Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserici Protestante
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #31  
Vechi 22.05.2013, 01:25:18
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Pantokrator

Albert Schweitzer spunea ca daca a existat o umanitate a lui Dumnezeu atunci ea s-a realizat prin intrupare in persoana lui Isus,cel ce dintr-o profunda constiinta mesianica s-a numit pe sine Fiul Omului,iar lucrul cel mai important este ca aceasta idee transformata in realitate a ramas mereu vie,in drumul ei prin istorie,in constiinta comuna a acelora care au fost gata sa-i primeasca manifestarea intr-o forma pe care nimeni nu o banuia,ale carora ganduri au fost dominate intr-o asemenea forma de aceasta personalitate istorica astfel incat unitatea divinului cu umanitatea asumate-n EL a intrat in constiinta lor comuna iar acele clipe,ce au reprezentat cursul exterior al vietii Sale se repeta in ei,cei ce au crezut, intr-o maniera spirituala.

Isus a predicat prima data Imparatia ca pe ceva viitor,asemenea Botezatorului,dar in fata raspunsului de inceput al oamenilor,parca sincer si dornic,cauzat de puterea predicilor Sale,l-a facut poate sa spere ca Imparatia,intr-o anumita forma,este deja prezenta,ca Tatal desi inca nu-si arata manifestarea exterioara indubitabila a maretiei si implinirii ei,a lasat-o sa vina printre oameni intr-o tacuta si discreta forma,cu o umila si graduala dezvoltare iar mareata idee din parabolele Sale,care a dominat perioada de mijloc a vietii Sale publice,asemanarea dintre Imparatie si samanta de mustar, i-a stapanit cu bucurie si speranta gandirea.Cu cat insa esecul acestei idei devenea din ce in ce mai evident,conform criticilor sai moderni,datorita respingerii si dezinteresului crud aratat de compatriotii Sai,centrul de gravitatie al gandirii Sale s-ar fi mutat la lumea de dincolo de mormant,la imaginea unei intoarceri glorioase pentru a cuceri definitiv si a judeca lumea care s-a ridicat impotriva Lui.Strigatul Sau de pe Cruce,plin de disperare dar si de speranta,a eliberat o influenta de viata datatoare,ca orice tragedie escatologica,a generat o miscare prin care toata magnitudinea religioasa este adusa din viitor in prezent,devenind un prezent spiritual indivizibil.Aceasta conduita mesianica a acestui unic mare om a dat nastere la o inclestare intre prezent si la ce urmeaza dupa el,si a dus la absorptia viitorului in prezent,un proces al carui final nu a venit inca dar asteptat cu aceiasi tensiune vibranta,generata de unda de soc a Celui care a creat-o.In acest sens Isus a si acceptat lumea dar a si fost in conflict cu ea,in tensiunea contopirii viitorului cu prezentul,Imparatia invadand lumea dinspre sfarsitul care inghite prezentul,intr-o ultima si finala contopire.Imparatia era printre ei dar nu era decat in putini dintre ei,restul fiind orbi calauzind alti orbi.

Intr-o asemenea tensiune mesianica,sub presiunea extraordinara a evenimentelor,acest minunat tanar Fiu al Omului,si-a indreptat fata hotarat spre menirea Sa iar certitudinea acestei idei,cu privire la iminenta actiune a lui Dumnezeu in istorie, l-a stapanit intr-o asemenea masura si cu o asemenea putere,dupa cum spunea Keim,incat curajul sau s-a impletit cu determinarea de neclintit de a salva de judecata iminenta ce putea fi salvat.EL a actionat asa stiind ca timpul Imparatiei a inceput sa se reverse in istorie,iar acest aparent idealism extrem al gandirii Sale nu putea naste o cale de mijloc pe care nu a luat-o in considerare in nici un moment.Constiinta,in aceasta stare,se va gasi fata-n fata cu necesitatea de a se elibera de aceasta lume,sa stea singura in fata ei,pentru a o recuceri de pe pozitia acestei inalienabile libertati a spiritului.Baur s-a inselat,credinta crestina nu s-a pietrificat,printr-o bizara alienare,intr-o forma tranzitionala,o religie care ar fi putut conduce catre adevarata credinta dar a ramas intr-o stare de pietrificare,tinand prizoniere toate fortele ei latente.Credinta Lui,constiinta de sine,a fost o victorie asupra lumii,pentru ca doar o constiinta pozitionata in acest mod,in antiteza cu spiritul lumii in integralitatea lui,care nu se multumeste un rol sters in drama lumii,ci o infrunta cu libertatea credintei,in aveasta constiinta sunt prezente adevaratele forte ale vindecarii lumii.

