Frica de moarte

În prealabil postat de Adriana3

Eu am o alta intelegere a acestor texte si anume faptul ca cei pe care i-ati pomenit au fost ca si Ap. Pavel, adica vreau sa spun ca or fi omorat oameni cat inca nu-l cunosteau pe Hristos, dar dupa ce au devenit credinciosi, nu au mai facut relele dinainte. Oamenii de genul acesta isi pastrau slujba chiar si dupa ce deveneau crestini, insa nu mai acceptau sa faca ceea ce, prin Hristos, au invatat ca nu trebuie sa mai faca. Si dealtfel, asta ii dadea de gol pe unii dintre ei despre faptul ca erau crestini.

Daca Stefan cel Mare i-ar fi intampinat pe turci cu o imbratisare de iubire, ar fi murit multi ca martiri, dar se stie bine ca primii crestini au fost martiri fara ca asta sa insemne ca puneau in pericol crestinismul ci dimpotriva, erau destui pagani care se converteau si deveneau crestini cand vedeau curajul martirilor in Hristos. Primii crestini nu au pus niciodata mana pe arme desi erau masacrati in masa, insa jertfa lor a fost cu mult mai folositoare decat daca se apucau si ei sa ii omoare pe paganii din jurul lor.
Si evreii care l-au urmat la inceput pe Iisus au crezut ca Mesia trebuie sa fie vreun razboinic care sa lupte impotriva paganilor, iar apostolii nu au putut sa accepte ideea ca Iisus va muri, ca daca Mesia moare, pai cine ii mai salveaza pe evrei? Si iata ca un astfel de gand venea de la satana.

Interesant dar marea majoritate a voievozilor romani au casapit la greu invadatori ca sa-si apere glia.Unii,precum Vlad,chiar aveau metode extrem de convingatoare.Toti erau crestini,sunt cinstiti,sunt pomeniti,se invata despre ei in cartile de istorie.De ce credeti ca au preferat sa lupte in loc sa moara precum martirii crestini,fara sa faca uz de arme?Ce este si mai interesant este ca au aparat atat crestinismul cat si credinta neamului romanesc,de care sunt atat de mandrii cei din prezent.Daca ar fi depus armele oare ar mai fi existat tara asta,credinta ei?Este ciudat cum Credinta s-a aparat cu sabia in mana desi mesajul Mantuitorului era exact unul opus.Cu toate acestea cei care au facut asta sunt cinstiti ca eroi ai Credintei,desi au varsat sange.Cm credeti ca se explica?

[cristiboss56]

http://www.crestinortodox.ro/diverse...xa-120840.html

[Adriana3]

În prealabil postat de Scotsman

Interesant dar marea majoritate a voievozilor romani au casapit la greu invadatori ca sa-si apere glia.Unii,precum Vlad,chiar aveau metode extrem de convingatoare.Toti erau crestini,sunt cinstiti,sunt pomeniti,se invata despre ei in cartile de istorie.De ce credeti ca au preferat sa lupte in loc sa moara precum martirii crestini,fara sa faca uz de arme?Ce este si mai interesant este ca au aparat atat crestinismul cat si credinta neamului romanesc,de care sunt atat de mandrii cei din prezent.Daca ar fi depus armele oare ar mai fi existat tara asta,credinta ei?Este ciudat cum Credinta s-a aparat cu sabia in mana desi mesajul Mantuitorului era exact unul opus.Cu toate acestea cei care au facut asta sunt cinstiti ca eroi ai Credintei,desi au varsat sange.Cm credeti ca se explica?

