Calatoria spre Ortodoxie si dinspre Ortodoxie

[Cornel Urs]

În prealabil postat de Ciprian Mustiata

Nu dumneavoastra erati cel ce spunea ca zeciuiala este obligatorie la baptisti?

si nu v-am aratat ca este ?!!!

nu v-ati saturat sa platiti atatea taxe la biserica baptista?

[Parascheva16]

Turcii se întorc la Ortodoxie

Mi-am adus aminte de acest topic, în urma discuțiilor din ultima vreme...

Am avut o colegă (între timp a plecat la altă firmă) care era foarte credincioasă, în felul ei... Era ortodoxă și căsătorită cu un preot. Zicea că bunica ei o crescuse în spiritul credinței, obișnuia să citească des din Biblie.

Avea o fetiță, la grădiniță pe atunci, iar într-o înregistrare de la Craciun am văzut-o pe fetiță, lângă brad, recitând.. că nu îmi vine un cuvânt mai potrivit - Că într'atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într'Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Colega mea era uimită și nemulțumită că preoții, colegi ai soțului ei, nu dădeau toți banii care se strângeau la biserică săracilor; mai era uimită că părintele meu duhovnic mă împărtășea deși eram vinovată de anumite păcate...

Nu știu ce impresie vă face vouă acest portret.

Ideea este că această femeie a început să meargă pe la adunările mai multe confesiuni, să vadă cum se simte și care i se pare ei mai aproape de cuvântul Domnului. Și avea de gând să se boteze la baptiști, împreună cu soțul ei care a renunțat la preoție (sau intenționa...)... că de, botezul ar trebui să se facă atunci când omul știe ce vrea, nu când e bebe, zicea ea...

Îmi pare rău de acest caz.

Nu sunt în stare să scriu nicio concluzie. Îmi pare rău că ne certăm, sau vedem probleme când nu e cazul... în loc să facem ceva constructiv...
Oare putem preveni, sau împiedica, noi cei din Biserică, astfel de alunecări?

[tabitha]

Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Începutul (1926-1942)

10 Aprilie 2014



Mă gândesc cu o profundă recunoştinţă la toţi cei care au contribuit la educaţia mea umană şi spirituală. Am fost format, în sânul familiei mele, la şcoala marii tradiţii liturgice şi patristice a Bisericii. Bunica mea şi cele două mătuşi din partea tatălui, care au exercitat asupra mea o influenţă profundă, aveau ca şi cărţi de căpătâi Cartea rugăciunii antice de Dom Cabrol şi Anul Liturgic de Dom Guéranger, care conţin atâtea texte admirabile ale liturghiilor străvechi din Occident şi Orient.

Aceste trei femei, animate de o credinţă solidă şi de o evlavie profundă, detestau pietatea sentimentală şi au știut să-mi ofere de foarte devreme sensul şi gustul bogăţiilor Tradiţiei. Ele iubeau, de asemenea, viaţa călugărească, operele lui Dom Marmion [1], iar marile abaţii din Beuron, Maredsous şi din Solesmes [2] erau sferele înalte ale creştinismului lor. În liceu, educatorii mei iezuiţi – oameni de rugăciune, de o mare nobleţe a inimii şi de o mare inteligenţă – au trezit în mine dragostea pentru Antichitatea clasică greacă şi latină, pentru Evul Mediu Cavaleresc și, de asemenea, pentru secolul al XVII-lea francez. Sub îndrumarea lor, în pragul adolescenţei mele, am descoperit în rugăciune, mai ales în rugăciunea către Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, un izvor de pace şi de bucurie pururea curgător.

Totuşi, mediul meu familial era surprinzător de divers. Credinţei profunde a familiei mele din partea tatălui se opunea vechea tradiţie socialistă şi anticlericală căreia i se revendica mama mea, care nu putea suporta ideea vederii vreunei suferinţe pe marginea drumului. Două dintre mătuşile mele din partea mamei se căsătoriseră cu emigranţi ruşi, fraţii Constantin şi Serghie Cherchevsky din Chessin, astfel încât Ortodoxia avea să facă parte foarte curând din mediul meu familial. O altă mătuşă de-a mea se căsătorise cu un descendent al unei întregi linii de pastori calvini, Félix Gal-Ladevèze, şi am încă amintirea crucii hughenote pe care o purtau verii mei mai tineri. Acest unchi era animat de un duh profund evanghelic. Îmi amintesc că am asistat, pe când aveam zece sau unsprezece ani, la conversaţii în care el insista cu putere asupra iubirii vrăjmaşilor şi iertarea greşelilor, lucruri care erau, după el, criteriul adevăratului duh creştin. Anumite anecdote care circulau în familie arătau că ştia să pună în practică ceea ce profesa.

