și vedeniile din somn îți aduc înainte aceleași păcate! Din pricina asta și când se face ziuă săvârșim de multe ori tocmai faptele pe care le-am trăit în vis. Nu lași să-ți intre un pic de praf în ochi, dar nici nu te uiți că în suflet intră atâtea și târăște după el povara unor atât de mari păcate! Când vom mai putea scoate din sufletul nostru această murdărie pe care o depunem în fiecare zi? Când vom tăia spinii? Când vom semăna semințele cele bune? Nu știi că a venit timpul secerișului? Și noi nici n-am desfundat pământul! Ce vom spune dacă vine Lucrătorul și ne întreabă ce am făcut? Ce-I vom răspunde? Că nu ne-a dat nimeni semințe? Dar eu în fiecare zi am aruncat semințele! Că n-a tăiat nimeni spinii? Dar eu în fiecare zi am ascuțit cazmaua! Că nevoile vieții ne-au copleșit? Dar pentru ce nu te-ai răstignit pe tine lumii? (Galateni 6, 14). Dacă cel care a dat talantul înapoi a fost numit slugă vicleană (Matei 25, 26), nu pentru că nu l-a dat înapoi, ci pentru că n-a adus doi în loc de unul, apoi gândește-te ce ne vor auzi urechile când noi am fi stricat talantul pe care l-am primit! Dacă acela a fost legat și aruncat acolo unde este scrâșnetul dinților (Matei 25, 30), ce vom păți noi, care amânăm de la o zi la alta, care pregetăm, deși mii și mii de fapte ne îndeamnă spre virtute.”

[cristiboss56]

Cu ajutorul familiei, omul are posibilitatea de a se mântui, de a se înduhovnici, de a ajunge la înălţimile cereşti. Omul trăieşte pentru a-I plăcea lui Dumnezeu, adică în aşa fel încât să se unească cu Dumnezeu, având ca scop unirea cu El împreună cu familia lui. Familia este calea directă prin care învăţăm să-I plăcem lui Dumnezeu, şi nu doar să ne bucurăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu şi cu aproapele.
(Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 21)

[cristiboss56]

Există vreun medicament pentru oameni și pentru neamuri împotriva fricii? Există, la Doctorul Suprem. Doctorul Suprem a scris rețeta cu acest medicament și-n Vechiul, și-n Noul Testament. Această rețetă este: Împliniți toate poruncile Mele și toate judecățile Mele; păziți-le și le împliniți și veți trăi liniștiți pe pământ (Levitic 25, 18).
Așa a vorbit Doctorul Suprem prin gura profeților în Vechiul Testament, iar în Noul Testament prin intermediul Apostolilor: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica (I Ioan 4, 18). Întru aceasta știm că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui (I Ioan 2, 3).
Oamenilor și popoarelor și neamurile pământului, dacă vreți să trăiți în pace, fără teamă, în patria voastră, întrarmați-vă cu arma ce se numește iubire.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 81)

[cristiboss56]

Preotul Constantin Necula, către părinți și profesori: „Nicio notă nu reprezintă cu adevărat ce știe un copil”
Preotul român Constantin Necula s-a făcut remarcat prin mai multe stand-upuri amuzante pe care le realizează în special pentru a instrui tinerii creștini. Pentu că umorul e cea mai ușoară cale de a ajunge la inimile lor, preotul a oferit un răspuns ușor, dar cât se poate de serios la întrebarea legată de educația copiilor în școli și acasă.
„Terminați cu frica. Noi nu ne pierdem copiii niciodată. Copiii ne sunt dați de Dumnezeu oricum cu împrumut. Ei sunt ai lui Hristos. Nu-l puteți înlocui pe Hristos în convertirea lui.

Tot ce putem noi face este să asistăm cu demnitate, cu motoarele pornite, la întoarcerea copilului nostru, indiferent unde merge. Să știți că s-ar putea ca nu tot ceea ce credeți dumneavoastră, să fie credință. Copiii nu pot fi sufocați cu biserica și nici noi nu putem fi. Și pe preoți ne sufocați uneori, noi nu suntem pompă de benzină, suntem niște oameni, putem da cât avem.

Respirați adânc, îmbrățișați-l seara înainte de culcare chiar dacă are 2 metri. Iubiți-i, copiii trebuie iubiți, trebuie să fie încurajați, trebuie să li se spună: indiferent de ce ți se întâmplă, eu sunt lângă tine.

Și nu mai deschideți carnetele de note. Aruncați-le. Terminați cu prostiile. Nicio notă nu reprezintă cu adevărat ce știe un copil. Nota reprezintă ceea ce nu știe profesorul despre copilul nostru.

Le-am spus odată unor profesori: unui copil îi moare, seara, câinele din curte. Cum reacționați dimineața la școală? Copilului ăluia i-a murit câinele care era prietenul lui de 10 ani. Chiar credeți că moartea unui câine nu contează pentru un copil? Aveți senzația că o fetiță, la primul ciclu, în clasă, are aceeași forță ca o femeie care n-a dormit toată noaptea ca să știe cum să-și spânzure elevii a doua zi? De aia e școală, pentru că e instituție și e imperfectă.

Pe de altă parte, profesorilor și părinților, vă recomand să vă faceți o listă cu pomelnic cu toți elevii din clasă, cu numele mic. Și când mergeți seara la culcare, chiar dacă nu vă rugați, spuneți: Doamne, binecuvântează pe:…

Rugați-vă pentru ei! Copiii vă vor simți sinceritatea. Știți ce ne-au zis nouă copiii de la Sibiu? I-am întrebat depre prima trăsătură de caracter a unui profesor sau preot. Știți ce au zis? Sinceritatea. Copiii trebuie să simtă că atunci când vorbești de „Joc Secund” a lui Ion Barbu, o faci din dragoste pentru ei și nu de Bacalaureatul de la sfârșitul anului. Să nu-i batjocorești cu examenele care îi așteaptă. Sunt examene mai grele decât admiterea în liceu și Bacalaureatul – examenul comunitar”, spunea preotul Constantin Necula, la un eveniment din luna decembrie.

[cristiboss56]

In doi bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor.

TEOFAN ZĂVORÂTUL

[cristiboss56]

Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi
1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfântSfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.