"Mă bucur şi mereu mă voi bucura"

[cristiboss56]

"Mă bucur şi mereu mă voi bucura" , este concluzia la care a ajuns Sfântul Apostol Pavel după lungile şi grelele suferinţe. Sfinţii Părinţi au accentuat în Învăţăturile lor că , invidiile, duşmăniile, primejdile , intrigile, precum nimic din toate acestea nu pot întrista un suflet mare şi înţelept. De ce ? Pentru că bucuria, bucuria adevărată nu se consumă în interiorul tău, ci ea se trăieşte împreună cu cei de lângă tine, iar atunci când ei prietenii, nu îţi împărtăşesc bucuria, totul parcă se ruinează. Spunea cineva odată atât şi atât de înţelept şi adevărat : " O bucurie neîmpărtăşită este, de fapt , un pas către tristeţe. Probabil că mulţi din noi am trecut prin astfel de momente de tristeţe inexplicabile pentru moment. Revenirea noastra a fost tocmai împărtăşirea bucuriilor celor din jur, prietenilor noştri, atâţia câţi au mai rămas . De menţionat că bucuria de care vorbeşte Apostolul este însă un sentiment constant, care nu oscilează în funcţie de atitudinea celor din jur, aş zice că este mai mult decât o trăire, este de fapt o atitudine. Bucuria Sfântului Pavel este slujirea Mântuitorului şi nădejdea mântuirii, o slujire şi o nădejde ce ar trebui să ne însoţească şi pe noi, cu adevărat, până în ultima clipă . În fond nu aceasta este sensul credinţei noastre ? Cu siguranţă că da ! . Siguranţa drumului pe care merge şi credinţa în Dumnezeu fac din Sfântul Pavel unul dintre cei mai optimişti oameni.

[ory]

