Scrieri pseudoortodoxe infiltrate in Sfanta Traditie

Prin "unde exista", iata ca ai exemplificat ce sugera Mihailc prin "impotmolirea in faza de analiza a semnificantelor". Tocmai ai exemplificat, fie si involuntar, cum cadem din tipul de intelegere deztelenita (care e sugestia Tainei) in intelegerea naturalista, terestra, fizicalista... "Unde" si "exista": doua smulgeri bruste din calatoria vaporoasa a duhului si reintoarcerea in farmecul irezistibil al tarinii... Materialism (filosofic vorbesc, precum si ca tip de gandire psihologica), terism, localizationism a ceea ce prin natura este de nelocalizat, de necuantificat. Spre care doar tindem, cand gandim natural, niciodata atingem. Gandirea naturala se invarte ca fluturele in jurul becului. Lumina se traieste ca lumina DINCOLO de gandirea naturala, care trebuie abandonata categoric, intrucat e o piedica, o inchisoare, un cub inchis, perfect ermetic.

Asadar sa schimbam procedura!... Sa ne asezam altfel, fie si stramb, ca sa intrezarim drept...:)

Stefan, da-mi voie te rog sa iti reamintesc: tipul de gandire specializata in astfel de abordari este gandirea naturalista (cu care nu prea avem ce face in teologie, in viata duhovniceasca): "unde", "din ce e alcatuit", "la stanga sau la dreapta? sus sau jos?", "cat de mare", "cat de greu", "ce miros are", "ce culoare".
Pentru ca in natura, intr-adevar lucrurile se desfasoara in astfel de cadre (LOC/SPATIU, TIMP). Obiectele de studiu ale stiintelor naturale sunt materiale, se supun legilor fizicii si chimiei, au desfasurare in loc si timp, pot fi cuantificate in diverse sisteme conventionale propuse de om.

Existenta naturala ne este noua accesibila in acest mod, intr-adevar.
Nu insa si fiintarea tainica a sufletelor si duhurilor!

Nu la fel stau lucrurile in spatiul sufletesc, cu atat mai putin in cel duhovnicesc! daca vamile ar face parte din natura, atunci ar fi cu totul legitima interogatia ta: unde sunt domne vamile astea? metafizice sau nu, vreau sa le pipai si sa urlu esteeee!... Dar sunt METAfizice, nu fizice!... Ca urmare, nu mai e potrivita interogatia carese foloseste cand abordam realitati din spatiul natural, terestru, material, lumesc... Vamile nu sunt fenomene lumesti, ci intamplari duhovnicesti!
De aceea, NU ARE SENS sa ne punem intrebari de genul: unde este localizat sufletul? cat este de mare si ce greutate are inima duhovniceasca? ce culoare are gandul? dar dracul? cat de departe e locul unde sta Dumnezeu? ce cantitate de efort trebuie sa fac pentru mantuirea mea si a familiei mele? cat trebuie sa dau ca sa imi spal pacatele (nici mai mult, nici mai putin, fix cantitatea sau masura)? e de ajuns 5 minute de rugaciune si 7 lumanari? sau mai bine 7 minute si 5 lumanari? sau mai bine mai mult, mereu mai mult, ca nu se stie niciodata... Dar unde incepe raiul si unde sunt granitele lui? cu cine se invecineaza Imparatia lui Dumnezeu la nord? Dar la sud?...

Prin aceste intrebari noi de fapt FUGIM DIN "SPATIUL" BISERICII. Si ne refugiem pe margine, in afara Teologiei, in orice caz in afara Tainelor Bisericii.
Noi voim sa aducem Taina la suprafata lucirii mintii noastre naturale?... Sa o tinem intre dejte si sa ii rasucim carliontii? sa clipim siret din ochi la ea? sa ne punem mana la ochi cand ii percepem stralucirea? iar daca suntem surzi la muzica ei (care ne invaluie uneori, ca un parfum...) ne va vindeca oare ORL-istul cu spalaturi si betisoare de bumbac muiate in gentamicina?...