In viziunea multora de la picioarele Crucii,de atunci si de peste timp,aceasta conduita a sa,mesianica,a carat mereu cu ea,in adancuri,consecintele inexorabile care au urmat.Pentru multi din ce ce ii cereau sa se coboare,atunci ca si acum,odata cu ultimul Sau strigat,intregul sistem eshatologic a cazut asupra Lui in ruine,ramanand ca singura realitate spiritual aceasta lume,pe care Hristos,prin cuvintele Sale,a chemat-o la viata din lumea care-L respinsese.Acest ultim strigat,pe care multi l-au considerat o abandonare a viitorului escatologic,ar fi fost adevarat Sa acceptare a lumii.In acest mod au incercat sa-L ingroape in ruine unei lumi in care din Fiul Omului sa ramina doar omul,maret,eroic dar zdrobit sub greutatea idealismului propriei gandiri.In Noul Testament,cu privire la Hristos,se foloseste sintagma archegos,cel ce merge inainte deschizand drumul,incapsuland in Sine noul exod al poporului lui Dumnezeu din lume spre eternitate,iar EL,in fruntea lor deschide drumul spre viata si mantuire,invingand moartea si orice putere vazuta sau nevazuta ostila.EL a mers inainte,in cer,pentru a pregati un loc celor ce-L urmeaza,si cu siguranta va veni iar,in cea mai mare putere si slava ce au fost pe lume,iar puterea Sa,impreuna cu cuvantul Sau judeca permanent lumea.A infruntat suferinta ce-i statea in fata,cu ochii fixati spre acest maret viitor,cand manikos erota,dupa cum spunea Cabasila,iubirea netarmurita, va arata ca infinitatea raului nu exista.Evanghelia nu prezinta un sistem de mantuire,ci vestea ca Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata Lumina a lumii,pe care mormantul nu a putut sa o tina.Aceasta veste este mantuirea,mai presus de ruinele noastre,de putinul nostru,de esecurile noastre,de conceptele noastre.

Dupa cum spunea un poet: ,,Gratii:banuieli,temeri,neincredere-umbra nelinistilor noastre.Sa fie cunoasterea o rasfrangere-n geamuri?Mai bine sa cred si sa vad,cu ochii iubirii,si sa-mi castig libertatea".

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 23.05.2013 at 00:33:29.
Reply With Quote
  #32  
Vechi 30.05.2013, 18:41:37
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Crestinul si lumea: xenos, parepidemos si paroikos

Prima parte

,,Exista un grup de cuvinte ale NT care au ajuns sa fie un fel de rezumat al atitudinii crestine fata de lume,ele descriu o persoana care este un peregrin,un vizitator,un strain si nu un locuitor intr-un loc.Primul dintre aceste cuvinte este xenos.In greaca clasica inseamna ,,strain”,in contrast cu ,,polites”(cetatean al tarii),cu epichorios(un locuitor al tarii)si cu endemos(un indigen al tarii)El poate insemna chiar un calator sau un refugiat.Pasajul cel mai concludent pentru semnificatia acestui cuvant in gandirea crestina este pasajul din Evrei unde patriarhii sunt numiti straini si peregrini toata viata lor,crestinul,la randul sau fiind un xenos,un strain in aceasta lume.In lumea antica strainul nu se simtea convenabil.In papirusuri un om scria ca el este dispretuit de toti motivand pentru ,,ca sunt un xenos,strain”.Altcineva scria acasa ca sa le comunice rudelor sale ,,Nu va ingrijorati in legatura cu mine pentru ca,personal,sunt familiarizat cu aceste locuri si nu sunt strain,xenos,aici”.Un altul scria: ,,Este mai bine pentru voi sa fiti in casele voastre proprii,oricum ar fi ele,decat sa fiti epi xenes,adica intr-o tara straina”.

