Mama si fratele nu se inteleg

[Carine]

În prealabil postat de AlinB

Poate ar trebui sa-l lase in pace, sa se descurce singur, poate asa ia viata mai in serios.



Lui n-are ce sa-i faca, dar s-ar putea schimba pe ea, daca s-ar cai de greselile din trecut, si-ar centra atentia pe relatia ei cu Dumnzeu, rugandu-se si pentru indreptarea fiului ei, ar fi mai linistita.

Cam la concluziile astea am ajuns si eu. Dar mama se supara pe mine cand ii zic lucrurile astea. Si nu sunt sigura ca isi da seama ca a facut rau lasandu-l la tara. Cand am intrebat de ce nu l-au luat si pe el in Bucuresti (pe vremea cand traia si tata) mi-au spus ca ar fi fost prea grea pt ca lucrau amandoi. I-am spus bine, dar pe mine cum m-ati crescut? De fapt si eu am crescut la bunica pana la 7 ani si continuam sa ma duc si dupa aia in fiecare vara.

Si cica el nu a vrut (desigur un copil de 5 ani zice ca vrea sa ramana unde a stat si pana atunci). Deci, cred ca in opinia parintilor mei, faptul ca l-au lasat acolo a fost spre binele lui. Bunica nu a vrut sa-l dea ca ii era teama ca tatal meu (deci tatal lui vitreg) nu o sa se comporte bine cu el.

Si atunci pentru ce sa se caiasca daca nu considera ca au facut ceva rau? Mama din cate stiu eu se spovedeste, dar nu stiu daca in spovedanie a zis vreodata faptul ca l-a lasat pe fratele meu cu bunica (poate a zis, nu am eu de unde sa stiu, dar cum o cunosc eu, refuza sa vada unde este adevarata problema probabil pentru ca o doare prea tare).

Dar un lucru este cert, ca e mama si ca o doare sa auda lumea vorbind de rau pe fratele meu si sa vada ca nu e fericit. Eu nu am ce-i spune cand e suparata, pot sa-i spun ca e crucea ei dar nu cred ca o s-o aline, pentru ca nu intelege cum de fratele meu nu vrea sa se schimbe.

[Carine]

În prealabil postat de gabriela8

Cred ca mosteneste putin firea tatalui...

Pace si bucurii!

Cum sa nu mosteneasca firea tatalui lui daca i s-a spus mereu "tu semeni cu P...., ca ala era asa"

Poate ca rolul meu ar fi sa-i accept pe amandoi asa cum sunt, sa-i asigur ca le inteleg durerea, fara sa-i incurajez in comportamentul lor, dar mai mult nu cred ca pot face in relatia directa cu ei. Fratele meu cred ca are nevoie de cineva care sa creada in el, si in faptul ca poate fi bun (ca deocamdata e in rolul de oaie neagra si se pare ca s-a obisnuit cu el, si face tot posibilul pentru a confirma ca el chiar este o oaie neagra).

Apoi ar mai fi faptul ca toate se leaga si se dezleaga in duh, cum zice Parintele Rafail Noica, "Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale",deci trebuie adusa rugaciunea catre Dumnezeu sa puna in inima lor si a mea cele necesare.

[AlinB]

Daca avand autoritate asupra lui, intelegi sa critici un om spunandu-i din start ca e rau, sigur va deveni rau sau va imprumuta comportamentul unui om rau.

Sunt destui oameni care se spovedesc doar ca sa implineasca un ritual, sau sa-si usureze constiinta, dar in sufletul lor nu-L cauta pe Dumnezeu prin acest gest si nu doar.

Si atunci raman in planul material cu neimplinirile si frustrarile care decurg de aici.

Din pacate mama ta nu poate adminte ca pana la urma felul lui de a fi este rezultatul faptului ca s-a eschivat sa-i fie mama pana la capat.
Si nici nu are sens sa-i spui asta, nu cred ca o va ajuta cu nimic, unii oameni nu reusesc sa-si abordeze constructiv greselile ci sfarsesc ca Iuda, sugrumati de ele.

Fratele tau s-ar putea sa traiasca o tragedie profunda, pentru el viata s-ar putea sa nu aiba nici un sens, in afara acestor distractii.
Este evident ca n-a realizat nimic in viata si nici nu are de gand.

Fara a-si indrepta acesta stare duhovniceasca eronata, nimic nu se va schimba cu adevarat in atitudinea lui.

Chiar si casatorit fiind, prin cine stie ce intamplare, in conditiile astea, casatoria lui va fi un esec.