Ce diferite intelesuri poate avea aceasta pocainta ! ! !
Unii inteleg prin pocainta sa sa-i indeparteze si sa-i ponegreasca pe cei pacatosi, altii inteleg sa zvarle de langa ei copii creeati din pacat,altii inteleg sa-si scrajeleasca din propria carne pentru a simti inconfundabila durere trupeasca. Altii inteleg pocainta prin retragere si sihastrie, prin nevointe si dedicatie sublima, alti oameni inteleg pocainta prin lacrimi si durerea apasarii peste sine, prin nerepetarea greselii. Dar, ce inseamna greseala, pana la urma ?
Mai ales in zilele noastre, greseala a capatat sensuri cat mai relative, adaptandu-se dupa principiile individuale, dar si generale ale oamenilor.
Am ajuns in stadiul in care sa nu prea inteleg sensul lepadarii de sine, a lepadarii de cele lumesti, a departarii de placerile lumesti, si aceasta, datorita unor factori psihologici foarte puternici care mi-a influientat viata.
Cum adica sa ne lepadam de sine, cum adica sa ne lepadam de cele lumesti, cand acestea ne insufletesc existenta insasi. Creierul este cel mai de temut dusman al omului, daca-l privezi de activitatea diferitelor lucruri cotidiene, a diferitelor bucurii sociale, a diferitelor simtiri satisfacatoare si vise inaltatoare, acesta va crea cu siguranta cel mai cumplit si mai complex razboi cu sine. Din lipsa de stimuli fizici, sentimentali, el v-a nascoci cele mai terifiante cai spre autodistrugere, tocmai pentru ca placerea aceasta lumeasca si detestata de presupusa spiritualitate, ii da creierului viata si duhului un sens.
Intr-o emisiune despre razboiul din Irak, spunea un comandant al armatei americane ca cel mai greu lucru al misiunii soldatilor, nu a fost misiunea militara in sine, ci plictiseala. Irak fiind o tara musulmana, li se interziceau soldatilor sa asculte muzica si sa primeasca reviste sexy, lucru pe care, de fapt si-l doreau pentru timpul liber. Astfel, comandantul lor a trebuit sa lupte foarte mult cu mentinerea soldatilor pe pozitie, sanatosi mental, fiindca spunea dansul ;" trebuie sa feresti oamenii de plictiseala, caci risca sa devina constienti de propriile temeri si sa nu mai dea randament ". Foarte, foarte bine spus ! Lipsindu-ne de micile placeri ale vietii, de micile carari spre care alergam zilnic, ca bezmeticii, carari banale ce par a nu duce nicaieri, riscam sa devenim mult prea constienti de propriile temeri, astfel incat sa ajungem imuni la acele placeri, dar foarte activi la autodistrugere si denigrarea propriului sens lumesc.
Pana la urma, toate aceste lucruri lumesti ne pot defini principiile, fara ele principiile de care pretindem ca ne agatam nu au valoare. Sunt ca niste ecuatii in care trebuie sa existe obligatoriu mai multi termeni pentru a fi rezolvata. Imi plac ecuatiile fiindca imi place misterul, imi place misterul fiindca el ma face sa cred ca dincolo de viata exista speranta.
Bucuria trebuie sa ne defineasca, ca si fiinte atat de complexe si privilegiate de divinitate prin rationament, mai mult decat tristetea, exact cum spunea Cristi. Trebuie sa putem face din lucruri trecatoare, bucurii trecatoare, din lacrimi indurerate, lacrimi nadajduitoare, din resentimente, simtiri atat de fine si frumoase ale omeniei. Pocainta trebuie sa imbrace straiele binefacatoare ale unei vieti mai bune, ale unui suflet mai bun, nu ale unor fiinte crispate si ingreunate de o doctrina incerta.
Spunea cineva odata; "pacat este ceea ce intuneca sufletul, ceea ce se opune bucuriei..."Bine-nteles, din punct de vedere crestinesc, ar putea fi interpretabil, dar un om profund poate sa inteleaga mult mai bine veridicitatea acestor cuvinte care tin mai degraba de constiinta decat de aparenta, aparenta atator prejudecati.
Trebuie sa fim fericiti....indiferent in ce credem, asta este si cheia spre a mai avea puterea sa credem ceva.
Scuze !...m-am intins prea mult cu scrisul...

[Traditie1]

Ory, obiectivul ascezei nu este golirea de sine ci umplerea de Dumnezeu. Pentru aceasta, ascetul cauta sa renunte la orice se pune între el si Dumnezeu.

Nici urmarea propriilor dorinte nici asceza în sine nu sunt sanatoase.

Daca îti traiesti viata, asa cum îndemni, treptat sufletul se goleste de capacitatea de a fi fericit, poate ca si facultatile sufletesti, ratiunea si simturile, slabesc în acuitatea lor pentru ca spiritul se transforma în lucrurile pe care le consuma. Consumi materie, te materializezi.

Evanghelia vorbeste de lepadarea de sine, de luarea crucii, umblarea pe calea strâmta si atrage atentia ca alternativa este pierzarea. Dar toate acestea nu trebuie facute oricum. Daca renuntam la ceva fara a înlocui cu nimic, se întâmpla ce spui tu. Dar daca renunti numai la lucrurile care te împiedica sa fii în rugaciune, atunci viata ta îsi gaseste un echilibru mai bun pentru ca scapi de oscilatiile între bucurie si angoasa specifice vietii de urmare a propriilor placeri.

Lipsindu-ne de micile placeri ale vietii, de micile carari spre care alergam zilnic, ca bezmeticii, carari banale ce par a nu duce nicaieri, riscam sa devenim mult prea constienti de propriile temeri, astfel incat sa ajungem imuni la acele placeri, dar foarte activi la autodistrugere si denigrarea propriului sens lumesc.

Iata ca ai intuit ceva adevarat: oprirea din zburdarea lumeasca aduce o adunare a mintii, a regasire de sine care e mai de pret ca orice, dupa cuvântul Mântuitorului (Ce-i va folosi omului sa câstige lumea daca-si pierde sufletul?).

