Atenţia

[cezar_ioan]

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat şi când vorbim despre "eu", "conştient", "subconştient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ş.a.m.d.
Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut. Şi uneori, numindu-l, el îşi ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conştiinţei noastre....

Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!

Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuţie cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară şi totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine şi la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoţie însă dau cu capul în uşă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deşi, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.

Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înţeleg bine, a unit printre altele şi orientările atenţiei într-o singură "poiană". Când şarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se opreşte în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, şarpele trece uşor printre gânduri şi printre alte plante sufleteşti şi pătrunde în lumina poieniţei, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu ştiu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroşi şi ne tot minunăm de ea. Dar nu-i aşa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenţi la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i aşa?
Un monah poate lucra toată viaţa unimea atenţiilor (că sunt măcar trei) şi dacă reuşeşte să înveţe ceva, atunci el devine gheron prin nevoinţă şi har, nu-i aşa?

Frumoasa (cred) şi neaşteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenţi la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Şi cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenţia externă cu atenţia internă şi cu atenţia la Dumnezeu?

Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenţie unor copilării?...

P.S. Am ales să propun subiectul la secţiunea "Pocăinţa" întrucât pocăinţă fără strunirea atenţiei nu prea văd să se poată desfăşura. De fapt, în afara atenţiei toate merg strâmb (sau nu?) în planul conştient al omului, presupun.

Cu adevărat frumoasă această dilemă. Tudor ne surprinde din nou cu maturitatea problemelor pe care le pune. De fapt, n-ar trebui să fie surprinzător, dacă n-am uita că și noi am fost copii și am avut întrebări existențiale. Faptul că încă suntem preocupați de ele nu înseamnă că s-au născut azi, ci doar că am uitat când ni le-am pus prima dată.

Problema atenției - la Dumnezeu, la lumea noastră lăuntrică și la ceilalți - și-o pune orice creștin care conștientizează, asistat de obicei de scrierile sfinte, că are de lucru cu sine, pentru împlinirea dorinței care crește în el de a se uni cu Hristos. Și cum calea este lăuntrică iar drumul duhovnicesc, înțelege că trebuie să-și deschidă acest ochi, să-și exerseze această vedere.

Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa. Atunci încep să se întâmple minuni. Omul constată că inima îi este un pietroi (vorba lui MariS) sau un ogor înțelenit sau plin de buruieni. Dacă se apucă de treabă, rugând întruna mila Domnului, ogorul inimii sale, însămânțat în prealabil de cuvintele sfinte, va primi ploaie și lumină dumnezeiască, se va înmuia și va începe încet, încet, să dea lăstari care vor crește până vor ajunge, cândva, să rodească.

Poate am cam divagat, însă lucrarea aceasta este tocmai pocăința la care făceai referire, iar rugăciunea nu se poate fără atenție.
Și minunea este că în rugăciunea aceasta care trebuie să devină a inimii, însuși Hristos - Logosul, Dumnezeu Cuvântul, Rațiunea divină, coboară în inima la a cărei ușă ne-a spus El că stă și bate. Noi credem că Îl chemăm, însă iată că El deja este acolo și așteaptă să-i deschidem.

Celelalte atenții cred că sunt cuprinse în aceasta, către Dumnezeu, pentru că El cuprinde toate și pe toți. Omul care se roagă nu se închide în sine, nu se izolează de tot ce-l înconjoară, ci din contră, cu harul Domnului devine mai prezent și mult mai atent și conștient de lumea în care se află, mai receptiv.
Sf. Serafim din Sarov (parcă) dădea îndată răspuns potrivit celor care veneau cu diverse probleme la el, rugându-se și pătrunzându-le într-o clipă, în profunzime (însă am cunoscut și în viață un astfel de rugător).