In lumea antica locurile unde membrii se intalneau pentru a lua masa impreuna erau foarte obisnuite;iar aceia care se asezau erau impartiti in sudeipnoi,membrii, si xenoi,straini,care sunt oaspeti numai pentru ca li se ingaduie sa fie,doar din politete.Un soldat mercenar care servea intr-o armata , era un xenos,un strain (Xenofon,,Anabasis”).In Sparta strainul era in mod automat considerat ca si ,,barbar”,xenos si barbaros insemnau unul si acelasi lucru (Herodot). Avem aici,asadar,adevarul conform caruia in aceasta lume crestinul este intotdeauna un strain,in aceasta lume el nu este niciodata acasa,si el nu poate niciodata sa considere aceasta lume ca si locuinta sa permanenta.Si tocmai din aceasta cauza va exista mereu posibilitatea ca el sa fie inteles gresit, sa fie considerat o persoana straina ,care urmeaza o cale ciudata, ce nu coincide cu calea celorlalti oameni.Cat timp lumea este lume crestinul trebuie sa ramina un strain in ea,pentru ca cetatenia lui este in cer(Fil 3:20).

Al doilea cuvant care descrie pozitia crestinului in lume este cuvantul parepidemos.In greaca clasica cuvantul este un cuvant care descria o persoana stabilita temporar intr-un loc,fara ca acel loc sa devina un loc de resedinta permanenta.In NT el este folosit cu privire la patriarhi care nu au avut niciodata o resedinta stabile,ci erau straini si pelerini (Evrei 11:13).Petru foloseste acest termen pentru a descrie pe crestinii care traiau in Asia Mica;ei erau ,,straini”imprasitati prin toata tara,exilati de acasa.Apelul sau catre frati este ca ei sa se abtina de la dorintele trupesti care ataca sufletul,pentru ca ei sunt straini si peregrine(I Petru 2:11).Grecii care locuiau in Roma se numeau parepidemoi (Polybius).In papirusuri un om cere permisiunea pentru parepidemein pros kairon,a se stabili temporar intr-un loc,pe o anumita perioada de timp;iar unui alt om i se da permisiunea de a sta,dar el nu are voie sa ,,parepidemein" pe o perioada mai lunga de douazeci de zile; timpul lui de sedere temporara nu trebuia sa depaseasca acea durata.

