Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Iudaismul
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 30.07.2011, 19:38:57
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit templul iudaic și biserica creștină (raportul teologic)

Raportul teologic dintre templul iudaic și biserica creștină
de Valentin Ilie

Templul tip al Bisericii
Vechiul Testament are un caracter tipologic sau tipic ce este esențial pentru înțelegerea valorii sale pedagogice. Etimologic τύπos (de la vb. τυπειγ = a tăia, a sculpta) este un model gravat în piatră după care se execută o operă de artă. Acest tip sau model primar este făcut dintr-un material inferior, și executarea lui este mai puțin îngrijită decât a operei de artă. Potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți multe evenimente, persoane, obiecte și instituții din Vechiul Testament sunt prefigurări, tipuri imperfecte ale lucrării mântuitoare îndeplinite de Hristos și continuate în Biserică.

Corespondentul tipului din Vechiul Testament este antitipul regăsit în Noul Testament. Tipul nu trebuie confundat cu simbolul deoarece el are o nuanță transcendentă, este mai degrabă o icoană prefigurată, ,,un simbol profetic’’, ce se poate regăsi desăvârșit în antitip. Astfel, momente și persoane importante din istoria poporului Israel prefigurează realități duhovnicești din istoria creștinismului:
-exodul este tipul trecerii omenirii, prin jertfa lui Iisus Hristos, din moartea păcatului la viața veșnică
- Decalogul este pus în legătură cu Fericirile
-preoția Vechiului Testament cu preoția Noului Testament
-poporul ales Israel cu noul popor creștin
-persoane din Vechiul Testament (regele David, profeții, etc.) prefigurează activitatea lui Mesia.

Există în acest sens peste 3000 de aluzii din Vechiul Testament în Noul Testament. Interpretarea tipologică nu este o simplă speculație, ci rolul ei este de a accentua unitatea organică a Scripturii, sensul duhovnicesc al Vechiului Testament servind drept armă împotriva unor erezii care scindau Revelația, ca marcionismul.

Tradiția patristică regăsește astfel, în unanimitate, tipul Bisericii creștine în Templul poporului ales, situat în Ierusalim . Biserica devine în acest mod Noul Ierusalim sau Ierusalimul ceresc. Antitipul este împlinirea tipului, și prin urmare Biserica, fiind o realitate duhovnicească, este desăvârșirea Templului, de aceea există multe elemente comune între cele două spații cultice în ceea ce privește simbolismul și arhitectura, ce au la bază tocmai această relație tip-antitip.

Astfel cele trei încăperi ale templului (pridvorul, Sfânta și Sfânta Sfintelor) sunt puse în legătură cu împărțirea tripartită a Bisericii creștine (pronaos, naos și altar).

*Altarul este locul unde se săvârșește jertfa cea nesângeroasă a lui Hristos spre deosebire de altarul Vechiului Testament în care se săvârșeau sacrificiile animale;
*Chivotul care conține Sfânta Euharistie este antitipul vasului cu mană; ,, catapeteasma este peretele interior al bisericii, ce a înlocuit perdeaua tainică a templului lui Solomon, care s-a rupt în momentul învierii’’
* Naosul corespunde Sfintei, unde intrau în vechime numai preoții, dar acum intră și credincioșii creștini care tocmai de aceea sunt ,,neam sfânt și preoție împărătească’’ (I Petru II9).

În ceea ce privește pictura, referirile la Vechiul Testament sunt evidente prin scenele și personajele reprezentate, care potrivit erminiilor pot trece de 250. Este clară deci, ,,o congruență a ideii evreiești cu privire la Templu-sălaș al Celui Preaînalt și a celei creștine referitoare la Noul Ierusalim, la împărăția lui Dumnezeu’’ (Evdochimov Paul, Arta icoanei o teologie a frumuseții, p. 127).