Sau, dimpotriva, voim mai degraba sa facem baia sfintirii mintii, cufundindu-ne, ca la un mereu reiterat Botez, in calatoria pururi innoitoare a Tainei? Adica sa ne lasam purtati de puterea regenerativa a harului lui Dumnezeu, in spatiul si timpul nevazut al Bisericii... Cu smerita cugetare, in aleasa interiorizare, cu drum de lacrimi si cu sfinti protectori...


Daca intreb "unde anume exista vamile" (ca si cum m-as intreba: unde mi-e camila? bicicleta? calul?), tocmai am cazut in afara Tainei Bisericii. M-am autoexilat prin insusi modul cum m-am raportat la Taina.
Nu orice intrebare e prielnica omului! A pune o intrebare e intotdeauna o sansa de a practica o arta. Si o stiinta. E deja cunoastere, in orice caz. In intrebare zvacneste deja mugurele unei fiinte noi: care poate fi un trandafir ales, ori o buruiana... Sau ciuperca otravitoare, urzici etc.

Dar sa zicem ca e posibil un raspuns fie si la aceasta intrebare, pusa asa, localizationist: "unde exista vamile astea metafizice". Ei bine, in acest caz, eu as raspunde astfel: vamile exista acolo unde se sfarseste trupul/trupescul si incepe calatoria sufleteasca a omului spre Imparatia lui Dumnezeu. Unde se afla asta, mai precis? In actul revelat. In miezul Tainei insasi, cum presimt.
Voi cunoaste mai deplin pe masura ce voi trai experienta tainicei calatorii, candva... Deocamdata doar amusinez... Si ma rusinez.

Vamile sugereaza, prezinta metaforic/simbolic cat sa avem zvac spre dinamica interioara reimprospatata a pocaintei...
Trimit, arata cu degetul, spre o realitate efectiva, indiscutabila, de alta natura, a posibilitatilor omenesti...
Calatoria spirituala se desfasoara prin coordonate care, oarecum pe intelesul mintii noastre naturaliste, seamana cu un drum presarat cu halte, opriri, trieri (ceva lasi, ceva primesti, treci mai departe...).
Este un alt mod de fiintare a sufletului omenesc. O alta ipostaza a calatoriei noastre fiintiale. Tainica, deocamdata, ascunsa, implicita, sugerata de poezie, de muzica, de suspinul rugaciunii... Sus-tinuta de harul lui Dumnezeu.
Asa e toata Taina Bisericii. Asa-mi pare.
Asa, dealtfel, fiinteaza Dragostea. Banuiesc...:)

In clasa a saptea am avut o diriginta tanara si frumoasa, al carei sot era preotul satului nostru. O familie careia ii pastrez o amintire vie, duioasa... aveau ceva solar, stenic, o vigoare ca un pahar de apa rece dintr-o fantana curata, in dogoarea Baraganului copilariei mele... Erau foarte tineri... Parintele avea parul negru corb, o barba impresionanta, valurita, ochii mari albastri, tinuta zvelta, era scump la vorba si pe cat de timid pe atat de darz. Era un barbat cu zvac (zicea tata, care il pretuia mult...).
Tovarasa diriginta ne aducea broaste pentru disectie la ora de biologie, ne coordona colectia de fluturi si alte zburatoare din insectar, ne punea explozivi in eprubete la ora de chimie, iar pe mine ma trata cu atentie speciala, ca eram baiatul directorului si faceam mereu nazbatii, si visam la flori albastre... Si iubeam, taranul din mine, cel mai mult disciplina ....Agricultura!... pe care o invatam tot cu tovarasa diriginta. Aveam un mic solar si custi pentru iepuri...

La serbarea de sfarsit de an s-a hotarat sa recit o poezie speciala, in fata intregii scoli. Importanta prestatie, mi s-a spus de catre tovarasa diriginta si s-a intarit aceasta si prin tata, care mi-a cerut sa recit frumos, ca un actor, cu avint...
Am lucrat doua saptamani poezia, vers cu vers, cuvant cu cuvant, insistind asupra intelegerii continutului, asupra intonatiei, mimicii etc. Parca-l puneam pe Hamlet, nu alta!...
Dar poezia nu intra cu nici un chip... Ma lua somnul, cascam, o scoteam pe diriginta din pepeni, tata era deja furios si oarecum speriat... Aveam sa inteleg mai apoi, cu prilejul pedepsei primite, marele motiv...: venea inspectie de la Partid si de la Inspectoratul general, trebuia sa preamarim cum se cuvine momentul acela solemn, ultrafestiv...
Imi amintesc si acum poezia... una din scornelile barzilor nostri despre tara... despre ospitalitatea romanilor.. despre frumusetile patriei, despre brazii inalti si feciorii cum stejarii... tot chestii cunoscute de noi toti...