Crestinul este in mod esential un rezident temporar in aceasta lume,el este o persoana,in esenta,pe drum.El poate sa se gaseasca aici dar radacinile lui nu sunt aici,si nici caminul lui permament nu este aici.El traieste intotdeauna ca si unul care priveste in perspectiva. Intimplator, aceasta conceptie despre viata nu era neobisnuita la marii autori greci.Marc Aureliu spunea: ,,Viata este o lupta si o vizita [parepidemia]intr-o tara straina”. Diogene Laertiu,in ,,Vietile filozofilor”,relateaza o afirmatie despre Anaxagoras: ,,Era distins prin bogatia si pozitia sa sociala,si in plus pentru generozitate,prin faptul ca el a renuntat la averea sa in favoarea rudelor sale.Pentru ca atunci cand ei l-au acuzat ca o neglijeaza el le-a raspuns: ,,Atunci de ce nu va ingrijiti voi de ea?”Si in final el s-a pensionat si s-a preocupat de cercetari stiintifice fara a se mai ocupa de afaceri publice. Cand cineva i-a pus intrebarea ,,Nu te intereseaza tara in care te-ai nascut?” el a raspuns cu blandete: ,,Ma intereseaza foarte mult patria mea”si a indicat cerul”.Epictet descrie un tablou al vietii asa cum o vedea el: ,,Oamenii se comporta ca si un calator care se afla pe drumul spre propria tara,care se opreste la un han bun si intrucat acest loc ii face placer,ramine aici.Omule ti-ai uitat scopul,hanul acesta nu era tinta ta finala,ci numai una temporara. ,,Dar acesta este un han foarte bun”.Si cate alte hanuri si poeni foarte bune nu mai exista pe langa acesta-si ele sunt doar niste etape in calatorie.” Epictet a vazut lumea nu ca pe o destinatie a calatoriei ci ca pe un han pe cale.Cuvantul parepidemos descrie un om care efectueaza o vizita temporara intr-un loc dar care nu are nici o locuinta permanenta acolo.Crestinul nu dispretuieste lumea dar el stie ca pentru el lumea nu este o locuinta permanenta ci doar o etapa a calatoriei.

Al treilea cuvant care descrie relatia crestinului cu lumea este substantivul paroikos cu verbul sau paroikein.In greaca clasica cuvantul cel mai usual este metoikos si descrie ceea ce era cunoscut ca si ,,rezident strain”. Rezidentul strain era un om care venea sa locuiasca intr-un loc fara a fi naturalizat.El platea o taxa de strain,era un vizitator autorizat.El locuia intr-un anumit loc insa el nu renunta niciodata la cetatenia lui reala. Cuvantul paroikos apare deseori in Septuaginta,de unsprezece ori este cuvantul care traduce ebraicul ,,ger”.Acest cuvant semnifica strainul, prozelitul,strainul care locuia in cadrul familiei lui Israel.De zece ori el este echivalentul pentru cuvantul ,,toshab”,acesta fiind emigrantul care locuieste temporar intr-o tara straina,unde nu este naturalizat.Tucidide foloseste cuvantul metoikos pentru a-i descrie pe strainii care s-au stabilit in Atena,dar care inca nu devenisera cetateni.Herodot il foloseste cu privire la oamenii din Creta care sunt stabiliti aici dar care nu sunt cetateni ai tarii.Acesta este cuvantul care se foloseste in mod frecvent in contrast cu polites,cetateanul cu drepturi depline al unei tari si cu katoikos,omul care are resedinta lui permanenta acolo.O inscriptie din Carpathos imparte populatia in doua clase: politai si paroikoi,cetateni si rezidenti straini. Lumea antica a cunoscut bine termenul de paroikos;el descria un om care traia in cadrul unei comunitati dar a carui cetatenie era alta.Cuvintele erau folosite in special pentru iudeii din Diaspora,erau numiti paroikein in Egipt,Babilon si in tarile din afara Palestinei,in care au plecat siliti sau de buna voie.Pentru iudeu aceste cuvinte descriau o persoana care traia intr-o comunitate si care totusi era strain de ea."

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 31.05.2013 at 00:09:59.
Reply With Quote
  #33  
Vechi 30.05.2013, 18:44:31
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

In loc de final

,,Acest cuvant a fost asociat in mod special cu crestinii si cu Biserica crestina.Crestinul se afla tocmai in aceasta situatie-el locuia intr-o comunitate si prelua toate sarcinile acelei comunitati,dar cetatenia lui era in cer.Clement isi scrie epistola din Biserica paroikouse (participiul present)din Roma,Bisericii paroikouse din Corint.Policarp foloseste acelasi mod de vorbire atunci cand ii scrie Bisericii din Filipi.Biserica exista in aceste locuri dar adevaratul camin al Bisericii nu era acolo.Acum are loc o evolutie foarte interesanta.Cuvantul paroikos inseamna ,,resident strain”;verbul paroikein inseamna a locui intr-un anumit loc dar fara a fi un cetatean naturalizat al locului respectiv.Astfel substantivul paroikia a ajuns sa insemne ,,un grup de straini in mijlocul unei comunitati”si de la acest cuvant,paroikia,este derivat cuvantul ,,parohie”.Comunitatea crestina este un grup de oameni care traiesc in acesta lume dar care nu au acceptat niciodata standardele, metodele si caile acestei lumi.Standardele lor sunt standardele lui Dumnezeu, crestinul este in esenta o persoana a carui singura cetatenie adevarata este cetatenia Imparatiei lui Dumnezeu.