În ceea ce privește simbolismul cosmic al Templului iudaic redat de Iosif Flaviu, el se regăsește potențat și desăvârșit în lăcașul bisericii creștine ,, a cărui naos dominat de forma sferică a cupolei, sintetizează unirea cercului cu pătratul, măsură și cifru al Cerului și Împărăției’’ (Ibidem, p. 129)

Ca simbol al împărăției divine Biserica este superioară templului iudaic întrucât ea închipuie: ,,răstignirea, înmormântarea și învierea lui Hristos, fiind mai proslăvită decât cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, așezate pe temelii în Apostoli, întru care este izbăvirea și sfânta sfintelor, mai înainte vestită în Profeți, preîmpodobită în ierarhi și desăvârșită în martiri, fiind înălțată pe tronul cel cu sfintele moaște. Altfel spus, biserica este locaș divin întru care s-a săvârșit jertfa mistică, cea dătătoare de viață și unde sunt cele dinăuntru ale sfințeniei și sfânta peșteră. Aici este Mormântul și masa cea hrănitoare de suflet și de viață făcătoare, în ea sunt mărgăritarele, adică dogmele dumnezeiești ale învățăturii Domnului, adresate către ucenicii Săi” (P.G., LCLV, col 25-1004 trad de Toma Teodorescu, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, București, 1865, p. 120).

Mai mult simbolismul ei îmbracă și un caracter antropologic, ce lipsește templului iudaic, exprimat magistral de Sfântul Maxim Mărturisitorul (,,Biserica este un om duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică”). Actele sfinte săvârșite în interiorul ei sunt și ele împlinirea prefigurărilor vetero-testamentare și culminează cu Jertfa euharistică, antitip al jertfelor de expiere din ritualul iudaic.

Biserica devine astfel mediu de îndumnezeire a omului, Trup mistic, Mireasă a lui Hristos, atribute ce îi evidențiază superioritatea față de Templu. Cu alte cuvinte, în comparație cu templul care era doar locaș de cult, casă a lui Dumnezeu, Biserica este și o realitate vie divino-umană, al cărei scop este transfigurarea oamenilor și a întregului cosmos , sens ce lipsește templului, sau e menționat ulterior în Cărțile apocrife, dar destul de vag.

Slujba sfințirii Bisericii confirmă concepția creștină privind strânsa legătură dintre Templul Vechiului Testament și biserica Noului Testament.
Psalmii care se citesc: (ps. 83: ,,Cât de iubite sunt lăcașurile Tale; 86: ,,Că în Tine este locul tuturor’’; 121: ,,Casa Domnului’’; 126: ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”; 136: ,,Adu-ți aminte Doamne”) fac parte din cultul iudaic și au ca laitmotiv prezența permanentă a Dumnezeului puterilor în interiorul lăcașului sfânt. Ungerea cu Sfântul Mir a altarului care este astfel consacrat și devine Sfânta Masă, pe care se săvârșește jertfa nesângeroasă este preluată din ritualul de sfințire a jertfelnicului pe care se aduceau arderile de tot (,,Să ungi jertfelnicul arderilor de tot și toate lucrurile lui și să sfințești jertfelnicul și va fi sfințenie mare’’ Ieșire 4010). Apoi rânduiala ce prevede săvârșirea timp de 7 zile consecutiv a liturghiei în biserica nou sfințită este pusă în legătură cu jertfele de împăcare ce s-au adus la sfințirea templului.

Numărul mare al pasajelor biblice vetero-testamentare se îmbină cu rugăciuni în care este invocat Duhul Sfânt, cu acte rituale ce simbolizează lucrarea comună și prezența Sfintei Treimi, a celor nouă cete îngerești, etc. Apar și elementele noi însă, specifice creștinismului, dintre care cel mai evident este așezarea Sfintei Mese pe moaștele martirilor, sugerând că biserica are la temelie jertfa Mântuitorului, apoi jertfele sfinților și martirilor.