[cezar_ioan]

Mulţumesc pentru răspuns! Foarte frumos, Cristian, iar asta îmi dă curaj să adâncesc tema (aşa cum o percep eu acum): Tudor a văzut pe părintele Cleopa făcînd simultan două acţiuni - vorbea oamenilor, pe un pridvor şi totodată mişca încet din degete, pe metanier. Acest detaliu l-a făcut să cugete la volumul (sau mobilitatea) atenţiei Părintelui şi să realizeze că monahii sunt simultan atenţi şi la rugăciune şi la oameni. A cugetat mai apoi că musai sunt atenţi şi la mişcările lor lăuntrice.
Ei bine, întreb acum: noi creştinii din lume, prinşi în activităţile atât de solicitante, cu stimuli de tot felul, care de care mai pregnanţi şi mai acaparatori, cum putem păstra atenţia lăuntrică (cu riscul de a produce vreun accident, risc real şi teribil de periculos!)? Şi cum o facem oare? Avem repere, indicii, semne de reper? Folosim simţurile corporale? Practicăm introspecţia? De unde ştim că nu ni se pare că un gând e o simplă reacţie automată la un context, mai degrabă decât un steag fluturat dinlăuntrul inimii? (mai departe, referitor la văzduhurile lăuntrice, nu îndrăznesc deocamdată să întreb)

Uite, ca termen de comparaţie: în domeniul relaţiei de consiliere/psihoterapie suntem permanent instruiţi să monitorizăm mişcările fizice, emoţionale şi mintale ale propriei fiinţe. (Valabil şi în munca de profesor, în negocieri etc.) Când ai pierdut contactul cu mişcările tale lăuntrice înseamnă că, deja, eşti în afara experienţei de viaţă aici şi acum, şi ai fugit ... exclusiv în minte. În trecut sau în viitor. Ca urmare, proiectezi asupra clientului atât frustrările sau rănile trecutului tău cât şi aspiraţiile personale îndreptate spre viitor. Iar aceasta creează de obicei, în subiectivitatea semenului, impresia că nu e înţeles, că nu e ascultat etc. De aici probleme în relaţie, comunicare slabă/defectuoasă şi de multe ori eşec terapeutic (şcolar, marital, de afaceri etc.).

Or, acest canon al profesiei de consilier cred că e tangent, cel puţin, cu lucrarea creştinului nevoitor, indiferent de profesia lui sau de vârstă.

Mai întâi, aşadar, exerciţiul contactului cu sine.
Dacă s-a prins deja şi oarecare obişnuinţă a rugăciunii (forma cea mai scurtă face adevărate minuni, cred), am sesizat că se modifică şi percepţia mişcării interioare. Rugăciunea creşte anumite senzaţii lăuntrice, moderează pe altele, tabloul interior se modifică, se reaşază ca intensităţi, relief, lumini şi umbre... În relaţia cu altul, efectul pe care îl cunosc mai bine este: asculţi, mai degrabă decât vorbeşti. Şi asculţi modificat; mai îngăduitor, mai receptiv, meditativ. Ba chiar dubitativ...

Unificarea celor trei direcţii ale atenţiei moderează zvâcul intempestiv al intervenţiei. Scade iuţimea gestului verbal sau de alt gen. Comportamentul devine mai domol, mergi, parcă, în sfârşit la pas!... Nu mai goneşti nebuneşte, îţi aminteşti că exişti şi tu, că Domnul e aproape, cauţi să îţi tragi sufletul, oleacă...
Apar, însă, altele...:)

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat şi când vorbim despre "eu", "conştient", "subconştient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ş.a.m.d.
Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut. Şi uneori, numindu-l, el îşi ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conştiinţei noastre....

Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!

Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuţie cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară şi totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine şi la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoţie însă dau cu capul în uşă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deşi, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.

Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înţeleg bine, a unit printre altele şi orientările atenţiei într-o singură "poiană". Când şarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se opreşte în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, şarpele trece uşor printre gânduri şi printre alte plante sufleteşti şi pătrunde în lumina poieniţei, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu ştiu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroşi şi ne tot minunăm de ea. Dar nu-i aşa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenţi la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i aşa?
Un monah poate lucra toată viaţa unimea atenţiilor (că sunt măcar trei) şi dacă reuşeşte să înveţe ceva, atunci el devine gheron prin nevoinţă şi har, nu-i aşa?