In lumea antica era o nefericire sa fii un strain intr-o lume straina. In ,,Scrisoarea lui Aristeas”se spune: ,,Este bine sa traiesti si sa mori in propria ta tara;o tara straina aduce dispret celui sarac si suspiciune fata de cel bogat,punand exilul lor pe seama unor fapte rele pe care acestia le-ar fi comis.Insasi faptul ca crestinul este strain,peregrin si vizitator este dovada ca odihna este ultimul lucru la care se poate astepta in viata si ca o popularitate lipsita de orice griji nu-i este harazita lui.Aceasta idée despre crestin ca strain in lume este adanc inradacinata in literatura Bisericii primare.

Tertullian a scris: ,,Crestinul stie ca aceea ce are el pe pamant este doar un pelerinaj dar ca demnitatea lui este in cer’’ (Apologia).Tot el,in aceiasi sursa,scria : ,,Nimic nu este interesant pentru noi in acesta lume cu exceptia plecarii noastre cat mai rapide de aici”.In ,,Scrisoarea catre Diognetus” se spune ,,Crestinul este un vizitator temporar printre lucruri trecatoare”.Clement din Alexandria, in ,,Paedagogos” spunea: ,,Noi nu avem patrie pe pamant”.Augustin, in ,,Despre doctrina crestina”, spunea faptul ca: ,, Suntem vizitatori incapabili de a trai fericiti exilati din patria noastra.Cautam o modalitate de a ne ajuta sa sfarsim durerile noastre si de a ne intoarce in tara noastra natala”.Ciprian, in ,,Despre mortalitate” spunea asa: ,,Trebuie sa cugetam,preaiubiti frati,trebuie sa reflectam mereu ca am renuntat la lume si ca intre timp traim aici ca si oaspeti si straini.Sa salutam ziua care ne indreapta pe fiecare dintre noi spre propriul nostru camin,care ne smulge de aici si ne ridica din cursele acestei lumi,punandu-ne din nou in Paradis si in Imparatie.Care om dintre aceia care au fost asezati in tari straine nu s-ar grabi sa se intoarca in propria lui tara?Care dintre aceia care se grabesc sa se intoarca la prietenii lui nu ar dori ca vantul sa bata mai tare,pentru ca sa poata sa-I imbratiseze mai curand pe cei dragi?Noi consideram Paradisul ca si tara noastra”.

In acelasi timp trebuie observant ca desi crestinii se considerau pe ei insisi ca straini,calatori si exilati aceasta nu insemna ca se separau de viata si de trairea obisnuita si ca se retrageau intr-o viata de inutilitate si inactivitate detasata si izolata.Tertullian mai scria: ,,Noi nu suntem ca si brahmanii sau gimnozofistii indieni,exilati din viata obisnuita.Noi traim ca si voi paganii,avem aceiasi mancare,aceleasi obiceiuri in ceea ce priveste traiul,imbracamintea si avem relatii de afaceri pretutindeni”(Apologia).Cea mai importanta exprimare a acestei modalitati de gandire este cuprinsa in ,,Scrisoarea catre Diognetus”.Crestinii nu se disting de restul oamenilor nici dupa tara,nici dupa limba si nici dupa obiceiuri.Pentru ca nicaieri ei nu locuiesc in orasele lor proprii;ei nu folosesc nici un mod special de vorbire si nu practica un mod de viata unic.Traind atat in orase grecesti cat si in localitati barbare,asa cum i-a fost sortit fiecaruia,si urmand obiceiurile tarii in privinta imbracamintii,a mancarii,si a celorlalte probleme legate de trai ei prezinta statutul remarcabil,si de ce sa nu recunoastem,vadit straniu al cetateniei lor.Ei locuiesc in patriile lor dar ca straini.Ei impartasesc toate lucrurile ca si cetateni si sufera toate ca si straini.Fiecare tara straina este patria lor si fiecare patrie este pentru ei o tara straina.Ei sunt carne dar ei nu traiesc dupa carne.Ei isi traiesc viata pe pamant dar cetatenia lor este in ceruri.Prin trairea lor in mijlocul lumii,si nu prin retragerea lor din lume,si-au aratat crestinii adevarata lor cetatenie.

