Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Da este greu şi dureros să iei jugul Legii lui Dumnezeu, căci atunci fără îndoială că va trebui să înceteze joaca de-a viaţa şi să înceapă viaţa cea adevărată, prin purtarea crucii. Pesemne că dumneavoastră împreună cu soţul aţi intrat deocamdată doar în pridvorul cortului vieţii creştine. Iată de ce dorinţele dumneavoastră se schimbă cu atâta uşurinţă şi lipsă de responsabilitate. Frica de Dumnezeu încă nu s-a atins de inima dumneavoastră, iar noţiunea de viaţă veşnică vă lipseşte întru totul! De aceea, nici eu nu vă pot vorbi deocamdată decât despre cele din afară. Nu ştiu cum se va termina pentru dumneavoastră procesul.
Una ştiu, că dumneata n-ar fi trebuit să fii de acord cu divorţul.
Nu poţi să o iei de la capăt toată viaţa, alunecând mereu doar la suprafaţa ei. E timpul, şi demult a sosit timpul, să vă interiorizaţi şi să săpaţi cu râvnă şi multă sudoare în profunzimea sufletului dumneavoastră. Continuaţi să vă rugaţi pentru soţ, cereţi ajutor de la Apostolul iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Încredinţaţi-vă voii lui Dumnezeu, nefăcându-vă nici un fel de planuri pentru viitor. Încercaţi să evaluați din punct de vedere creştinesc fiecare pas pe care-l faceţi. Dumnezeu să vă înţelepţească!
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 86-87)

[cristiboss56]

Precum în spital se vindecă bolnavii trupeşte de diferite boli, aşa şi în Biserică bolnavii la suflet se vindecă de felurite boli sufleteşti şi trupeşti. Casa, Biserica aceasta – zice Sfântul loan Hrisostom – este spital duhovnicesc, pentru a vindeca aici rănile ce le vom lua de afară. Biserica este spitalul sufletelor. Se cade, deci, precum atunci când ne ducem în spital, după ce luăm doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim; aşa şi în Biserică, după ce ne alimentăm cu îmbelşugare din Cuvântul lui Dumnezeu, cu cele Sfinte şi cu Dumnezeieştile Taine, după sfatul duhovnicilor iscusiţi, să ieşim afară (în lume) la lucrul încredinţat sau la lupta cea bună. Privitor la aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, numeşte Biserica: spital sau casă obştească, casă de oaspeţi, han, în pilda omului căzut între tâlhari, despuiat şi rănit.
Omul din pilda aceasta este Adam, Eva şi oricare dintre păcătoşi. Ierusalimul din care s-a pogorât este înfierea, Raiul, credincioşia şi vieţuirea demnă de om şi creştin. Ierihonul e lumea şi păcatul care lesne înconjoară. Tâlharii sunt dracii. Rănile sunt patimile rele, păcatele. Samarineanul este Hristos Dumnezeu-Omul. Untdelemnul şi vinul sunt milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu. Casa de oaspeţi e Biserica; iar gazda sau îngrijitorul este Petru, Pavel, apostolii şi urmaşii lor: arhiereii şi preoţii. Cei doi dinari sunt Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Ce va mai cheltui e Sfânta Tradiţie şi orice învăţătură folositoare de suflet, vindecătoare de felurite răni sufleteşti. Întoarcerea cu răsplătirea feluritelor învăţături şi osteneli depuse pentru vindecarea bolnavilor la suflete e a doua venire a lui Hristos cu răsplătirea parţială la judecata particulară şi răsplătirea definitivă la Judecata universală.
(Protosinghel Nicodim Măndiță)

[cristiboss56]

Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă.
Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: „vom veni cu Tatăl şi locaş la el Ne vom face”. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele şi ochii şi urechile.
Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Mintea este un subordonat al inimii.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta :)

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

[cristiboss56]

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul”[1].
Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii lui Dumnezeu.
(Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)
[1]Rom. 2, 9.