Frumoasa (cred) şi neaşteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenţi la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Şi cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenţia externă cu atenţia internă şi cu atenţia la Dumnezeu?

Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenţie unor copilării?...

P.S. Am ales să propun subiectul la secţiunea "Pocăinţa" întrucât pocăinţă fără strunirea atenţiei nu prea văd să se poată desfăşura. De fapt, în afara atenţiei toate merg strâmb (sau nu?) în planul conştient al omului, presupun.

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.

[cezar_ioan]

Uneori atenţia este furată, absorbită de un stimul extern (cu însuşiri frapante) şi atunci, am sesizat, te trage de mânecă obişnuinţa rugăciunii pe care o simţi cum porneşte în tine, singură, lin, adeseori vesel dar şi sobru, alteori...
Am remarcat că prima mişcare e una de reculegere, îndreptată spre starea psiho-fizică. Sesizezi, de pildă, că stai picior peste picior (când situaţia ar fi cerut altă postură) sau că ţii capul prea sus, ori că stai cocoşat, ori că eşti prea trist ori prea vesel sau că ţi-a fugit imaginaţia ori privirea cine mai ştie pe unde... etc.
Ţi s-a întâmplat?

Cum se leagă toate!
Ce Meşter Mare ne-a alcătuit, Slavă Lui!

Şi e vorba despre "banala" atenţie, pe care manualele de psihologie o expediază într-un capitol sumar, numind-o ca simplă funcţie fiziologică (cum dealtfel cred că şi este, până la un punct), alături de altele...

Lucru de minune, însă: această atenţie e de fapt, spun cercetaşii lumii, o zonă activă a memoriei! Depinde aşadar de cunoştinţele noastre, printre care şi scopurile şi dorinţele formulate mai mult sau mai puţin explicit... Într-un fel e atent omul care deţine cunoştinţe în vânat fripturi, altfel cel destoinic în răpus salata!...

[cristiboss56]

Cea mai mare lupta a mea este , draga Ioane , cu imprastierea mintii mai ales in rugaciunile zilnice !
Am ore in sir cand ma rog , dar minute de atentie adevarata , si atunci reiau de la cap pana imi pun ordine in mintea cea neascultatoare .
Lipsa atentiei , lipsa de concentrare si deci imprastierea mintii este cu adevarat o grea povara , si singurul remediu este vointa , rabdarea si nu in ultimul rand credinta cea adevarata , mantuitoare .
O minte simpla , neimprastiata si nedispersata in multe lucruri va aduce cu siguranta roade in viata crestinului !
Mai putem noi oare . draga Ioane , sa vorbim de Rugaciunea Mintii , fara o astfel de concentrare ? Cu siguranta , nu , caci concentrarea unica a mintii ne arata pe ce treapta suntem, iar atunci cand vom reusi sa adunam in inima noastra cele ale mintii , cu adevarat am reusit !
Inca odata multi ani cu bucurii cu ocazia zilei tale de nastere si sa te ajute Bunul Dumnezeu in toate cele cu folos , inclusiv in terminarea cu bine a celei de a doua facultati , Facultatea de Teologie , caci cu adevarat iti va fi necesara atentia , rabdarea , vointa si multa dragoste presarata peste toate acestea !
Doamne ajuta !

[cezar_ioan]

Că tot pomenişi de rugăciune, frate Cristian, am constatat nu doar prezenţa unor distractori ai atenţiei (gânduri, imagini, emoţii străine de duhul rugăciunii - iar toate acestea vin deopotrivă din starea de curăţie, atât cât este, a inimii precum şi din atmosfera dimprejurul rugăciunii, adică din lucrarea de toată vremea a persoanei noastre prinse în vârtejul fiecărei zile) ci şi o creştere a sensibilităţii sau acuităţii atenţiei, cu timpul, cu stăruinţa, cu deprinderea meşteşugului - să zic aşa...
Altfel spus, dacă la început rugătorul sesizează doar senzaţii tari, grosiere, ale stării sale sufleteşti, cu vremea devine capabil să conştienteze împotriviri mult mai fine precum şi, slavă Domnului, un abur subţire, de nespus, un parfum aparte în gândurile lui, în starea emoţională, în toate...
Ce sunt aceste împotriviri?
Ce e parfumul acesta?
Treburi de împărtăşit cu duhovnicul şi, totodată, "obiecte" ale atenţiei noastre re-înnoite, când ea cată la sine şi la Bunul Dumnezeu...