În ,, Viața în Hristos’’ Nicolae Cabasila afirmă chiar că moaștele sfinților sunt adevăratul altar al bisericii. Jertfa martirilor este cea care sfințește biserica creștină la fel cum sacrificiile animale sfințeau templul iudaic. Valoarea devoțiunii lor este cu mult superioară însă, și este un îndemn pentru toți membrii Bisericii de a-și dărui viața lui Hristos . Întreaga ceremonie liturgică a sfințirii lăcașului de cult este practic imaginea spiritualizată, transfigurată a consacrării templului iudaic, sugerând atât continuitatea, dar și superioritatea bisericii creștine, antitip, imagine desăvârșită a templului în Legea Harului.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 30.07.2011, 19:40:51
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit partea a 2-a

Raportul templu-biserică în concepția primilor creștini
Primii creștini au provenit din iudei și acest lucru a avut o importanță considerabilă în răspândirea ulterioară a creștinismului și în special în organizarea lui, care s-a orientat după rânduielile vechiului cult iudaic. Mai mult rugăciunea și predicarea cuvântului se făcea deseori în templu și în sinagogă, expresie a faptului că exista o legătură genetică, organică între creștinism și iudaism. Cu toate acestea stabilirea unei relații nu constituie însă și explicarea semnificației sale.

Creștinii, deși respectau o serie de practici și structura cultului iudaic, aveau conștiința că aparțin unei noi religii, aveau simțul apartenenței la o nouă comunitate, care încerca să-și stabilească propriile sale norme (chiar dacă formal lucrul acesta se producea printr-o cvasi-imitare a unor aspecte din cultul iudaic). Este destul de greu de înțeles acest fenomen dacă-l privim într-o simplă accepție proximistă. Afirmarea identității noii religii nu a implicat renegarea mediului iudaic în care se constituise, dar nici un sincretism iudeo-creștin.

În mentalitatea primilor creștini Templul ocupa încă un loc important. Însăși Mântuitorul îndeplinea prescripțiile religioase iudaice cu privire la templu, respecta preoția și sărbătorile iudaice. Episodul izgonirii din templu a schimbătorilor de bani este mai mult decât grăitor, la fel și plătirea dării (Matei XVII 25-27).

Rugăciunile se făceau deci la templu sau sinagogă, prescripțiile erau respectate, creștinii fiind apreciați drept ,,plini de râvnă pentru lege’’ (FA2120) . Existau însă și deosebiri față de iudei dintre care cea mai evidentă era săvârșirea Euharistiei. Dar pentru această ceremonie se foloseau numai casele particulare, la fel și pentru agape. Accentul este pus treptat însă în creștinism pe comunitatea de credincioși, adevăratul templu ,Trupul mistic al lui Hristos potrivit expresiei pauline, și mai puțin pe lăcașul de cult. Dealtfel însuși Iisus comparase Templul cu trupul Său. Se observă astfel reevaluarea ideii de templu ca lăcaș, condiție și loc pentru mijlocire, în ideea de templu ca Biserică și comunitate de credincioși. Yves Congar afirmă chiar: ,,De îndată ce dăm peste problema templului în creștinism după Cincizecime, imediat întâlnim afirmația deplin articulată: acest templu este Biserica însăși, comunitatea credincioșilor” (Yves Congar, Le Mystère du Temple, p. 180).

Dimensiunea spirituală a comunității apare mai importantă și este deseori accentuată în comparație cu Templul iudaic sau sinagoga. Mai mult comunitățile creștine încep să se numească biserici încă din epoca apostolică și să-și exprime identitatea cultică prin refuzul unor practici pur iudaice. Sinodul I ecumenic interzice în cele din urmă toate practicile iudaizante sub pedeapsa excomunicării. Această atitudine este vizibilă și în refuzul unor comunități creștine de a prelua sinagogile și a le transforma în biserici.

Dar odată cu secolul IV când lăcașul de cult dobândește o semnificație independentă și capătă un caracter sacru explicit, fiind clădit pe moaștele martirilor, forma sa predominantă este cea basilicală, întrucât în felul acesta aducea aminte de templul lui Solomon. Deși dezvoltarea ulterioară a creștinismului , în special a bisericii ca lăcaș de cult , s-a făcut potrivit propriilor nevoi liturgice și funcționale, inspirându-se mai degrabă din fastul de la curtea imperială și nu din ceremonialul iudaic , aluziile la templul iudaic vor fi totuși permanent prezente .