[cristiboss56]

Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta :)

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

[cristiboss56]

Indrăzniți! Aveți credință! Aveți dragoste! Hristos trăiește. Niciodată nu moare; Iisus Hristos ieri și azi și în veci este același (Evrei 13, 8). Cel care i-a ajutat pe Sfinții Apostoli să învingă lumea ne va ajuta și pe noi; e de-ajuns să ne trezim și să ne îndepărtăm de somnul nepăsării. Acest strigăt al dumnezeiescului Apostol Pavel, pe care îl trâmbițez și îl amintesc acum, în clipa cea târzie a vieții mele, nu îl trâmbițez ca să vă treziți numai voi, frații mei iubiți, tovarăși de drum, împreună-luptători și războinici.
Îl trâmbițez și pentru mine, căci și eu am mare nevoie să lupt și să mă războiesc, fiindcă vrăjmașul nu încetează să ne războiască nici pe mine, bătrânul, nici pe voi și nici pe nimeni altul, până la ieșirea sufletului omului din trup. Căci și de Stăpânul cel desăvârșit al credinței noastre, Mântuitorul, Izbăvitorul și Scăparea sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a îndrăznit să se apropie și să-L războiască după Botezul din Iordan, când Se afla în pustie (Matei 4, 1-12); dar și la urmă, cu puțin înainte de moartea Sa pe Cruce, în seara Cinei celei de Taină: „vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine”, a zis Domnul (Ioan 14, 30).
(Avva Filothei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, 2003, p. 13)

[cristiboss56]

Òmul trebuie să ştie că prezenţa sa în lume nu este o întâmplare, ceva indiferent, ci este ceva bine definit şi profund, trebuie să ştie că viaţa sa nu este ceva frivol, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă, pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii nobile.
Dacă există o bucurie de a trăi, aceasta creşte numai pe un teren în care o severă disciplină intelectuală şi interioară este cultivată şi de unde se ridică o demnitate de a fi om, toate produse ale naturii noastre complexe, de o coloratură tragică şi sublimă.
Dacă existenţa noastră în lume şi procesul vieţii pe care o purtăm au un sens, de ce trăim la întâmplare şi atât de mărginit? Oamenii mari, toţi oamenii care au strălucit în această lume, au purtat în ei spiritul creator şi o raţiune superioară de a exista şi de a trăi. Bucuriile lor de aici s-au desprins din poziţia şi sensul ce le-au ştiut găsi, din forţarea proprie, semnificativă pentru întreaga existenţă ce au ştiut-o impune.
Va trebui odată să se rupă şi istoria în două, fiinţa umană să fie aşezată în locul de unde toate lucrurile şi lumea întreagă devin străvezii pe fundalul eternităţii. Inocenţa şi sinceritatea, dragostea şi creaţia pot deveni în acest fel căi ale bucuriei şi viaţa poate învinge moartea.
Omul şi lumea întreagă vor căpăta altă înfăţişare; cea mai neînsemnată făptură, cea mai ignorată existenţă îşi poate căpăta dreptul ei la viaţă în funcţie de un sens superior al împlinirii. Elemente şi forme, dimensiuni şi culori, faptă şi sens, toate-şi vor schimba felul într-o strălucire nouă.
Numai în această situaţie bucuria va lumina chipul celor mai mulţi dintre oameni.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 16-17)

[cristiboss56]