[Carine]

În prealabil postat de AlinB

Daca avand autoritate asupra lui, intelegi sa critici un om spunandu-i din start ca e rau, sigur va deveni rau sau va imprumuta comportamentul unui om rau.

Sunt destui oameni care se spovedesc doar ca sa implineasca un ritual, sau sa-si usureze constiinta, dar in sufletul lor nu-L cauta pe Dumnezeu prin acest gest si nu doar.

Si atunci raman in planul material cu neimplinirile si frustrarile care decurg de aici.

Din pacate mama ta nu poate adminte ca pana la urma felul lui de a fi este rezultatul faptului ca s-a eschivat sa-i fie mama pana la capat.
Si nici nu are sens sa-i spui asta, nu cred ca o va ajuta cu nimic, unii oameni nu reusesc sa-si abordeze constructiv greselile ci sfarsesc ca Iuda, sugrumati de ele.

Fratele tau s-ar putea sa traiasca o tragedie profunda, pentru el viata s-ar putea sa nu aiba nici un sens, in afara acestor distractii.
Este evident ca n-a realizat nimic in viata si nici nu are de gand.

Fara a-si indrepta acesta stare duhovniceasca eronata, nimic nu se va schimba cu adevarat in atitudinea lui.

Chiar si casatorit fiind, prin cine stie ce intamplare, in conditiile astea, casatoria lui va fi un esec.

Cam sumbre previziunile...

[Parascheva16]

E de inteles de ce fratele tau este asa. Copiii sunt oglinda parintilor.

Problema a inceput de cand el a fost lasat la bunici, in loc sa creasca cu parintii lui. Chiar daca nu a spus niciodata, cu siguranta cand era mic, s-a simtit abandonat si probabil bunica a fost mama lui. E putin cam ciudat ptr. el acum sa primeasca morala de la mama lui. Chiar daca amandoi ati crescut cu bunica, desi din cate ai scris, se intelege ca tu ai stat mai mult cu ai tai, fiecare copil e diferit.

Sora mamei mele si-a lasat ambii copii la bunici. Amandoi au fost crescuti de ei de cand erau bebei, ptr. ca parintii "munceau". Baiatul mai mare este un tip minunat, harnic, de treaba. Nu are o relatie f.stransa cu ai lui, de vorbit si cerut sfat, tot la bunici merge. Fratele lui, care e mai mic, a facut numai boacane. Nu e baiat rau, dar e mai nazdravan. Nici el nu este atasat de parintii lui.

Are mult impact copilaria, mult mai mult decat ne imaginam. Si cand zic copilarie, ma refer de cand e omul mic, chiar in pantece.

Ai spus ca fratele tau nici nu se incurca cu fete singure sau fete bune. Poate nu se simte vrednic de ele? Adica, poate are o parere rea despre el si nu crede ca ar merita sa fie cu o fata buna?

Oricum, el nu poate fi ajutat cu morala si tipete. Iubiti-l asa cum este el, cu toate pacatele lui, caci nici voi si noi nu suntem fara de pacat. Rugaciunea, vorba buna si caldura sufleteasca poate sa il ajute acum. Are 35 de ani acum, doar Dumnezeu il mai poate ajuta. Rugaciunea mamei e f.puternica. Rugati-va ptr. el si iubiti-l.

[AlinB]

În prealabil postat de Carine

Cam sumbre previziunile...

Este realitatea.
Gandeste-te putin, ce meserie are, ce studii are, ce ocupatii are in timpul liber.

Ce anume din ce face pare sa dea vietii sale un sens, un rost si nu e doar distractie, amuzament, senzatie?

Prin ce anume se considera el implinit? Chiar il poti intreba asta.
Cum vede el viata? Viitorul? Ce vrea sa lase in urma? L-ai intrebat vreodata?

Crezi ca mama ta si-a pus vreodata intrebarile astea vizavi de el?
Sunt mai mult ca sigur ca nu.

Ceea ce o intereseaza e sa-l vada casatorit, mai putin conteaza cu cine sau cum sau de ce.
Desi aceeasi atitudine a bunicii tale in privinta mamei, a provocat o adevarata tragedie in viata ei, tragedie care prin fratele tau se perpetueaza si in prezent.

[adam000]

În prealabil postat de AlinB

Ceea ce o intereseaza e sa-l vada casatorit, mai putin conteaza cu cine sau cum sau de ce.
Desi aceeasi atitudine a bunicii tale in privinta mamei, a provocat o adevarata tragedie in viata ei, tragedie care prin fratele tau se perpetueaza si in prezent.