Cât priveşte legătura celor trei direcţii ale atenţiei, eu nu cred că ea în sine are vreo importanţă. Întrucât şi ateul poate fi atent concomitent: la sine (sunt aşa şi pe dincolo), la mediul său (ăştia sunt aşa şi aşa), la Dumnezeu (o simplă idee inventată de primitivi - zice el).
După cum şi fratele Florin, care se străduieşte, cred eu, să Îl cunoască pe Domnul, poate fi atent la sine şi la ideea de Dumnezeu, ca orice oriental serios şi dedicat cu totul şcolii lui.
Dar sunt oare, aceste experienţe ne-creştine, acelaşi lucru cu experienţa atenţională a unui creştin evlavios?
Eu cred că nu, nici pe departe. Întrucât experienţa conştientă a creştinului este înrâurită de Duhul Sfânt, orice ar crede cei din afara Bisericii. Creştinul trăieşte o experienţă prosexică diferită calitativ de experienţa omului din afara Bisericii. Pur şi simplu este vorba despre altceva. Neîmpărtăşibil, cel mai adesea...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa.

Şi către semeni! Către întreaga zidire.
Întrucât, rugîndu-se creştinul şi ajungînd la cuvântul "păcătosul", el se raportează clar, limpede şi dureros către oamenii pe care i-a rănit, faţă de care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ba chiar către orice alte fiinţe sau alcătuiri ale Creaţiei.
A te recunoaşte drept păcătos, cred eu, implică prin Porunca Iubirii o conştientizare a eşecului tău în raport cu aproapele.
Nu pot spune despre mine "păcătosul", fără să am în vedere oamenii pe care i-am rănit, desconsiderat, nedreptăţit etc. Dimpotrivă, tocmai pentru că am făcut, vai, acestea, spun şi eu în deplină cunoştinţă de cauză: "păcătosul". Altminteri ce rămâne? De nu o vorbă goală, insuficient înţeleasă/resimţită/asumată...
Suntem, aşadar, atenţi şi la acest cuvânt, de se poate ....:)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.

Florin, postarea ta este foarte frumoasă, după gustul meu estetic - o adevărată friptură de text!
Prefer, totuşi, să mă ţin la post şi iată de ce: noi creştinii nu avem nevoie de un efort de "puritate", în sensul de eliminare a păcatului, orice s-ar crede din cuvintele mele... Nu elimin eu păcatul deşi mă străduiesc, uneori, din răsputeri.
Dimpotrivă, noi trăim în păcate, conştientizăm mereu păcătoşenia şi neputinţa noastră de a bate păcatul. Ca urmare, din neputinţă în neputinţă, noi creştinii:
a) devenim conştienţi de noi înşine, de întreaga noastră neputinţă trupească (întrucât păcătuim fiind salahorii trupului, mai întâi)
b) ne acceptăm starea păcătoasă, fără însă a o dori sau a o îndrăgi
c) punem mintea la bătaie, înţelegînd că doar mintea, prin munca ei, poate avansa către dreptatea şi mila lui Dumnezeu
d) practicăm rugăciunea şi alte nevoinţe de zi cu zi în acest scop
e) ne minunăm deseori de lucrarea ascunsă a harului în noi, mai precis de roadele acestei lucrări (întrucât lucrarea în sine a Duhului nu stă în puterea noastră de conştientizare)
f) şi prin toate acestea, precum şi prin altele (dureri, îndeosebi, lacrimi multe, uneori deznădejdi întregi, trecătoare sau ceva mai statornice) şi îndeosebi prin rugăciunile duhovnicului şi ale altor creştini (inclusiv îngeri şi sfinţi) dobândim un strop de smerenie.