Archibald Duff,misionar scotian,calatorind in India in 1849,in voiajul intreprins pe cursul superior al Gangelui,in orasul Futehpur-Sikri,care se afla la douazeci si patru de mile la vest de Agra,a intalnit o moschee mahomedana.Poarta avea o inaltime si o latime de aprox treisprezece metri iar in interiorul portii,pe partea dreapta,a observant o inscriptie in araba care spunea: ,,Isus,asupra caruia sa fie pacea,a spus: ,,Lumea nu este decat un pod:voi trebuie sa treceti peste el si sa nu va claditi locuintele voastre pe el”.Pentru crestin lumea nu poate sa insemne niciodata sfarsitul si un scop in sine;crestinul este intotdeauna un peregrin in calatoria sa”(William Barclay)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 30.05.2013 at 18:51:06.
Reply With Quote
  #34  
Vechi 16.06.2013, 13:37:57
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Arrow O carte interesanta

,,The Shadow of the Galilean" (by Gerd Theissen)

,,The Shadow of the Galilean is a fictional account of Andreas, a Jewish merchant in first century Palestine. After being imprisoned by the Romans for attending a demonstration against Pilate, he is forced to choose between being prosecuted for his suspected ties to rebels (Bannus and Barabbas) or gathering information about the various Jewish movements that might be a threat to Roman dominion in the land. Choosing the latter Andreas decides not to pass on information with any incriminatory content, opting in favor of things that Jews would have an interest in the Romans knowing (p. 24). Through repeated meetings with the Roman officer Metilius, Andreas reports his findings and embarks on his own spiritual pilgrimage.

Fearing the Essenes’ antagonism towards the Temple and the difficulty in ascertaining their political allegiances, the Romans send Andreas to discover more about this secretive community. On the journey through the Dead Sea wilderness Andreas and his companions encounter Baruch, a banished Essene who the travelers encourage to join their band. Through him they are given enough information to formulate a report. Ignoring the Essenes’ hatred for Rome and riches, claims of an end times religious war, and prophecy of imminent political change (43,44), Andreas details the community as one concentrating on religious affairs that practices stern monogamy, follows a different calendar and still pays taxes to the Temple.

The execution of John the Baptist as well as the recent activity of “terrorists” in the area provides the backdrop for Andreas’ next commission: to determine any threat Jesus might pose to Roman rule. His quest for answers takes Andreas to Nazareth where he encounters a couple who have lost their sons, two to economic concerns and the third to the call of Jesus. After this he is kidnapped by zealots and learns of the injustice that has led many to join these rebel communities. Andreas then visits the family of Mattias, whose sick daughter expects Jesus to heal her, and while there engages in theological debate with a rabbi and a scribe. Passing through the toll collector’s booth he speaks with the man who has assumed Levi’s position and the problems associated with it, namely a bunch of beggars who expect handouts because of the hope they have found in Jesus. These events culminate in a conversation Andreas has with his friends Joanna and Chuza. During this interchange it is revealed that Joanna has, unbeknownst to her husband who is a Sadducee, become a follower of Christ.