În aceasta stare de trezvie, de control al propriei fiinte, Duhul Sfânt poate aduce în memorie pacatele din trecut, nu doar sub forma fizica sub care s-au petrecut ci mai ales în sensul gândurilor si deciziilor, sensul miscarilor inimii, calcarea de constiinta prin care sufletul nostru a murit putin câte putin cu fiecare pacat. Pocainta nu e lucrata de om ci de Duhul Sfânt în cei ce petrec în trezvie si El nu poate lucra în cei ce zburda fiindca mintea acelora e mereu plina de gânduri si preocupari lumesti.


Îndemnurile la a fi fericiti din evanghelii si epistole nu sunt niste porunci. Sfântul Pavel vorbea de fericirea pe care o simte cel care împlineste poruncile Domnului si care este aceeasi cu fericirea din vesnicie, fiindca viata de acum este începutul vesniciei.

[cristiboss56]

Aşa cum am arătat şi la începutul acestui topic, siguranţa drumului pe care merge şi credinţa în Dumnezeu fac din Sfântul Apostol Pavel unul dintre cei mai optimişti oameni.
Nici umbră de îndoială, nu îşi pune întrebări când suferă , priveşte cu detaşare când este lăudat. De fapt, a şti că fiecare încercare îţi este spre mântuire este dătător de nădejde. Atunci când ni se spune că cel mai rău la gust medicament este necesar pentru vindecare îl primim cu plăcere. Încercarea are acel gust amar, iar atunci când apare trebuie să o acceptăm ca pe un tratament, sau să învăţăm pe cât putem acest lucru, să nu fim pe cât posibil nişte bolnavi îndărătnici .

[windorin]

In viata fiecarui sfant (cazul de fata, Sfantul Pavel) exista un moment anume, o intalnire de nedescris cu Dumnezeu, iar aceasta nu mai poate fi uitata toata viata. Abia dupa acea intalnire, omul nu mai poate uita dragostea lui Dumnezeu, indiferent de cele prin care este randuit sa treaca.

Sfantul Siluan Athonitul spune neincetat: "Cel ce a simtit dragostea lui Dumnezeu sau prezenta Duhului Sfant in el, acela nu-L mai poate uita niciodata si nemangaiat se va simti alaturi de orice, in afara de Dumnezeu."

Apostolul Pavel L-a intalnit pe Hristos. Sfantul Siluan L-a intalnit pe Hristos. Fiecare sfant L-a intalnit pe Hristos, in mod vizibil sau in inima lui. Pana la aceasta intalnire, omul poate cadea usor prada indoielilor, slabiciunilor si oboselii.

Cunosc pe cineva care a scris niste foi.
In ele scrie: "La un moment dat, rugaciunea mi s'a oprit brusc. Am zis: Aici erai, Doamne!" Din acel moment, si dintr'altul de mai inainte, acel om nu si'a mai putut reveni din dragostea de Dumnezeu si dintr'o bucurie neincetata.

Abia intalnirea constienta cu Dumnezeu aduce cu sine bucuria neincetata.

[cristiboss56]

"În aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi ; şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii , e drept , vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire , ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei ; ceilalţi însă - din zavistie - vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. Da ce este ? Nimic altceva decât că, în tot chipul , fie din făţărie , fie în adevăr , Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur şi mereu mă voi bucura . Căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos, după aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci , întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie în viaţă, fie prin moarte".
Bucuria Sfântului Pavel este slujirea Mântuitorului şi nădejdea Mântuirii. În fond baza credinţei noastre Ortodoxe : slujirea lui Hristos şi nădejdea Mântuirii noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi un Post Binecuvântat ! +

[cristiboss56]

