Biserica si Psihologia

Îmi exprim şi eu o scurtă opinie asupra acestui subiect, ca persoană care a frecventat în trecut un psiholog: cred că psihologia este utilă, iar opţiunea de a ignora foloasele ei prin justificarea că Biserica este suficientă pentru rezolvarea oricărei probleme este o expresie a mândriei noastre de a apela direct la Dumnezeu, nu şi la mijloacele de vindecare pe care El le-a lăsat la îndemâna noastră.
Desigur, nu aş fi ajuns la linia de plutire dacă nu aş fi urmat şi drumul Bisericii, deci recomand atât Biserica (în primul rând) cât şi psihologia - pentru ajutorul/ vindecarea diverselor boli.
Eu am avut şansa să ajung la o doamnă psiholog care era creştină ortodoxă practicantă. A însemnat foarte mult penturu mine într-o perioadă (2002 - 2005), însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect, singur Domnul este, dar mersul la psiholog este adesea benefic.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

1. Cunoasterea de sine in psihologie cultiva mandria...

2. E greu sa construim daca temelia nu e Hristos. De fapt, Hristos este Cel care intervine in viata noastra si ne ajuta sa facem voia Sa. Nici preotul nu poate face singur nimic, ci doar sa ceara ajutor pentru a ne povatui corect si sa se roage pentru noi.

6. Intr-o epoca in care se tinde spre o lume fara Dumnezeu, mantuirea este lasata de obicei in grija preotilor.

7. Psihologia nu opereaza cu notiunea de pacat. Asertivitatea, empatia si alte concepte de acest fel dirijeaza relatiile interumane astfel incat porunca evanghelica a iubirii aproapelui sa fie partial indeplinita, dar fara implicarea lui Dumnezeu.

8. Psihologia ar putea fi slujitoarea Bisericii daca ar fi fundamentata pe baze crestine si ar dispune de personal crestin si de concepte si practici crestine.

1. Ai vrea, te rog, să susţii afirmaţia? Adu, te rog, unul-două argumente. (Fără argumentare e vorbă-n vânt şi, mă tem, chiar calomnie gratuită.)

2. Parţial de acord. (Preotul are o putere mult mai mare.)

6. Nu reuşesc să înţeleg bine, sorry... Oare nu preoţii (păstorii) se îngrijesc, în primul rând, de mântuirea credincioşilor? Cu atât mai mult cu cât lumea e tot mai depărtată de Dumnezeu: cine să aibă această sfântă slujire dacă nu, mai întâi, preoţii lui Hristos?

7. Păcatul nu este, într-adevăr, un concept psihologic. Ci unul duhovnicesc.
Termenul are sens doar în cadrul relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Or, această relaţie nu face parte din domeniul de studiu expres al psihologiei (care e mult mai modest), ci din aria, evident, a Teologiei şi a Bisericii.

În ce priveşte porunca iubirii aproapelui, majoritatea şcolilor şi curentelor psihologice NU o încalcă ci, dimpotrivă, o cultivă. Fie şi indirect.
Cugetă, de voieşti, la consilierea cuplurilor care nu se înţeleg şi vor să divorţeze; la psihoterapia tulburărilor de caracter care implică numerose acte antisociale; la sprijinirea dezvoltării morale; la cultivarea ascultării active ca abilitate a oricărui om; la asertivitate şi empatie (contra agresivităţii şi indiferenţei faţă de aproapele); la psihologia organizaţională care intervine când apar conflicte insolvabile între membrii unei comunităţi constituite în jurul activităţii numite muncă; la consilierul şcolar care are de luptat cu nenumărate acte antisociale; la consilierul din tribunale care îi fereşte pe minori să devină victimele unor părinţi evident iubitori de ei înşişi iar nu de copil; la umanizarea actului medical (adeseori rece şi inuman, de-a dreptul sadic - iar aici intervine psihologia medicală) şi la multe altele....
Spui, însă, că "fără implicarea lui Dumnezeu". E discutabil... Depinde de la om la om, de la situaţie la situaţie. Un lucru e cert: psihologul nu are ca scop expres şi imediat îmbunătăţirea relaţiei omului cu Dumnezeu (acest scop ţine de duhovnicie, de Teologie şi Biserică) şi nu solicită explicit implicarea Duhului Sfânt în relaţia terapeutică. Nu o solicită în prezenţa clientului (dar o poate face în taină), excepţie făcînd, poate, domeniul psihoterapiei ortodoxe.