În creștinism templul iudaic este privit ca o imagine translucidă a Bisericii creștine. De aceea permanent în simbolismul și arhitectura sa biserica va face referire la templu , își va revendica originea și își va afirma continuitatea în legătură cu el, dar bineînțeles la un nivel superior, spiritual, de împlinire a profețiilor. Este eronat să se afirme că biserica este o simplă imitație a templului iudaic sau dimpotrivă o reacție creștină la ceea ce a reprezentat templul în viziunea iudaică. În arhitectura eclesiastică se impune deci o atenție deosebită față de acest aspect esențial al simbolismului bisericii creștine, pentru că numai astfel poate fi înțeles caracterul ei profetic și dimensiunea sa atemporală.


---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cred ca daca s-ar intelege raportul dintre biserica crestina si templul iudaic, unii oameni nu se vor mai grabi sa dea curs filmelor denigratoare de pe youtube la adresa bisericii ortodoxe ruse si sa o eticheteze "biserica masonica", doar pentru ca a observat unul steaua lui David, prezenta ca motiv decorativ si rapid a facut un film. Intentia s-ar putea sa fie alta cum ar fi revendicarea originii si afirmarea continuitatii insa la un nivel superior sau altceva. Daca e canonic sau necanonic nu stiu (exista si mult kitch in ziua de azi in arhitectura bisericeasca), insa inainte de a ne manifesta indignarea si a transmite mai departe linkuri, macar sa stam sa judecam despre ce poate fi vorba, doar nu suferim de masonofobie. Sunt curioasa cati dintre cei care s-au grabit sa improaste cu venin au cercetat putin arhitectura religioasa, motivele decorative specifice, daca acel simbol s-a mai folosit in arh. lacaselor ortodoxe etc. (aviz Laura 19 )

Last edited by ioanna; 30.07.2011 at 20:31:20.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 30.07.2011, 23:18:00
tara tara vrem ostas tara tara vrem ostas is offline
Banned
 
Data înregistrării: 01.07.2011
Religia: Ortodox
Mesaje: 390
Implicit

bune articolele.

nu stiu insa cat de veridic e simbolul stelei lui David...
Reply With Quote
  #4  
Vechi 31.07.2011, 00:03:34
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit

Citat:
În prealabil postat de tara tara vrem ostas Vezi mesajul
bune articolele.
nu stiu insa cat de veridic e simbolul stelei lui David...
Pai tocmai asta e, hexagrama nu e un simbol exclusiv mozaic, il gasim in multe religii inclusiv in iconografia ortodoxa. (ex: manastirea Voronet). In iconografia crestina cred ca steaua in 6 colturi reprezinta Steaua Creatiei, cele 6 colturi reprezentand cele 6 zile. In iconografia ortodoxa rusa stiu ca exista si Steaua Betleemului cu 8 colturi.

Last edited by ioanna; 31.07.2011 at 00:12:51.
Reply With Quote
  #5  
Vechi 31.07.2011, 01:32:45
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit

“Spatiul sacru” -Vechiul Testament

Noțiunea de sfințenie este strâns legată în iudaism de Dumnezeu, care este numit: ,,Iahve cel Sfânt’’ sau ,,Sfântul lui Israel’’. Dumnezeu este sfânt nu numai în ființa Sa, ci sfințește și lucrurile, locurile sau persoanele care îi sunt consacrate, și care devin la rândul lor sacre.Cu privire la sensul cuvântului ,,sacru’’, la evoluția și semnificația sa în limbajul Vechiului Testament s-au scris numeroase studii. În ceea ce privește problema noastră este foarte important să subliniem nuanțele sale.

Există astfel doi termeni folosiți cu preponderență în cărțile cele mai vechi ale Sfintei Scripturi:
* qadoč (sfânt) :se referă la Dumnezeu (Iahve)și la anumite locuri și spații sacre
* qodeč (sacru): ființele și lucrurile consacrate sau ,,rezervate’’ lui Dumnezeu: primii născuți, personalul de cult, precum și la numele divin sau la sabat, sacre prin natura lor.