Trebuie să fi avut cam doisprezece ani când am citit într-o revistă mai veche, Luna literară şi pitorească, un articol ilustrat cu evocatoare fotografii despre mănăstirile din Meteore, în Thessalia. Această lectură avea să-mi lase o profundă impresie, presimţind că aceste cuiburi de vulturi duhovniceşti erau simboluri ale unei tradiţii încă şi mai venerabile, încă şi mai autentice decât aceea a marilor abaţii contemporane benedictine de care îmi vorbea bunica mea. Mi-ar fi plăcut să fiu călugăr în Marile Meteore. Dar, aceasta era, în mod evident, o dorinţă irealizabilă şi nici măcar nu-mi imaginam că aş fi putut fi acceptat într-o mănăstire catolică, într-atât sublimă şi inaccesibilă îmi părea viaţa care se ducea acolo. Calea mea îmi părea croită către căsătorie şi o carieră profană.

Războiul din 1939 şi ocupaţia germană vor schimba în mod brutal întreg cadrul existenţei mele. Mi s-a oferit ocazia să frecventez Abaţia de Wisques, în regiunea Pas-de-Calais. Acolo am cunoscut un călugăr admirabil, Dom Pierre Doyère, fost ofiţer de marină, intrat în această mănăstire al cărei rugător devenise apoi. Am rămas mereu foarte ataşat de el, cât şi de Părintele Abate, Dom Augustin Savaton. Cincisprezece ani mai târziu, am ajuns să colaborez cu Dom Doyère, pentru colecţia «Sources chrétiennes», la ediţia operelor Sfintei Gertrude din Helft, marea mistică benedictină a secolului al XIV-lea.

Mă entuziasma figura Sfântului Francisc de Assisi şi a primilor săi tovarăşi, descoperită de-a lungul operelor lui Joergensen [3] şi Fioretti [4], însă franciscanismul nu mă atrăgea. Am vizitat câteva abaţii benedictine, mai ales Solesmes, unde aveam să revin adesea şi care va rămâne pentru mine, alături de Trappe, o a doua patrie spirituală. Dar viaţa benedictină, care mă cucerea prin înrădăcinarea sa tradiţională, nu satisfăcea în mine o anumită nevoie de absolut, un gust pentru un fel de asprime a existenţei şi de primitivism evanghelic pe care le evocau aşa de bine, în ochii mei, sihăstriile franciscane din Ombrie şi mănăstirile din Meteore.

Va urma…

[1] Dom Colomba Marmion (1858-1923), Abate de Maredsous, a publicat solide opere de spiritualitate, fondate pe teologia Sfântului Pavel și pe Regulile Sfântului Benedict.

[2] Beuron, Maredsous și Solesmes sunt mănăstiri benedictine situate în Germania, Belgia și respectiv în Franța. În secolul al XIX-lea și în secolul al XX-lea au contribuit foarte mult la reînnoirea liturgică și patristică în Biserica Catolică.

[3] Autor danez care a scris o excelentă carte despre Viața Sfântului Francisc de Assisi și alte lucrări despre originile monahismului franciscan.

[4] Fioretti (Florilegii ale Sfântului Francisc) este o antologie scrisă în sihăstria din Ombria cuprinzând viața Sfântului Francisc de Assisi și a însoțitorilor săi.

sursa : www.pemptousia.ro

[tabitha]

Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Abația cisterciană Bellefontaine (1942-1966)

11 Aprilie 2014

În iulie 1942, circumstanțe providențiale m-au condus într-o scurtă vizită la Abaţia de Bellefontaine, în Anjou [5]. Părintele Abate mă va întreba în mod foarte abrut chiar de la prima noastră discuţie: «Când doriţi să intraţi?», făcând astfel, în mod cu totul straniu, o derogare de la obiceiul său de a încerca îndelung [pe cei chemați la monahism]. Surprins, dar nu descumpănit, i-am răspuns: «Cu cât mai curând, cu atât mai bine!» Am fost primit ca începător în luna septembrie a anului următor. Aveam pe atunci şaisprezece ani. Ca şi benedictinii, cistercienii trapişti urmau Regula Sfântului Benedict, dar viaţa lor avea un caracter de simplitate şi de austeritate mai marcat. La Trappe mă simţeam mai aproape de izvoarele vii ale monahismului, mai aproape de Evanghelie, aşa cum Părinţii Pustiului au vrut să-o transpună în viaţa lor.



foto : Abația Bellefontaine

Abatele mănăstirii, Dom Gabriel Sortais, era un bărbat de mare credinţă şi de rugăciune. Nu oprise el într-o zi un incendiu, aruncându-şi metanierul în flăcări? Energic şi bun, riguros în asceza sa personală şi ştiind să se arate exigent către ceilalţi, se străduia, după exemplul Sfântului Bernard de Clairvaux, să se arate «tată şi mamă» pentru călugării săi. Nu cred să fi citit prea mult din Părinţii Bisericii, dar era foarte legat de tradiţia monastică, întâlnindu-se cu duhul vechilor Părinţi prin respectarea şi practica concretă a Regulii.