Si vazind diriginta ca nu o scot la capat cu oda, s-a hotarit, in preziua serbarii, in disperare de cauza, sa imi lase cartea acasa, iar a doua zi daca nu sunt sigur pe mine, mai bine sa citesc din carte decat sa ma incurc si sa stric serbarea... Asa zicea.
Am luat cartea si, ajuns acasa, deoarece nu aveam cu cine sa ma joc am inceput s-o rasfoiesc. Si nu stiu cum, prin ce-ntamplare, am gasit acolo o poezie a unui ceh, am uitat si numele si poemul insa imi amintesc ca era ceh, ca Svoboda, despre care tocmai citeam chiar atunci... Un poem frumos, l-am invatat aproape spontan, pe loc... Imi amintesc doar ca eram tare fericit si il tot repetam, parca mancam bomboane cand ii rontaiam cuvintele...

A doua zi, cand mi-a venit randul, am ajuns in mijlocul careului, sub privirile a sute de ochi... In curtea scolii se lasase linistea. In mijlocul nostru, falfaia lenes steagul Patriei, Tricolorul, cocotat pe catarg (de fapt il cocotasem acolo chiar eu cu Niculae, prietenul meu dintr-a saptea, care a murit saracu de infarct, acu vreo 5 ani, Dumnezeu sa-l odihneasca!).
Iar eu nu gaseam poezia... vantul imi tot dadea paginile... Stateam incordat in mijlocul scolii si incepeam sa intru in panica. Imi tremurau mainile, mi se usca gura... Momentul era cu totul penibil...
Si nu stiu cum, deodata vantul mi-a dat pagina chiar la poezia scriitorului ceh... Mi-a adus-o sub ochi chiar atunci... Si mana mea nu a mai voit sa se miste spre alte pagini, ci a strans bine cartea chiar la pagina aceea... si m-am apropiat de microfon, fericit, ca ajuns in sfarsit la un liman ... si uitind cu totul unde sunt si ce am de facut, uitind cu totul de partid si de tara si de cravata de pionier care imi flutura la gat si de insignele din piept si de tresele de pe umeri si de jnurul auriu de comandant de detasament... am inceput sa zic poemul, cu glas domol, molatic, fericit iar starea aceea de dulceata reveni, din nou, de parca rontaiam bomboane... Si nu se auzea, sub cerul acela, decat firul de lapte vesel al poemului, ori, poate, rasul candid al unui copil ceh iesit ca un duh al lui Aladin dintr-o carte...
Deoadata tovarasa diriginta a tasnit din multime, cu pasi mari, hotariti si, rosie toata ca de o mare rusine, mi-a smuls cartea din mana si mi-a soptit pierduta, cu ochii in pamant: "CE-ai facut??? Asa ceva nu se spune!... E un poem ...de dragoste!.. Vai..." Si m-a abandonat brusc, furioasa si speriata, lasindu-ma singur, sub drapelul patriei fluturind lenes, in soarele amiezii, inconjurat de sute de perechi de ochi, scrutatoare, care incepusera deja sa murmure... sa rada...sa injure...
Vad clar globul acela din care poate nu am mai iesit nici azi.
Sute de copii care rad, cravatele de pionier fluturind mustratoare, iar eu cu dulcele bomboanelor in mine si cu sarea lacrimilor si a solitudinii in piept... deja pedepsit...

Poate de aceea cand scriu despre vami, nepricepindu-ma, desigur, ma opresc fie si o clipa ca sa amintesc Poezia si Dragostea.
M-am tot ranit atunci, sa ma iertati...

[Mihailc]

Ioane, mulţumesc că m-ai scutit de încă o bâlbâială intelectualistă şi ai scris tu foarte frumos cum e cu "trebile metafizice"!