Cuvântul qadoč are o nuanță de transcendent, despărțit de lume, separat prin absența oricărei impurități, cu alte cuvinte un ,,dincolo’’ de lume din care se deduce clar sfințenia. Mai mult el nu este deloc folosit când este vorba de animale sau lucruri ceea ce îi dă și o notă etică, care se adaugă sensului de ,,despărțire’’ de lumea înconjurătoare, profană. Este interesant că noțiunea de spațiu sau loc sacru este exprimată prin termenul qadoč , adică o zona ce nu aparține lumii obișnuite. Spațiu sacru prin urmare nu apare în primele cărți ale Vechiului Testament ca un loc consacrat, rezervat lui Dumnezeu, ci ca un loc separat de lumea aceasta, ce este despărțit de impuritatea acestei lumi , o zonă oarecum transcendentă a cărei sfințenie este subînțeleasă datorită prezenței lui Iahve în interiorul său.

Pasajele din Biblie referitoare la Cortul Sfânt apoi la Templul din Ierusalim scot în evidență calitatea lor extraordinară de case ale lui Dumnezeu. Cu timpul însă se constată o evoluție în ceea ce privește modul prezenței lui Iahve în Templul sfânt influențată de evenimente istorice și de o serie de curente religioase.

1 .Și în iudaism ca și în alte religii lăcașul de cult nu este tot atât de vechi precum cultul, care îl precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele ridicate pe înălțimi sunt numeroase în Sfânta Scriptură. De obicei ele se înființau în urma unor teofanii sau evenimente deosebite : Noe construiește un altar după potop (Facere 8 20); Iacov la întoarcerea din Mesopotamia a înălțat un jertfelnic numit ,,El-Elohei-Israel’’ (El, Dumnezeul lui Israel) (Facere 53 18-28), dar a adus sacrificii și la Beer-Seba unde a avut o teofanie, localitate unde și tatăl său, Isaac, înălțase un jertfelnic pentru că acolo primise o reconfirmare a făgăduinței făcute lui Avraam (Facere 26, 24). Știri despre existența unor locuri sfinte sau spații cultice în Egipt nu avem, iar motivul plecării în pustie pentru a aduce jertfe era în fața faraonului nu existența unui anume loc cultic situat în deșert, ci faptul că în Egipt vitele nu puteau fi jertfite întrucât erau considerate sfinte.

Primul lăcaș închinat Domnului după ieșirea din Egipt a fost Cortul Mărturiei (Ohel Moed). El era mobil, și în cadrul său nu avea loc decât dialogul lui Moise cu Dumnezeu, deci aici nu se desfășura un cult sacrificial. Interesant este și faptul că el era situat în afara taberei, datorită căderii în idolatrie a poporului, în urma episodului cu vițelul de aur, adică era cu alte cuvinte separat, despărțit de comunitate și de păcatele acesteia.

Ulterior a fost înlocuit cu Cortul Sfânt sau Cortul Domnului, care va fi centrul religios și cultic al evreilor până la construcția templului. Există în Sfânta Scriptură mai multe informații despre modul în care el a fost construit și împodobit.
In linii mari reținem că avea două încăperi: Sfânta (în partea de răsărit) și Sfânta Sfintelor (în partea de apus), despărțite printr-o perdea cu chipuri de heruvimi. Noul edificiu deși era și el mobil, era mult mai somptuos, fiind înconjurat și de o curte unde se aduceau sacrificii.

Fiecărei încăperi îi corespundeau o serie de obiecte :
în curte : altarul holocaustelor și lavoarul pentru spălările rituale,
în Sfânta : altarul tămâierii, mesele punerii înainte, menora
Sfânta Sfintelor : chivotul.

Cortul Sfânt a fost prin excelență casa Domnului, prototip al templului și prefigurare a bisericii creștine, dar și un factor de coeziune al comunității iudaice și de păstrare a monoteismului. Caracterul său de casă a Domnului în care este așezată amintirea numelui său (Ieșire 20 : 24) a făcut ca observarea datoriilor cultice să fie legată în special de el. Prezența divină nu era redusă la Cortul Sfânt, căci rugăciunea putea fi făcută oriunde, totuși aici slava divină se manifesta cu pregnanță.