Când spunem "fără implicarea lui Dumnezeu" - oare sugerăm că psihologul Îl alungă pe Dumnezeu din viaţa clientului? Dacă facem această afirmaţie gravă, cred că păcătuim prin minciună.
Atenţie! Ca şi şoferitul, ca şi brutăritul, ca şi domeniul poştei şi telecomunicaţiilor, ca orice alt domeniu care se circumscrie unei bresle şi unei meserii, psihologia este în mare parte o ştiinţă cu un conţinut neutral faţă de polemicile care se ţin lanţ în jurul credinţei. Nu este interesată să participe la dezbateri de genul acelora pe care le poartă credincioşii din diverse confesiuni. Nici nu slujeşte preoţeşte. Nu e treaba psihologului. Precum nici a şoferului nu este, nici a brutarului, nici a poştaşului ori telefonistei, nici a coafezei, nici a constructorului de case, nici a contabilului, nici a ministrului comerţului, nici a pictorului şi nici a zugravului. Şi pentru aceasta noi le reproşăm lor că "lucrează fără Dumnezeu"? Depreciem toate domeniile de activităţi omeneşti în care nu se invocă încontinuu Duhul Sfânt?
Cum vine asta?

Apoi, să îl luăm ca exemplu pe Sfântul Luca al Crimeii: neurochirurg, nu făcea nici o operaţie fără icoana Maicii Domnului în sala de operaţii. Om evlavios, cunoaştem viaţa lui. Dar ce făcea în timpul serviciului? Opera pe cap cu... rugăciunea? Făcea trepanaţii şi elimina tumori cu ...Duhul Sfânt?
Oare nu, mai degrabă, îşi vedea omul de treaba lui, în baza cunoştinţelor medicale din domeniul său, avînd totodată credinţa că Domnul îl va ajuta, după Voia Lui cea milostivă?
La fel şi psihologul: îşi face treaba lui, în baza cunoştinţelor despre mintea omenească, sperînd că roadele muncii sale vor fi pozitive: dezvoltarea stihiilor sufleteşti, personalitate sănătoasă şi creativă (capabilă de a rezolva probleme, atât cât e omeneşte cu putinţă), relaţii interumane de apropiere şi constructive etc. etc. etc.

8. Acelaşi patern de gândire: şoferia ar putea fi slujitoarea Bisericii dacă ar dispune de personal creştin şi dacă ar fi fundamentată biblic etc.... Hai, Antonia, că devenim comici!...

În realitate, tot ceea ce concură la atingerea obiectivelor Bisericii, direct sau indirect, este /devine un slujitor al Bisericii.
Dacă punem pe Hristos în centrul vieţii noastre şi în centrul lumii, atunci putem găsi cum până şi dracii ar putea să fie, în felul lor nenorocit, slujitori ai Bisericii. O spun adeseori Părinţii, arătînd cum întoarce omul credincios, prin Pronia Domnului, răul în bine, spre mântuire şi spre slava lui Dumnezeu.

Dar dacă nu punem în centrul vieţii noastre pe Hristos, dacă universul nu este în inima şi cugetarea noastră Hristocentric - atunci vom găsi mereu că X sau Y sau Z nu slujesc Bisericii. Dar noi slujim, desigur....
Aşa păţim când Domnul nu ne-a lăsat duhul de pocăinţă (pesemne din pricina mândriei şi păcatelor noastre strigătoare la cer): vedem răsturnat o mulţime de lucruri şi nu mai găsim pe nimeni vrednic să slujească Bisericii, exceptînd propria persoană şi alţi câţiva "aleşi"...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Annyta

însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

[antiecumenism]

În prealabil postat de cezar_ioan

...sexualitatea nu face parte, oare, din sfera relaţiilor dintre oameni? (în propoziţia ta le-ai pus separat, distinct)
Sexualitatea este în afara relaţiilor interumane???
(În cazul ăsta te referi probabil la sexul cu animale, la masturbaţie, la vibrator... Păcat! Dumnezeu a lăsat ca oamenii să se împerecheze cu oameni, mai exact bărbatul cu femeia, în cadrul relaţiilor interpersonale bazate pe afecţiune reciprocă, pe iubire.)