La şcoala Părinţilor Bisericii şi a tradiţiei monastice

Pentru formarea mea, Părintele Abate mă va încredinţa dascălului începătorilor, Părintele Emil, un călugăr tânăr care se pătrunsese de învăţătura Sfântului Casian şi care împărtășea începătorilor Regula Sfântului Benedict, făcându-le tâlcuirea ei plecând de la izvoare: Părinţii Pustiei, Sfântul Pahomie şi Sfântul Vasile. Puţin mai târziu, va trebui să citesc scrierile Sfântului Dorotei al Gazei şi ale Sfântului Ioan Scărarul, care fuseseră, în vremea convertirii sale, principalele surse de inspiraţie ale Abatelui de Rancé, marele reformator al Abaţiei de Trappe din secolul al XVII-lea. În timpul acestor ani de formare îi frecventam asiduu pe autorii cistercieni ai secolului al XII-lea, care conjugau în mod armonios tradiţia spirituală augustiniană cu un origenism purificat şi decantat de către Sfântul Grigorie de Nissa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă iubeam, de asemenea, şi învăţăturile Sfântului Ioan al Crucii din şcoala franceză a secolului al XVII-lea, unde se regăseşte ceva din marele suflu al Părinţilor Bisericii şi a unor autori iezuiţi cum ar fi Părintele Lallemant şi Părintele Surin, ghiduri practice şi lucide pentru cine vrea să progreseze în viaţa spirituală.

Continuarea aici : http://www.pemptousia.ro/2014/04/per...ine-1942-1966/

[Parascheva16]

În prealabil postat de Annyta

Mi-am adus aminte de acest topic, în urma discuțiilor din ultima vreme...

Am avut o colegă (între timp a plecat la altă firmă) care era foarte credincioasă, în felul ei... Era ortodoxă și căsătorită cu un preot. Zicea că bunica ei o crescuse în spiritul credinței, obișnuia să citească des din Biblie.

Avea o fetiță, la grădiniță pe atunci, iar într-o înregistrare de la Craciun am văzut-o pe fetiță, lângă brad, recitând.. că nu îmi vine un cuvânt mai potrivit - Că într'atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într'Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Colega mea era uimită și nemulțumită că preoții, colegi ai soțului ei, nu dădeau toți banii care se strângeau la biserică săracilor; mai era uimită că părintele meu duhovnic mă împărtășea deși eram vinovată de anumite păcate...

Nu știu ce impresie vă face vouă acest portret.

Ideea este că această femeie a început să meargă pe la adunările mai multe confesiuni, să vadă cum se simte și care i se pare ei mai aproape de cuvântul Domnului. Și avea de gând să se boteze la baptiști, împreună cu soțul ei care a renunțat la preoție (sau intenționa...)... că de, botezul ar trebui să se facă atunci când omul știe ce vrea, nu când e bebe, zicea ea...

Îmi pare rău de acest caz.

Nu sunt în stare să scriu nicio concluzie. Îmi pare rău că ne certăm, sau vedem probleme când nu e cazul... în loc să facem ceva constructiv...
Oare putem preveni, sau împiedica, noi cei din Biserică, astfel de alunecări?

Trist cazul. Si nu e singular.
Nu stiu daca putem sau daca e bine sa prevenim astfel de cazuri. Cum spunea un Parinte calugar, mai bine sa se rataceasca, sa dea cu fruntea de tocul usii si apoi sa se intoarca. Deobicei cei care au avut rataciri si cautari, cand se intorc la Ortodoxie sunt mult mai vii si pretuiesc mult mai mult Biserica, decat cei care stau ca muraturile sau ca statuile si nu au nici o ispita.

Nu sunt eu experta, dar spun ce am inteles si eu de la diversi Parinti. In zilele noastre ispitele sunt la tot pasul si e f.greu. Noi nu suntem ca cei de acum 200 de ani. Suntem slabanogiti, si sufleteste si trupeste. Avem nevoie de Sf.Impartasanie si de spovedanie deasa ptr. a rezista. Sf.Impartasanie nu se da doar la puri, caci asa nu ne.am mai impartasii deloc. Povestea cineva de un baiat care, daca nu se spovedeste saptamanal, cade inapoi in pacat--cred ca malahie.

[tabitha]

«Ortodoxia este o luminare prin sfinţi a lumii şi a sufletelor noastre».
Interviu cu teologul ortodox Jean Claude Larchet

Gânditor creştin francez convertit la 21 de ani de la catolicism la ortodoxie, autor a numeroase lucrări teologice şi filosofice, unele traduse şi în românesşte (Terapeutica bolilor spirituale – teza sa de doctorat în Filosofie, din 1987; Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul – teza sa de doctorat în Teologie, din 1994; Semnificaţia trupului în Ortodoxie; Despre iubirea creştină; Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus etc.), d-l Jean-Claude Larchet (n. 1949) a avut bunăvoinţa, în octombrie 2010, la Iaşi, cu prilejul vizitei întreprinse în România la invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, să ne acorde acest interviu în exclusivitate pentru magazinul ilustrat Lumea credinţei.

Cum aţi descoperit Ortodoxia?

Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu. Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui Vl. Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos sfinţilor apostoli, Bisericii primare.

Dar de la naştere eraţi romano-catolic…

Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.

continuarea aici : http://www.lumeacredintei.com/revist...laude-larchet/