Explicatia este foarte simpla: din cauza lipsei acelei iubiri la care ne-a chemat Iisus: iubirea fata de vrajmas.
Cine iubeste, nu poate zice apoi:
"Vai ce bine ca l-am omorat!" sau "Ce bine ca a fost omorat, acum ne-am scapat de el!"
Nimeni nu poate zice asa ceva despre o persoana iubita. Cum insa aceasta iubire de vrajmas, la care este chemat crestinul, lipseste, de aceea oamenii se pot bucura ca acest dusman a fost casapit, in loc sa le para rau ca nu i s-a dat posibilitatea de a trai mai mult pentru a ajunge si el sa se converteasca intr-o buna zi, chiar si pe patul de moarte. Daca acei voievozi ar fi iubit dusmanul, s-ar fi lasat ei casapiti de dusman, asa cum a facut Iisus, zicand chiar "Tata iarta-i ca nu stiu ce fac". Aceasta ar fi fost dovada de credinta si dovada de aparare a credintei. Ce credinta au aparat insa acesti voievozi? Au aparat credinta ca dusmanul trebuie omorat si nu iubit, insa asta nu a fost credinta la care ne-a chemat Iisus, ci a fost exact invers, a fost iubire mai mare pentru parinti, frati si surori decat pentru cuvantul lui Iisus care a zis sa ne iubim vrajmasii si sa ne rugam pentru ei. Iar cine isi iubeste mama, fratele, sora mai mult decat pe Iisus, nu este vrednic de El.

Ceea ce afirm eu este exact ceea ce au facut calugarii ortodocsi de pe Muntele Athos cand au venit cruciatii, s-au lasat casapiti de acestia fara sa zica nici pas. Nu au pus mana pe arme ca sa apere Muntele de invadatori ci s-au retras in rugaciune pana in ora mortii lor. Aceia au avut credinta cea adevarata in Iisus si L-au urmat pe Iisus pana la moarte aparand astfel ceea ce era cu adevarat credinta in Iisus: iubirea, inclusiv de vrajmas, ajungand sa plateasca cu viata aceasta iubire.

Eu asa vad lucrurile.

În prealabil postat de Adriana3

Explicatia este foarte simpla: din cauza lipsei acelei iubiri la care ne-a chemat Iisus: iubirea fata de vrajmas.
Cine iubeste, nu poate zice apoi:
"Vai ce bine ca l-am omorat!" sau "Ce bine ca a fost omorat, acum ne-am scapat de el!"
Nimeni nu poate zice asa ceva despre o persoana iubita. Cum insa aceasta iubire de vrajmas, la care este chemat crestinul, lipseste, de aceea oamenii se pot bucura ca acest dusman a fost casapit, in loc sa le para rau ca nu i s-a dat posibilitatea de a trai mai mult pentru a ajunge si el sa se converteasca intr-o buna zi, chiar si pe patul de moarte. Daca acei voievozi ar fi iubit dusmanul, s-ar fi lasat ei casapiti de dusman, asa cum a facut Iisus, zicand chiar "Tata iarta-i ca nu stiu ce fac". Aceasta ar fi fost dovada de credinta si dovada de aparare a credintei. Ce credinta au aparat insa acesti voievozi? Au aparat credinta ca dusmanul trebuie omorat si nu iubit, insa asta nu a fost credinta la care ne-a chemat Iisus, ci a fost exact invers, a fost iubire mai mare pentru parinti, frati si surori decat pentru cuvantul lui Iisus care a zis sa ne iubim vrajmasii si sa ne rugam pentru ei. Iar cine isi iubeste mama, fratele, sora mai mult decat pe Iisus, nu este vrednic de El.

Ceea ce afirm eu este exact ceea ce au facut calugarii ortodocsi de pe Muntele Athos cand au venit cruciatii, s-au lasat casapiti de acestia fara sa zica nici pas. Nu au pus mana pe arme ca sa apere Muntele de invadatori ci s-au retras in rugaciune pana in ora mortii lor. Aceia au avut credinta cea adevarata in Iisus si L-au urmat pe Iisus pana la moarte aparand astfel ceea ce era cu adevarat credinta in Iisus: iubirea, inclusiv de vrajmas, ajungand sa plateasca cu viata aceasta iubire.

Eu asa vad lucrurile.