În prealabil postat de ory

Ce diferite intelesuri poate avea aceasta pocainta ! ! !
Unii inteleg prin pocainta sa sa-i indeparteze si sa-i ponegreasca pe cei pacatosi, altii inteleg sa zvarle de langa ei copii creeati din pacat,altii inteleg sa-si scrajeleasca din propria carne pentru a simti inconfundabila durere trupeasca. Altii inteleg pocainta prin retragere si sihastrie, prin nevointe si dedicatie sublima, alti oameni inteleg pocainta prin lacrimi si durerea apasarii peste sine, prin nerepetarea greselii. Dar, ce inseamna greseala, pana la urma ?
Mai ales in zilele noastre, greseala a capatat sensuri cat mai relative, adaptandu-se dupa principiile individuale, dar si generale ale oamenilor.
Am ajuns in stadiul in care sa nu prea inteleg sensul lepadarii de sine, a lepadarii de cele lumesti, a departarii de placerile lumesti, si aceasta, datorita unor factori psihologici foarte puternici care mi-a influientat viata.
Cum adica sa ne lepadam de sine, cum adica sa ne lepadam de cele lumesti, cand acestea ne insufletesc existenta insasi. Creierul este cel mai de temut dusman al omului, daca-l privezi de activitatea diferitelor lucruri cotidiene, a diferitelor bucurii sociale, a diferitelor simtiri satisfacatoare si vise inaltatoare, acesta va crea cu siguranta cel mai cumplit si mai complex razboi cu sine. Din lipsa de stimuli fizici, sentimentali, el v-a nascoci cele mai terifiante cai spre autodistrugere, tocmai pentru ca placerea aceasta lumeasca si detestata de presupusa spiritualitate, ii da creierului viata si duhului un sens.
Intr-o emisiune despre razboiul din Irak, spunea un comandant al armatei americane ca cel mai greu lucru al misiunii soldatilor, nu a fost misiunea militara in sine, ci plictiseala. Irak fiind o tara musulmana, li se interziceau soldatilor sa asculte muzica si sa primeasca reviste sexy, lucru pe care, de fapt si-l doreau pentru timpul liber. Astfel, comandantul lor a trebuit sa lupte foarte mult cu mentinerea soldatilor pe pozitie, sanatosi mental, fiindca spunea dansul ;" trebuie sa feresti oamenii de plictiseala, caci risca sa devina constienti de propriile temeri si sa nu mai dea randament ". Foarte, foarte bine spus ! Lipsindu-ne de micile placeri ale vietii, de micile carari spre care alergam zilnic, ca bezmeticii, carari banale ce par a nu duce nicaieri, riscam sa devenim mult prea constienti de propriile temeri, astfel incat sa ajungem imuni la acele placeri, dar foarte activi la autodistrugere si denigrarea propriului sens lumesc.
Pana la urma, toate aceste lucruri lumesti ne pot defini principiile, fara ele principiile de care pretindem ca ne agatam nu au valoare. Sunt ca niste ecuatii in care trebuie sa existe obligatoriu mai multi termeni pentru a fi rezolvata. Imi plac ecuatiile fiindca imi place misterul, imi place misterul fiindca el ma face sa cred ca dincolo de viata exista speranta.
Bucuria trebuie sa ne defineasca, ca si fiinte atat de complexe si privilegiate de divinitate prin rationament, mai mult decat tristetea, exact cum spunea Cristi. Trebuie sa putem face din lucruri trecatoare, bucurii trecatoare, din lacrimi indurerate, lacrimi nadajduitoare, din resentimente, simtiri atat de fine si frumoase ale omeniei. Pocainta trebuie sa imbrace straiele binefacatoare ale unei vieti mai bune, ale unui suflet mai bun, nu ale unor fiinte crispate si ingreunate de o doctrina incerta.
Spunea cineva odata; "pacat este ceea ce intuneca sufletul, ceea ce se opune bucuriei..."Bine-nteles, din punct de vedere crestinesc, ar putea fi interpretabil, dar un om profund poate sa inteleaga mult mai bine veridicitatea acestor cuvinte care tin mai degraba de constiinta decat de aparenta, aparenta atator prejudecati.
Trebuie sa fim fericiti....indiferent in ce credem, asta este si cheia spre a mai avea puterea sa credem ceva.
Scuze !...m-am intins prea mult cu scrisul...