-ideea este ca multi sexologi sau psihologi pe probleme sexuale se bazeaza pe teoriile/studiile lui Kinsey .

http://carteromaneasca.wordpress.com...a-homosexuala/

"Alfred Kinsey, finantat de prestigioasa Fundatie Rockefeller(deci de masonerie), a fost unul dintre cei mai activi si influenti promotori ai „emanciparii sexuale”. Decadenta morala la care suntem martori azi se datoreaza, in mare parte, si lui, si ideologiei careia i-a dat nastere. Supranumit “Freud al Americii”, Kinsey a deschis, prin raportul sau publicat în 1948, calea spre “revolutia sexuala” care avea sa se petreaca în anii ’60, vorbind deschis (şi “argumentat” cu rezultatele interviurilor sale cu sute de subiecţi) despre masturbare, sex premarital, relaţii extraconjugale, homosexualitate, pozitii si relatii nefiresti.Kinsey afirma că 98% dintre bărbaţi şi aproximativ jumătate dintre femei aveau relaţii sexuale premaritale, că 95% dintre americani erau potenţiali infractori sexuali şi că cel puţin 10% dintre bărbaţi erau homosexuali. Şi, deşi nimeni nu observase că 317 bebeluşi şi copii fuseseră “testaţi” de către Kinsey pentru obţinerea datelor sexuale la copii, educatorii preluau concluziile acestuia – anume că copiii au un instinct sexual încă de la naştere, deci educaţia sexuală în şcoli (în stilul lui Kinsey) ar trebui să fie obligatorie.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum a obţinut Kinsey statisticile privind sexualitatea infantilă, date care aveau să transforme şcolile, instanţele, presa şi dormitorul? Mai pe scurt, echipa lui Kinsey a participat la abuzarea sexuală a celor 317 bebeluşi şi copii"

În prealabil postat de cezar_ioan

7. Păcatul nu este, într-adevăr, un concept psihologic. Ci unul duhovnicesc.
Termenul are sens doar în cadrul relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Or, această relaţie nu face parte din domeniul de studiu expres al psihologiei (care e mult mai modest), ci din aria, evident, a Teologiei şi a Bisericii.

În ce priveşte porunca iubirii aproapelui, majoritatea şcolilor şi curentelor psihologice NU o încalcă ci, dimpotrivă, o cultivă. Fie şi indirect.
Cugetă, de voieşti, la consilierea cuplurilor care nu se înţeleg şi vor să divorţeze; la psihoterapia tulburărilor de caracter care implică numerose acte antisociale; la sprijinirea dezvoltării morale; la cultivarea ascultării active ca abilitate a oricărui om; la asertivitate şi empatie (contra agresivităţii şi indiferenţei faţă de aproapele); la psihologia organizaţională care intervine când apar conflicte insolvabile între membrii unei comunităţi constituite în jurul activităţii numite muncă; la consilierul şcolar care are de luptat cu nenumărate acte antisociale; la consilierul din tribunale care îi fereşte pe minori să devină victimele unor părinţi evident iubitori de ei înşişi iar nu de copil; la umanizarea actului medical (adeseori rece şi inuman, de-a dreptul sadic - iar aici intervine psihologia medicală) şi la multe altele....

Desigur, daca vrea, omul sfinteste locul in majoritatea profesiilor.

Dar tot de psihologie tine si:

http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-dezinformare/

Daca anumite tehnici de manipulare sunt folosite la nivel colectiv, de ce n-ar putea fi folosite si la nivel individual? Macar selectiv... Si atunci...

Una e sa vorbim despre Sfantul Luca al Crimeii si alta e sa vorbim despre terapia Bowen, o terapie de manipulare corporala. Pai, daca e manipulare, chiar ca e manipulare si pacientul e la dispozitia manipulatorului in ambele cazuri si la psiholog si la terapia Bowen.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...=8836&page=100

E interesanta si pagina urmatoare:

http://www.damaideparte.ro/index.php...ntrastului/58/

In Ortodoxie, lucrurile sunt un pic mai clare. Da e da, si nu e nu. Ori cu Dumnezeu, ori cu satana. Cu amandoi nu se poate. Dumnezeu ii ingaduie satanei sa ne ispiteasca, dar noi trebuie sa-l respingem daca vrem un colt de rai.