Eu am o alta teorie :) Totul a inceput in Eden.Dupa ce Domnul a sadit Gradina ,,Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului".Ulterior Domnul i-a spus lui Adam sa nu mamince din acest pom,consecinta fiind ca va muri.Sarpele i-a spus Evei ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".

Se pot remarca cateva aspecte.Nu exista un pom al binelui si un pom al raului.Era un singur pom,unde binele si raul coexistau,erau amestecate.Pomul lumii,pentru ca lumea in care traim este una a binelui si a raului,exista ambele,poate in proportii diferite dar exista.Este lumea culorii gri.Adam traia in lumea inocentei,a binelui,a culorii alb.Cred ca Cel de Sus a vrut sa-l fereasca de acesta maturizare dureroasa,prin care trecem toti,atunci cand intelegem ca exista si bine si rau,amestecate,si nu doar binele din povesti pe care il stim cand suntem copii.Cand plecam de langa parinti si intram in lume ochii ni-se deschid si intelegem acel mod dureros de coabitare a raului si a binelui,de care ei incearca sa ne fereasca atat de mult cand suntem la varsta inocentei.Ne maturizam,
incepem sa facem compromisuri,vedem linia de separatie tot mai difuz.Cautam si gasim suficiente scuze si explicatii.Varsta inocentei,odata pierduta,nu se mai intoarce.

Istoria umana probeaza acest aliaj de bine si rau,care coexista,se impletesc intr-o permamenta lupta.Mantuitorul a vrut sa ne reaminteasca atat de puritatea initiala cand si de lungul drum al intoarcerii acasa, ce trebuie sa facem ca sa pornim la drum.Insa lumea,de o istorie intreaga,arata ca nu este inca pregatita si ca prefera coabitarea binelui si raului.Au existat si exista si oameni care au urmat indemnurile dar majoritatea nu au reusit.Este dureros dar incapacitatea noastra este evidenta.De aici apar aceste imagini in care binele si raul se impletesc,in care un domnitor poate pacatos,poate lesne varsator de sange, este si erou national si aparator al Credintei,unde razboialele asigura continuitatea unui neam.Mijloace ale raului in slujba binelui ar spune moralistii.Asta este viata ar spune pragmaticii.Biblia spune:

,,O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!"(Romani 11:33)

Probabil ca pana la final lumea va continua sa se scalde in acest amestec de bine si rau.Apoi Dumnezeu va desparti apele.Nu stiu de ce Cel de Sus a creat acel pom.Poate pentru ca exista si bine si rau si de multe ori impreuna.Poate ca asa este si viata noastra imperfecta pe aceta lume,un amestec.

Asta este ce cred eu.Doar o teorie :)

[georgeval]

În prealabil postat de T-Bone

Va este frica de moarte? Sau va fost vreodata frica de moarte? Va intreb asta deoarece de ceva timp mie incepe sa-mi fie frica, nu neaparat de moarte, imi e frica de anumite lucruri ce pot aduce moartea, nici nu stiu cum sa va explic acum ce vreau sa zic dar va dau un exemplu.

Acum ceva ani (4) mie mi-a murit un frate, inainte sa moara a scris un bilet, un fel de rugaciune prin care spune anumite lucruri... ca si cum ar fi stiut ca va muri :)
Acum eu de atunci ma tot gandesc la unele lucruri pe care le fac ca poate fi un astfel de lucru :). De exemplu si acest post pe care-l pun aici as putea sa-l consider un astfel de lucru

Cred ca e ceva pe pshicul meu, poate a ramas ceva la mine in cap de cand s-a intamplat tragedia :)

Pentru cei progresati duhovniceste moartea este un castig. Pentru cei care sunt atasati de lumea aceasta si nu au perspectiva vietii vesnice, moartea inspaimanta, insa frica de moartea este prezenta mai ales in cazul celor care nu sunt pregatiti pentru un raspuns bun la judecata lui Hristos. Nu vreau sa filozofez dar imi place raspunsul-"nu de moartea ma tem ci de vesnicia ei"

[Adriana3]

În prealabil postat de Scotsman

Eu am o alta teorie :) Totul a inceput in Eden.Dupa ce Domnul a sadit Gradina ,,Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului".Ulterior Domnul i-a spus lui Adam sa nu mamince din acest pom,consecinta fiind ca va muri.Sarpele i-a spus Evei ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".