Menţinerea unui echilibru stă şi în a şti să priveşti cu detaşare micile necazuri, a vedea în ele şi o posibilă "victorie"viitoare, de a crede cu adevărat , că după ploaie vine şi soarele. Trebuie să învăţăm şi să ştim a ne bucura de orice fleac , de orice lucru , aparent neânsemnat, să căutăm neâncetat , motiv de bucurie . Foarte bine ai spus Ory :"Trebuie să fim fericiţi indiferent în ce credem. . . Asta e cheia în a avea puterea pentru a mai crede în ceva ! ". În fond aici este cheia echilibrului psihic al fiecăruia dintre noi.

[zoridezi]

Este bine sa te bucuri, dar cu o bucurie mai 'speciala'. Nu cea intre prieteni, ci mai degraba o bucurie pe care o impartasesti tainic cu Dumnezeu. Tocmai acum citeam Iacov, capitolul 4 si am dat peste pasajul asta:
9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare.
Cred ca asta e cea mai buna bucurie. Stiu ca suna paradoxal, dar bucuria duhovniceasca este recunoasterea pacatului si intristarea din cauza acceptarii lui. Cum scrie in Matei 5:4? Fericiti cei ce plang caci aceia se vor mangaia.
Si cum ai spus si tu cristiboss56, bucuria mai este folositoare atunci cand omul nu se lasa coplesit de valul suferintelor si in continuare isi pastreaza neclintita legatura cu Dumnezeu. Asadar sa ne bucuram in suferinte si sa avem nadejde in Dumnezeu "Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu."

[cristiboss56]

În prealabil postat de zoridezi

Este bine sa te bucuri, dar cu o bucurie mai 'speciala'. Nu cea intre prieteni, ci mai degraba o bucurie pe care o impartasesti tainic cu Dumnezeu. Tocmai acum citeam Iacov, capitolul 4 si am dat peste pasajul asta:
9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare.
Cred ca asta e cea mai buna bucurie. Stiu ca suna paradoxal, dar bucuria duhovniceasca este recunoasterea pacatului si intristarea din cauza acceptarii lui. Cum scrie in Matei 5:4? Fericiti cei ce plang caci aceia se vor mangaia.
Si cum ai spus si tu cristiboss56, bucuria mai este folositoare atunci cand omul nu se lasa coplesit de valul suferintelor si in continuare isi pastreaza neclintita legatura cu Dumnezeu. Asadar sa ne bucuram in suferinte si sa avem nadejde in Dumnezeu "Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu."

Dragă Zori de zi, dacă în urmă cu ceva timp în multe privinţe erai în postările tale , puţin confuză, constat cu multă BUCURIE , o reală schimbare . Mă BUCUR sincer pentru cum gândeşti şi pentru maturitatea de care dai dovadă. Să fi binecuvântată şi spor duhovnicesc !

[zoridezi]

În prealabil postat de cristiboss56

Dragă Zori de zi, dacă în urmă cu ceva timp în multe privinţe erai în postările tale , puţin confuză, constat cu multă BUCURIE , o reală schimbare . Mă BUCUR sincer pentru cum gândeşti şi pentru maturitatea de care dai dovadă. Să fi binecuvântată şi spor duhovnicesc !

Multumesc cristiboss, dar cuvintele pe care le-am spus, nu au venit de la mine, ci din invataturile din Biblie si ale Sfintilor Parinti. Fara invataturile astea multi am fi fost pierduti mai ales acum in timpurile grele in care traim. Maturitatea duhovniceasca se vede mai mult din fapte "caci credinta fara fapte este moarta" si mai putin din vorbe.
In rest, sa ne ajute Dumnezeu sa gasim bucuria cea buna