[Dalian]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Maica Siluana si duhovnicul meu mi-au recomandat cartile deci mai gandeste-te un pic

Dacă recomandă cărţi sectare înseamnă că sunt ecumenişti amândoi.

Labirintul Codependenţei îl are drept autor principal pe Frank Minirth, sectar american. Mare pretenar cu James Dobson, un alt sectar american "celebru". Cartea este scrisă de încă doi americani, sectari şi ei.
Plecarea de acasă. Cum să te eliberezi de trecut, autor David P. Celani, sectar american din Vermont.

Concluzia - reclamă mascată la cărţi de psihologie sectară.

Pe mine m-ar interesa,daca se poate,sa spui ceva Ioane despre relatia preot-psiholog in cazul unui pacient cu tulburari severe,chiar extreme.In general lumea medicala este putin dispusa la diagnostice biblice de tipul demonizarii si m-ar interesa cum vezi tu colaborarea intre cei doi in situatii dificile.Pot lucra simultan sau este fiecare cu partea lui in continuarea celuilalt si daca pot lucra impreuna cum ar arata o astfel de colaborare,caror reguli se supune.Si care este situatia la ora actuala,in lumea medicala romaneasca,daca stii cumva,pe astfel de subiecte.In cazul unor manifestari grave psihologul,deotologic vorbind,trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu,sau un medic,sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala?Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord.Mi-se pare cumva un raport dificil datorita,in zilele noastre,unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.Multumesc pt clarificari! :)

[cezar_ioan]

Ai ridicat ştacheta foarte sus!...:)
Eu, unul, îţi mulţumesc, Pelerinule pentru tema propusă (de fapt îmi pare un mănunchi de teme).
Acum nu ştiu dacă găsesc cel mai bun mod de editare a răspunsului, ţinînd cont atât de limitele mele cât şi de cunoştinţele, sentimentele, atitudinile etc. multora dintre confraţii mei forumişti...
Mă tem să nu răsară iarăşi un tsunami... Mult m-ar necăji şi cred că ar face rău tuturor.

Poate că întrebarea asta era bine să vină mai încolo, peste o vreme, cu nădejdea că între timp se vor mai limpezi apele distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi Psihologie. În mintea noastră să se limpezească, vreau să zic, a celor care dezbatem chestiunea.

Dar dacă, prin Voia Domnului, a picat acum întrebarea, ce pot să fac: îmi iau inima în dinţi şi formulez un răspuns, fie şi provizoriu; că nu ştiu dacă mai apuc fericirea unei ape cu totul limpezi...:)

Să începem cu .. sfârşitul (întrebărilor tale):
In cazul unor manifestari grave psihologul, deontologic vorbind, trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu, sau un medic sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala? Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord. Mi se pare cumva un raport dificil datorita, in zilele noastre, unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.

Atunci când intensitatea tulburărilor psihice este extremă (de pildă când o persoană trece printr-un episod psihotic - cu delir, halucinaţii şi multe alte dereglări în toată viaţa psiho-comportamentală), psihologul nu poate lucra.
Travaliul muncii de consiliere/psihoterapie necesită o minimă luciditate, o minimă capacitate de a avea priză la realitate, un minim de funcţionalitate a conştiinţei. Or, când un om se află în delir, toate funcţiile conştiinţei (de cunoaştere, volitivă etc.) sunt perturbate şi persoana în cauză pur şi simplu nu poate participa la o relaţie de comunicare coerentă sau, dacă o face (cu ajutorul unui psi, care poate să înţeleagă "limbajul" manifestărilor simptomatice) îi lipsesc resursele pentru a construi o alternativă de conduită internă şi comportamentală.
Aici indicaţia terapeutică este abordare psihiatrică în urgenţă.
Uriaşul progres al psihofarmacoterapiei face posibil astăzi ca, în numai câteva zile, un om care (când luăm primul contact la camera de gardă) pare scos pentru totdeauna din ţâţânile lui omeneşti, să redevină cât de cât lucid, să comunice, să îşi mărturisească problemele, convingerile, sentimentele etc. Desigur, o face în felul lui, ţinînd cont de complexitatea şi adâncimea tulburării, de patternurile lui de procesare a informaţiilor din sistemul psi, de caracteristicile de personalitate din sfera afectivităţii şi voinţei etc. Decisive sunt, uneori, şi ancorele culturale din familia/grupul/societatea/poporul din care provine.
Abia după ce pacientul şi-a recăpătat o funcţionalitate rezonabilă a vieţii psihice conştiente, putem pune problema unei relaţii cu un psihoterapeut.