Cel ce intră în căsnicie curat, cast, pentru prima dată pătrunde taina unirii trupeşti, şi în urma acestui fapt în suflet se naşte pentru prima dată o atitudine nouă, evlavioasă, faţă de trupul celuilalt, care devine sacru. După cum arată viaţa, tocmai în urma apropierii trupeşti (în condiţii normale) din căsătorie înfloreşte în suflet sentimentul profund, luminos şi aducător de bucurie al dragostei reciproce, respectul tandru şi sentimentul profund al legăturii indisolubile dintre cei doi. Tocmai aici, în acest punct, se cunoaşte din experienţă dreptatea monogamiei şi toată nedreptatea divorţurilor.
Soţul şi soţia pot să aparţină doar unul altuia – şi aceasta este nu numai o cerinţă a moralei sociale, care ocroteşte căminul familial, ci şi ca o taină imperioasă şi profundă, care este pătrunsă în căsnicie. Apropierea sexuală nu numai că nu poate fi separată de alte moduri ale unirii dintre soţi, ci ea însăşi creează şi formează deplina integritate a tuturor relaţiilor reciproce dintre aceştia. Când între soţ şi soţie înfloreşte dragostea, ea străluceşte în toate şi pune stăpânire pe toate.
Atunci, cea mai mică dizarmonie este foarte dureros percepută: neatenţia, neglijenţa, nepăsarea – chiar şi în cele mai mărunte lucruri – provoacă întristare, nelinişte, chinuie şi supără, iar când apar semnele zămislirii unui copil, relaţiile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult prin dragostea de pruncul care urmează să vină pe lume, în cutremur evlavios înaintea tainei venirii pe lume a unui nou om prin apropierea dintre soţ şi soţie.
Fineţea şi puritatea iubirii reciproce nu numai că nu sunt exterioare apropierii trupeşti, ci, dimpotrivă, se hrănesc cu ea, şi nu este nimic mai bun decât profunda tandreţe ce înfloreşte doar în căsătorie şi al cărei sens constă în sentimentul viu al completării reciproce. Dispare sentimentul propriului „eu” ca individ separat, şi atât în lumea lor interioară, cât şi în lucrurile exterioare, fiecare din soţi se simte parte a unui întreg comun: nu vor să trăiască nimic unul fără celălalt, vor să vadă totul împreună, să facă totul împreună, să fie întotdeauna împreună în toate. Orice despărţire este percepută ca un chin, ca o ruptură în integritatea acestei unităţi. Acesta nu este nicidecum un triumf al sentimentalismului, ca acela prezentat cu ironie de către Gogol prin eroii săi Afanasii Ivanovici şi Pulheria Ivanovna din Moşierii de modă veche.
Iubirea sănătoasă, normală, dintre soţ şi soţie, nu numai că nu simte nevoia distanţării egoiste de ceilalţi, ci dimpotrivă, dă naştere unei sensibilităţi deosebite faţă de ceilalţi oameni. Grija tandră pe care o au soţul şi soţia unul față de altul creează în mod involuntar şi firesc o grijă tot atât de tandră faţă de ceilalţi oameni: eliberându-se de puterea egoismului, atât soţul, cât şi soţia, fiecare în parte, devin deschişi în inima lor faţă de toţi oamenii. (Protoiereul Vasilie Zenkovskii)

[cristiboss56]

Femeia devenită soţie este în primul rând un om, omul cel mai apropiat şi cel mai bun, omul alături de care şi prin care îţi înfăptuieşti destinul. Legătura sexuală există, dar nu este specifică şi definitorie, pentru că ea cade şi dincolo de sfera existenţei umane; în zoologie ea este reală şi necesară prin caracterul ei natural, dar această legătură capătă o semnificaţie nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăşi natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.
Înţelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparenţele lor înşelătoare. Oamenii, când se căsătoresc, fac acest lucru mai des împinşi de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel, îşi iau amante în loc de soţii, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înţeles de cămin, şi cu atât mai puţin de unitate de viaţă şi împlinirea unui destin uman superior.
Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei, pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm şi, mai ales, s-o distrugem. Fiinţă cu o structură proprie, cu o sensibilitate şi vocaţie specifică, ea manifestă valori şi sensuri cu totul particulare. Cine doreşte masculinizarea femeii, nu ştie ce face, pentru că în acest fel sărăceşte universul umanităţii noastre.
În căsătorie stau faţă în faţă două existenţe care sunt un potenţial de viaţă şi rodesc abia prin unificarea lor, sunt, aşa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuinţă realizarea unui echilibru existenţial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viaţă o altă existenţă şi care e, în mod real, altceva decât era iniţial. Aici e unul din misterele existenţei umane.
(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 64-65)