Comunitatea iudaică apare oarecum dependentă de Cortul Sfânt care era purtat în fruntea convoiului ce rătăcea în pustiu și era așezat primul la orice popas. Chivotul situat în Sfânta Sfintelor și Cortul Sfânt sunt simbolurile poporului ales în timpul călătoriei spre Canaan și vor rămâne așa până la construcția templului (Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică)

Sanctuarul sfânt este deci conceput ca fiind casă a Domnului, iar îndemnul pentru respectarea în detaliu a indicațiilor primite (,,Vezi să faci toate acestea după modelul ce ți s-a arătat ție în munte’’ (Ieșire 25:40) vine ca o confirmare sau garanție a unei prezențe divine reale în cadrul său. Originea și modelul său ceresc justifică și potențează caracterul său extramundan.

[b] Templul [b] este lăcașul sau spațiul sacru prin excelență al poporului ales . El capătă semnificații noi, simbolismul și funcționalitatea sa cultică fiind mult mai complexe decât cele ale Cortului Mărturiei sau Cortului Sfânt.

Construcția primului templu s-a făcut în timpul lui Solomon și a durat 7 ani. In mare el urma același plan ca și Cortul Sfânt, mai exact o împărțire tripartită: vestibul (Ulam), Sfânta (Heical) și Sfânta Sfintelor (Debir). Vestibulul era străjuit de doi stâlpi sau coloane înalte denumite Iachin (El întărește) și Boaz (în El este puterea). Existau și clădiri anexe pentru ofrande, întregul templu fiind înconjurat de două curți așezate în terasă. Prima era numită ,, a preoților’’, iar cea de la nivelul inferior numită curtea mare era destinată credincioșilor. Nucleul templului îl constituie însă Chivotul Legii depus în Debir unde era străjuit de doi heruvimi, din lemn de salcâm, îmbrăcați în aur, care ocupau jumătate din întreaga încăpere.

Templul apare ca o copie a casei lui Dumnezeu din ceruri, dimensiunea sa cosmică fiind evidentă: ,,Și a zidit lăcașul Său cel sfânt ca înălțimea cerului’’ (Ps. 77 75). Caracterul său extramundan face deseori ca referirile la el și la prezența divină în el să apară oarecum antinomice: ,,Domnul este în lăcașul cel Sfânt al Său, Domnul în cer are scaunul său’’ (Ps. 10 4). Aparenta confuzie de planuri sugerează strânsa legătură aproape până la identitate (templu-lăcaș ceresc), dintre original și reflecția sa. Ubicuitatea divină confirmă valoarea extraordinară și importanța Templului Sfânt, accentuând dimensiunea sa cosmică.

2. Simbolismul său cosmic , deși a fost contestat de unii exegeți, a existat permanent în mentalitatea iudaică . Iosif Flaviu afirma că Sfânta Sfintelor corespunde cerului, Sfânta pământului, pridvorul apelor, iar ,,chivotul legii cu elementele lui sacre, simbolizau natura universului’’. Accesul în cea mai sfântă încăpere, în Debir, era posibil numai o dată pe an, acest ritual fiind îndeplinit de către arhiereu ce simboliza pe Dumnezeu întrucât: ,,cerul se deschide numai lui Dumnezeu, iar cele două părți, sfânta și pridvorul, accesibile preoților, sunt pământul și marea, accesibile oamenilor’’ (Ant. Jud III 7,7). Cei doi stâlpi de la intrare simbolizează puterea, dar și acceptul divin de a locui în lăcașul pământesc. Cu acest sens sunt de acord și cele mai vechi tradiții rabinice.

Interesantă este și interpretarea lui Filon din Alexandria . Spre deosebire de Iosif Flaviu, în descrierea sa mai amănunțită sunt evidente influențe ale platonismului, explicabile prin formația sa de filosof elenist. Sfânta Sfintelor este cerul, spune el, iar obiectele sacre astrele. Astfel Chivotul și podoabele sale reprezintă stelele, planetele, anotimpurile, cele două echinocții, iar heruvimii cele două emisfere ,,căci lumea întreagă este înaripată’’. Filon are și o serie de interpretări personale în care apar nuanțe filosofice subtile: dacă cele două table ale Legii, simbolizează cârmuirea și judecata, între Heruvimi se află însuși tronul puterii de unde se face auzit glasul Logosului.