Foarte adevarat. Este un mecanism prin care patimile si mesajele de viata (care educa intr-o familie, scriu scenarii de viata), care nu aduc omul spre Dumnezeu (spre normalitatea, sanatatea si armonia ce a intentionat-o Dumnezeu sa fie in om), se transmit educational, transgenerational si nu numai (poate uneori chiar la nivel de crediinte, postulate despre ce este bine sau rau, dar nu in raport cu Dumnezeu care este originea si punctul de reper al binelui, ci in raport cu niste idei sau mesaje dintr-o anumita familie).

Este mecanismul prin care bagajul nostru familial, se transmite sub forma de mesaje generatiilor urmatoare. Nu este o educatie invatata, ci una vazuta faptic - caci copii imita ceea ce vad si preiau mesajele ce le-au fost transmise de la parinti nu atat verbal, cat faptic, prin exemplul parintilor.

Iar daca mesajul transmis intr-o familie, prin exemplul personal al membrilor, nu este unul in acord cu sanatatea si bunastarea pe care a intentionat-o Dumnezeu in om, ci este unul departat, abuziv, formalist, legalist, egoist, sau ne-legat in nici un fel de adevarata intelegere a voii lui Dumnezeu si de corecta raportare a omului fata de Dumnezeu, atunci rezultatele sint dezastruoase asupra omului. Pe muuulte generatii (pe cel putin tot atatea generatii cat se transmite mesajul sau determina un efect ce inca nu este inteles prin Harul lui Dumnezeu)

În prealabil postat de AlinB

Ce anume din ce face pare sa dea vietii sale un sens, un rost si nu e doar distractie, amuzament, senzatie?

Prin ce anume se considera el implinit? Chiar il poti intreba asta.
Cum vede el viata? Viitorul? Ce vrea sa lase in urma? L-ai intrebat vreodata?

Crezi ca mama ta si-a pus vreodata intrebarile astea vizavi de el?
Sunt mai mult ca sigur ca nu.

Prima intrebare ar fi putut sa o puna fratele tau, mamei tale. Atunci cand ea l-a parasit in grija bunicii, ca ea sa isi creeze o noua familie. Atunci cand probabil ca fratele tau a simtit ca el, copilul mamei tale, nu i-a dat mamei tale un sens suficient cat sa il simta si pe el ca fiind membru al familiei, si sa il ia in noua ei familie. Ci l-a abandonat la bunica. Si s-o fi intrebat si el, oare ce ii da mamei tale un sens vietii, in afara de distractie, amuzament si senzatie? Oare ce te poate face sa iti abandonezi (chiar si partial) copilul? Oare daca asta este o realitate pe care el trebuie sa o inghita ca fiind normala, el cum trebuie sa faca (considere normal) ca atitudine in viitor?

Despre a doua intrebare, cred ca ar fi f util sa il intebri nu numai pe fratele tau, dar si pe mama ta, si de asemenea sa alaturi si raspunsul tau la aceeasi intrebare si sa observi in ce aspecte coincid si in ce nu.
Despre a treia intrebare chiar daca mama ta nu si-a pus niciodata intrebarile fata de el, poate il le poti pune tu. Fata de toti trei de fapt. Si sa observi, sa constientizezi diferentele si de ce.

[adam000]

O completare: sa te intrebi toate acele intrebari si legat de tine, de pozitia ta fata de tine, fata de mama ta, fata de fratele tau si fata de bunica. Ca de fapt asta este scopul a toata aceasta discutie: care este pozitia ta in toata aceasta problema?
Altfel de ce scrii aici pe forum?

Crezi ca este de datoria ta sa te bagi tu in relatia dintre fratele tau si mama ta? Crezi ca poti tu sau ca ai dreptul sa ii spui tu fratelui tau cum sa isi traiasca viata? Sau este acest aspect de datoria mamei tale in opinia ta (si daca da, atunci pina la ce varsta)? Crezi ca ai tu dreptul sau obligatia sa ii spui mamei tale cum sa procedeze cu fratele tau (si daca da, in ce limite si de ce crezi asta)? Cel mai important: cum ai proceda tu cu viata ta (opiniile tale despre viata si situatii similare daca ti s-ar intimpla tie - intrucat viata ne poate rezerva multe surprize, cum ai reactiona tu/ care sint reperele tale morale fata de familia ta?) si cum ai proceda tu cu copii tai?

Chiar, de ce ai deschis acest topic? Care era scopul, ce doreai sa afli/obtii? Tu ai o opinie a ta fata de toate aceste aspecte? Care este aceea?