În concluzie (la prima ta întrebare): este obligatoriu ca psihologul să facă tot ce e posibil ca, atunci când clientul prezintă semnele unei boli mintale propriuzise aflate în stare să-i spunem "acută", acesta să ajungă cât mai repede în cabinetul unui psihiatru sau la camera de gardă a unui spital.
Dincolo de argumentul privind capacitatea de comunicare cu efect terapeutic, aş mai adăuga acum încă două raţiuni ale îndrumării clientului către serviciile psihiatrice:
În primul rând, pierzîndu-şi capacitatea de autoreglare a comportamentului şi funcţiile conştiinţei, orice om devine un pericol pentru viaţa lui şi a semenilor (suicid, automutilări, mutilări, crimă şi alte nenorociri, cu impact nu doar asupra corpului dar şi asupra vieţii sufleteşti).
Apoi deoarece, aşa cum arată studiile din domeniul psihiatriei, tulburările majore ale psihicului sunt însoţite de dereglări în planul biochimiei creierului. Or, restabilirea echilibrului biochimic al creierului (mă refer aici şi la hipotalamus precum şi la alte formaţiuni care nu fac parte propriuzis din alcătuirea scoarţei cerebrale) se realizează astăzi, cu destul succes, prin administrarea medicaţiei psihotrope (neuroleptice, în special, pentru afecţiuni foarte serioase). Psihologul nu prescrie tratament medicamentos, aceasta fiind sarcina medicului psihiatru.

[cezar_ioan]

Înainte de a continua răspunsul, rog pe forumiştii care activează în domeniul psi (fie ca psihologi fie ca psihiatri) să arunce o privire critică peste textul meu şi să ofere un feedback. Pentru evaluarea acurateţii mesajului şi pentru îmbogăţirea cu varii completări.

Dacă aveţi rezerve, dragi colegi, vă propun să acordaţi puţină atenţie motivaţiei mele pentru acest topic: suntem datori către oamenii din jurul nostru, din această Românie mult prea batjocorită şi minţită, să oferim o minimă informare corectă privind serviciile psi.
Faptul că sunt atâtea prejudecăţi şi distorsiuni şi că se petrec atâtea necazuri (individuale, în familie, în şcoli, la locul de muncă etc.) de care noi ne lovim, atât ca slujitori în domeniul psi cât şi ca oameni printre alţi oameni, cred că ţine şi de modul în care noi oferim date corecte şi utile semenilor noştri nespecialişti în domeniul serviciilor Psi.
Avem prilejul să furnizăm date pertinente în dezbateri publice, cum e aceasta, aici.
Cred că nu putem să aşteptăm ca oamenii să se raporteze corect şi eficient la noi, dacă rămânem mereu învăluiţi într-un nor gros de ceaţă şi mister... În definitiv, nu avem nimic de ascuns.
Dacă noi nu oferim ceea ce avem de oferit pentru o reprezentare corectă şi cât mai bogată a domeniilor psi, o vor face alţii în locul nostru - dar nu toţi sunt binevoitori, nu toţi sunt oneşti, nu toţi deţin competenţe reale.
Doar vedem zilnic ce bâlci şi ce dezinformare se practică în media! Ne mai mirăm că oamenii spun vrute şi nevrute despre psi? (De pildă că psihologia se ocupă cu sexualitatea sau că dezvoltă mândria!... că Psihologia e în conflict cu Biserica ori de-a dreptul paralelă... etc. etc.)
Vă rog, aşadar, să vă alăturaţi pentru un dialog folositor tuturor!