In viziunea iudaică Iahve este ascuns, rămânând în umbră, fiind Creatorul ce există anterior de lumea vizibilă, opera sa. Sensurile mistice și anagogice date obiectelor de cult trimit tot la elemente cosmice:
* menora - Logosul cu cele 7 puteri
* masa punerii înainte – lumea sensibilă de unde provin elemente de bază ale vieții
*situarea mesei în partea de N a Sfintei Sfintelor – vânturile nordice sunt mai fertile, *culorile de pe catapeteasmă și de pe veșmintele arhiereului trimit la elementele naturii: purpura – marea roșu – focul, violet – cerul.

Este foarte interesantă această viziune a lui Filon, deși în general opera sa a fost ignorată de tradiția rabinică. Ea reflectă modul în care a fost privit templul în cea de-a treia perioadă a sa de către evreii din diaspora, mai ales într-un loc ca Alexandria unde se încerca o armonizare a învățăturii iudaice cu principiile gândirii grecești, reprezentantul ilustru al acestei încercări de sinteză fiind Filon.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 31.07.2011, 01:34:17
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit

3. Caracterul unic al Templului reiese și din tradițiile talmudice dezvoltate treptat. Interpretarea literală (spațială) a versetului de la Iezechiel V 5 ,,Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus în mijlocul neamurilor și a țărilor dimprejur’’ a dat naștere unei geografii sacre: Israel e țara din mijlocul pământului, Ierusalimul în mijlocul Israelului, templul în mijlocul Ierusalimului. Se remarcă funcția de omfalos a Templului alături de înțelegerea sa ca microcosmos. Ca axis mundi el apare în gândirea iudaică, drept punctul cel mai apropiat de cer. Dacă distanța fizică dintre pământ și cer este de 500 de ani (peste 3 milioane de mile), de la Templu până la lăcașul ceresc sunt doar 18 mile, afirmă o veche legendă iudaică! Ierusalimul era în concepția iudaică mai înalt decât alte zone ale lumii, această idee fiind vie în timpul Mântuitorului (pelerinajul se făcea ,,sus’’ la Ierusalim, iar în pilda omului căzut între tâlhari se spune că el ,,cobora’’ de la Ierusalim la Ierihon). Apoi templul nu era numai locul în care cerul comunica cu pământul, ci tot aici se făcea legătura cu lumea de jos, cu șeolul, cu izvoarele primordiale sugerate de apele descrise în viziunea sa de Iezechiel (47 1-2). Această temă va fi dezvoltată mai târziu de către literatura rabinică: muntele Sion pe care este templul blochează invazia apelor primordiale ce ar distruge altfel lumea. Templul condiționează deci și asigură existența ordonată a cosmosului Funcția de centru și imaginea de microcosmos a templului asigură și garantează oarecum prezența divină. Dumnezeu este gândit ca transcendent față de lume, care îi este exterioară ontologic, dar este în același timp proniator al ei.

Cum este însă prezent Dumnezeu în templu din moment ce cerul și cerul cerurilor nu-l încap (III Regi 8 27) ? Un prim răspuns ar fi prin Numele Său (Deut 12 11; III Regi 829), care păstrează ceva din esența divină și impune respect, mai ales că este nerostibil (nu i se cunoaște vocalizarea), apoi prin teofanii, care explică de asemenea transcendența și imanența divină sau prin norul slavei divine, din prima perioadă a templului.