[Carine]

În prealabil postat de adam000

Chiar, de ce ai deschis acest topic? Care era scopul, ce doreai sa afli/obtii? Tu ai o opinie a ta fata de toate aceste aspecte? Care este aceea?

Eu sunt prinsa in sandwich intre ei. Asa a fost intotdeauna. Si mi s-a bagat in cap ca eu sunt responsabila pentru toti si pentru toate. Si vazand cum mama si bunica ma preseaza sa vorbesc cu fratele meu ca sa-l conving de ceea ce vor ele, eu nu stiu ce sa mai fac. Mama imi spune "vorbesti, da?" si daca nu zic nimic, adica incerc sa ma eschivez se supara pe mine si incepe sa se certe si cu mine. Adica ceva de genu, daca nu esti cu mine esti impotriva mea.

La fel bunica, am auzit-o spunand matusii mele "uite si proasta asta, nu-i zice nimic", referitor la faptul ca ea si fratele se certau si se insultau reciproc. Adica eu ar fi trebuit sa intervin si sa-i fac morala fratelui meu.

Oare sunt egoista daca nu ma bag? Pot fi acuzata ca eu sunt fericita cu sotul meu si ca i-am lasat pe ei nefericiti?

De ce ziceam ca de mica mi s-a insuflat ideea ca eu sunt responsabila pentru toti si pt toate (cel putin eu asa am interpretat)? Sa va dau cateva exemple : intr-o zi, mama se intoarce de la serviciu si tata luase ceva "la bord", eu intre timp m-am dus in piata si am stat de vorba cu cineva care vindea acolo. Cand m-am intors acasa, mama mi-a reprosat ca eu eram plecata si ei s-au certat. Si m-am simtit vinovata, uite, eu am petrecut timpul in companie placuta si ei au suferit in timpul asta. Stiu ca pare ilogic, dar de mica culpabilizez pe dierse motive. Altadata mama mi-a zis ca eu i-am imbolnavit pe toti care au avut grija de mine. ca nasa mea (pe la care am stat o perioada, dar nu foarte mult) asa a zis. Deci eu am imbolnavit-o pe bunica, pe mama si pe nasa. Uneori aveam impresia ca ii facea placere sa ma denigreze asa, dar de fapt de fiecare data cand imi spunea lucruri socante era ca sa ma convinga sa fac ceva ce vroia ea. Tot cand eram mica, avea niste probleme la genunchi, niste oase care ieseau un pic in evidenta. Si imi spunea ca nu mai stau pe vine ca o sa se agraveze. Deci avea intentii bune, dar eu copil uitam si tot faceam cum imi venea. Si ca sa ma convinga (presupun ca de asta, ca altfel nu vad de ce), mi-a zis ca am un handicap si ca atunci cand o sa vreau sa ma casatoresc sa iau unu tot ca mine, handicapat. Vreau sa va spun ca in timp problema mea la genunchi a disparut, acum nu se mai observa nimic.

In fine, de cate ori cineva este are o problema, sau daca cineva este suparat eu am impresia ca este din cauza mea. Si incep sa ma apar, sa ma justific, uneori chiar atac (dar de fapt este o atitudine defensiva). Cu timpul am mai invatat ca nu sunt responsabila pentru ce fac altii si ca nu e obligatia mea sa ma bag, dar stiu ca atunci cand o sa ajung in Ro o sa fiu prinsa in vartejul certurilor, o sa fiu la mijloc si nu stiu ce ar trebui sa fac.

Dar de fapt acum stiu ce sa fac, nu ma mai bag. Nu o sa ma mai simt egoista ca nu ma bag. Am inteles ca ei isi creaza singuri suferinta, si ca nu trebuie sa intru la mijloc, nu sunt datoare sa fiu arbitru sau sa fiu unealta unuia sau a celuilalt. Si poate ca cel mai important lucru este ca nici nu am puterea sa fac ceva pentru ei in privinta neintelegerilor pe care le au; mult timp am crezut ca oamenii sunt logici si asculta de argumente logice, dar asta este atat de fals, nici eu nu ascult de argumente obiective, suntem oameni si suntem subiectivi. Incercam sa-i explic mamei si fratelui anumite lucruri, dar ce drept am eu sa le spun ce sa faca? Ei nu au dreptul sa ma controleze pe mine si eu nu am dreptul sa-i controlez pe ei. Sa-si vada fiecare de viata si de mantuirea lui.

Asta este concluzia la care am ajuns. Si ma simt eliberata.

Domnul sa te ajute, Carine!
Eu te inteleg. Nu se poate face bine cu forta si nu mi se pare ok sa fim santajati, manipulati sa facem anumite lucruri.