Se pot remarca cateva aspecte.Nu exista un pom al binelui si un pom al raului.Era un singur pom,unde binele si raul coexistau,erau amestecate.Pomul lumii,pentru ca lumea in care traim este una a binelui si a raului,exista ambele,poate in proportii diferite dar exista.Este lumea culorii gri.Adam traia in lumea inocentei,a binelui,a culorii alb.Cred ca Cel de Sus a vrut sa-l fereasca de acesta maturizare dureroasa,prin care trecem toti,atunci cand intelegem ca exista si bine si rau,amestecate,si nu doar binele din povesti pe care il stim cand suntem copii.Cand plecam de langa parinti si intram in lume ochii ni-se deschid si intelegem acel mod dureros de coabitare a raului si a binelui,de care ei incearca sa ne fereasca atat de mult cand suntem la varsta inocentei.Ne maturizam,
incepem sa facem compromisuri,vedem linia de separatie tot mai difuz.Cautam si gasim suficiente scuze si explicatii.Varsta inocentei,odata pierduta,nu se mai intoarce.

Istoria umana probeaza acest aliaj de bine si rau,care coexista,se impletesc intr-o permamenta lupta.Mantuitorul a vrut sa ne reaminteasca atat de puritatea initiala cand si de lungul drum al intoarcerii acasa, ce trebuie sa facem ca sa pornim la drum.Insa lumea,de o istorie intreaga,arata ca nu este inca pregatita si ca prefera coabitarea binelui si raului.Au existat si exista si oameni care au urmat indemnurile dar majoritatea nu au reusit.Este dureros dar incapacitatea noastra este evidenta.De aici apar aceste imagini in care binele si raul se impletesc,in care un domnitor poate pacatos,poate lesne varsator de sange, este si erou national si aparator al Credintei,unde razboialele asigura continuitatea unui neam.Mijloace ale raului in slujba binelui ar spune moralistii.Asta este viata ar spune pragmaticii.Biblia spune:

,,O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!"(Romani 11:33)

Probabil ca pana la final lumea va continua sa se scalde in acest amestec de bine si rau.Apoi Dumnezeu va desparti apele.Nu stiu de ce Cel de Sus a creat acel pom.Poate pentru ca exista si bine si rau si de multe ori impreuna.Poate ca asa este si viata noastra imperfecta pe aceta lume,un amestec.

Asta este ce cred eu.Doar o teorie :)

Uitati aici niste dezbateri despre pomul cunostintei binelui si raului:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12200

:)

Este clar ca raul coexista cu binele in lumea aceasta, dar noi suntem chemati sa fim desavarsiti ca Tatal din Cer, aceasta ne este tinta, si daca Iisus ne-a cerut sa ajungem atat de desavarsiti, inseamna ca se poate cu conditia sa avem credinta "macar" cat un graunte de mustar. Pentru aceasta credinta va adauga El restul. Daca din start plecam cu ideea ca nu se poate, pai nu o sa se poata niciodata. Si desavarsirea inseamna iubirea... chiar si de dusman.

Eu nu stiu unde au ajuns cei care au luptat cu arma in mana ucigand oameni, poate ca Domnul a fost milostiv cu ei asa cum a fost cu talharul de pe cruce, si cu toti ceilalti dealtfel, caci fara ajutorul Lui, faptele noastre tot mici raman, oricate am face. Ziceam doar ca tinta trebuie sa ne fie mereu iubirea asa cum o cere Domnul, sa avem undeva in minte ideea desavarsirii la care suntem chemati si sa facem cat mai mult putem in directia asta, constienti fiind ca niciodata nu este destul, si in acelasi timp, mereu este suficient daca am dat tot ce am putut mai bun, dupa puterile noastre. :)