Literatura rabinică clasică va folosi apoi un termen ce nu se găsește în Sfânta Scriptură ,,Șehina”, ce desemnează pe Dumnezeu, mai exact prezența divină imanentă în lume. Această prezență divină este legată de diverse locuri (Sinai, Cortul Sfânt, Templu), pentru ca apoi să fie asociată poporului în exil. Explicațiile cu privire la modul prezenței divine în Templu au evoluat în timp ca și ideile de transcendență și imanență divină. Sensul imanenței divine din prima perioadă a templului s-a diminuat mult ulterior, când s-a acordat o atenție mai mare, în special în sânul unor mișcări religioase (esenienii), Templului ceresc care îl va înlocui pe cel pământesc, când profețiile se vor împlini . De altfel distrugerea primului templu și dispariția chivotului, vor afecta oarecum concepția despre spațiul sacru. Templul lui Solomon va fi idealizat permanent în istoria iudaismului postexilic. Celălalt templu refăcut de Zorobolel și restaurat de Irod a avut și el o existență efemeră, fiind distrus în anul 70 odată cu distrugerea Ierusalimului și plecarea în exil. Spațiul sacru prin excelență era desființat, dar amintirea a fost păstrată în postul de Tisa-be-Av, în orientarea rugăciunii spre Ierusalim și prin pelerinajele de la Zidul Plângerii. În exil nostalgia templului s-a împletit permanent cu speranța reconstrucției sale într-un viitor mai mult sau mai puțin eshatologic.

Care a fost soluția găsită în fața acestei catastrofe arhetipale? În primul rând accentul pus pe comunitate. Sehina, prezența de negrăit a lui Dumnezeu în lume, alungată din templu, pleacă alături de copii lui Israel. Supraestimarea sacralității pământului din care au fost alungați, datorită imposibilității istorice de reîntoarcere a dus la idealizarea templului și la prezența sa permanentă în conștiința comunității. Însă reconstrucția sa a fost imposibil de conceput în exil. Pentru exil a existat o altă soluție , aplicată de altfel din timpul robiei babiloniene: sinagoga . Rolul ei nu a fost de a înlocui templul, pentru că aici nu se aduceau sacrificii, ci doar unul latreutic.

Originea sa este și azi destul de confuză. Cert este că apariția sa a avut la bază rațiuni practice: unicitatea templului, care nu putea fi reprodus în alte locuri afară de Ierusalim și atenția mărită acordată studiului Torei, ce necesita locuri speciale în acest sens. Atât denumirea grecească de sinagogă (împreună adunare), cât și cea ebraică bet kneset (casa adunării) fac referire directă la vocația ei comunitară. Deși spațiu liturgic ea nu este o reproducere în mic a templului, și nici măcar epigon al său. Este adevărat că după anul 70 arhitectura sinagogii și podoabele din interior vor încerca să amintească de cele ale templului, dar vor înregistra și influențe estetice locale.

Dacă templul era casa lui Dumnezeu, spațiul prezenței Sale reale, sinagoga este un loc de întrunire, de rugăciune, de judecată, de studiu sau de socializare, dar nu este în sine un spațiu sacru ci sacralizat prin prezența și forța spirituală a comunității. A fost destul de greu de altfel să se dezvolte după anul 70 ideea de sacralitate a sinagogii atâta vreme cât construcția sa în exil era efemeră (amintim obligația evreilor de a construi sinagogi din lemn). Spre deosebire de templu, arhitectura sa a avut un caracter preponderent funcțional, influențată în special de stilul basilical, dar și de unele prescripții talmudice. În iudaismul contemporan există concepții diferite cu privire la valoarea sacră a sinagogii în funcție de diferitele curente (ortodox, reformat, conservator).

Percepută ca un loc și mijloc de coeziune comunitară, în special printr-o serie de reguli (rugăciunea nu se poate face dacă nu participă la ea minimum 10 persoane) ea a avut o prezență discretă în peisajul arhitectonic, potrivit recomandărilor Talmudului. Sinagoga nu a fost niciodată concepută ca o compensație arhitectonică a Templului, care a rămas un simbol, dar și un ideal ce potrivit unei concepții ciclice a istoriei iudaice ar putea fi reconstruit.



Sursa: partial din „Lacasul de cult” de Valentin Ilie, rev.Ianus 5-6/2002

Last edited by ioanna; 31.07.2011 at 01:46:41.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Emilia Corbu vs “Raportul Patapievici” Decebal Stiri, actualitati, anunturi 1 12.09.2012 09:08:51
Invatamantul teologic respira greu dora_popa71 Intrebari utilizatori 11 11.10.2011 12:10:46
"Slujirea aproapelui și egalitatea creștină în Biserică" de la Mitropolia Olteniei mihailt Generalitati 0 18.01.2010 17:07:41