Asta-i tot.
Dar nu putem noi să unim nicicum cerul şi pământul, decât în metafore, în visări, în intenţii; frumoase, ce-i drept...
Aşadar, nu stă în puterea noastră să corectăm vreo percepţie fundamentală, oricât de dezamăgitor sună aceasta. Ci Duhul deschide alte percepţii în sufletul nostru, noi înţelesuri, noi puteri de făptuire, noi simţăminte - prin har, prin Mila Domnului.
Lumina nu ţâşneşte niciodată din noi, ca efect al vreunei împăcări dintre pământ şi cer (Apostolul arată clar că acestea sunt ireconciliabile în noi, CA SĂ NU FACEM CE VOIM), ea nici nu emană din om, fie el şi sfânt (cum afirmă Cătălin pe alt topic), ci totdeauna se dă ca dar, pogorîndu-se, când şi cum şi cât voieşte Domnul. În gânduri se pogoară, în simţiri, în toată fapta bună; în jurul nostru chiar, precum scriu sfinţii.
Aşa cred, să mă ierţi dacă ţi-am greşit.

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut.

Un profet evreu ti-ar fi spus ca solutia,in lunga si bogata lor traditie profetica,era revelarea realitatii prin gesturi simbolice prin care ei ducea centrul de greutate al perceptiei de la ei spre Dumnezeu si spre ceea ce acesta va face.Era solutia celor care,cum spui tu,erau continuti inauntrul fenomenului dezbatut dar care trebuiau sa arate voia lui Dumnezeu pentru cei de langa ei,constienti de ostracizarea pe care aveau sa o suporte din partea oamenilor care nu puteau accepta ca Dumnezeu putea actiona si altfel decat si-ar fi dorit ei.Vechiul Testament contine mai multe asemenea exemple de gesturi simbolice ce contineau in simbolismul lor realitatea la ce va urma si un caz interesant este al profetului Ieremia care,la indemnul divin,sparge in fata conationalilor sai un vas de pamant(capitolul 19)pentru a arata ceea ce Dumnezeu urma sa faca(capitolul 18)intrucat evreii isi facusera un talisman din Templu pentru a-i proteja de consecintele propriului lor comportament pagan,o perversitate care cerea legitimare divina pt propria lor ticalosie(capitolul 7:8-11).

Aceasta lunga traditie a simbolismului profetic evreiesc isi va gasi deplina implinire in gesturile si invataturile Mantuitorului si ma intreb,din moment ce istoria gesturilor simbolice nu s-a oprit niciodata,daca nu sunt momente in care un asemenea gest nu ar vorbi mai mult si mai profund decat cuvintele,pt ca te invita sa cunosti o realitate dincolo de el,pe care el ti-o rezuma poate intr-o evidenta violenta dar care,analizata,poate duce spre insasi cauza si solutia problemei.In orice situatie insa te intriga,te nedumereste,te poate infuria dar nu te lasa indiferent,mintea umana reactioneaza,spre surprinderea noastra,la stimuli dintr-o realitate ce pare dincolo de ea.Odata un profesor de geografie a obsevat dezinteresul dureros fata de materia pe care o preda dar interesul pt hartile colorate.La urmatoarea lectie,cand nimeni nu parea interesat,s-a ridicat brusc si a inceput sa rupa incet o asemenea harta.Copii au reactionat violent reprosandu-i ca distruge ceea ce lor le place.El le-a cerut scuze,le-a spus ca a crezut ca nu-i intereseaza si apoi i-a intrebat daca nu ar dori sa le povesteasca despre acele harti.Din aceea zi copii au privit altfel materia,intelegand legatura dintre cuvinte,ce pot parea plictisitoare,si imagine,atat de fascinanta in aparenta dar atat de saraca fara cuvinte.Ambele creeau o realitate si gestul simbolic de distrugere a uneia dintre fatetele ei a de lansat resortul mental de prezervare a realitatii prin acceptarea in forma ei composita.

Catodata,fie ca suntem de acord sau nu cu ele,mici gesturi simbolice ale celor din jurul nostru ne vorbesc mai profund decat ne inchipuim :)