Amazed by the influence and allure of this elusive character, Andreas sets out to write a report on Jesus that will protect Him from the wrath His controversial ways could incur. Defining the Galilean as poet, prophet and itinerant philosopher, Andreas seeks to hide the Jesus who preaches a reliance on conscience over that of regulation and laws, who elevates the esteem of the masses and views the current powers as transient. Delivering this report to Metilius, Andreas proposes a means by which the tensions of rebellion can be satiated: a full pardoning of criminal acts against the state, the remission of debts and the settling of landless people on the frontier. In suggesting this he hopes to win the freedom of a friend imprisoned, create a more equitable society and portray Jesus as a benefit, not a detriment, to the Romans. This proposal leads to a meeting with Pilate who contorts Andreas’ vision into a tool to gauge the sentiments of the people and orders that Jesus and two of the three rebels who were recently captured face execution. After the crucifixion Andreas has one final conversation with Metilius (now a God-fearer) about what factors caused the death of Christ.

Dejected and depressed Andreas receives word from Barabbas about the debt the young zealot owes to Christ, discovers Baruch has joined the messianic following of Jesus and dreams of the Son of Man defeating the beast of Roman power and influence. Recognizing Christ’s triumph over even the adversity of the grave, Andreas joins Baruch in fellowship and celebration as the story concludes."

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 16.06.2013 at 13:41:00.
Reply With Quote
  #35  
Vechi 22.06.2013, 23:37:33
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Repere ideatice și istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă și Revelație

,,La Sfinții Părinți ai Bisericii teologia și filozofia, deși au domenii, metode și scopuri diferite, se află într-o relație specială inevitabilă, într-o corespondență și într-o corelație reciprocă. Având un statut și scop propriu, nici una din ele nu vrea, nu poate și nu trebuie să se substituie celeilalte, fiecare răspunzând unei alte necesități a spiritului uman. Dar totuși ele nu pot fi nici separate. În cele din urmă, întâlnirea dintre credința creștină și filosofia greacă a avut ca rezultat o dublă împlinire. Chiar dacă poate fi considerată deviată, căutarea înțelepciunii poate oricând să fie mai avansată în raport cu gândirea creștină într-un aspect sau altul al domeniului metafizicii, antropologiei, științei, filosofiei. Aceste valori, achiziții, au fost mereu integrate patrimoniului revelat, contribuind, astfel, la amploarea sa recapitulativă. Pe de altă parte, credința poate conferi cercetărilor și căutărilor umane o lumină asupra sensului și adevărului lor ultim, le poate purifica, transfigura și, în cele din urmă, le poate evangheliza și boteza.

Originalitatea și dinamismul teologiei Sfinților Părinți de limbă greacă ai Bisericii unifică în mod organic reprezentarea elină ca formă exterioară care slujește liturgic dogma înomenirii, cu spiritualitatea și gândirea bisericească ca substanță. Teologia patristică exprimă unitatea organică, sintetică și magistrală dintre limba filosofică grecească și conținutul învățăturii creștine. Iar cele două sunt atât de legate ca formulare, încât pot fi distinse doar metodologic. Principiile filosofice sunt reprezentări formale care slujesc exprimării adevărului teologic. Sfinții Părinți de limbă greacă nu creează rațional, silogistic și dialectic învățătura dogmatică, ci o exprimă și o expun în acest mod (...) Fără a considera creștinismul o transmutare a tuturor valorilor antice și considerând Întruparea un fapt istoric, adică o împlinire și o culminare a istoriei iar nu negarea ei, Sfinții Părinți înrădăcinați în Tradiția biblică, liturgică, ascetică și mistică de origine vechi-testamentară și apostolică a Bisericii au găsit în vocabularul filosofic elin și elemente bune și valorificabile."

Articolul integral poate fi citit aici
Reply With Quote
  #36  
Vechi 23.09.2013, 18:24:44
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Punte peste timp:viata primilor crestini

"Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata."(Iisus din Nazaret)

,,Descrierea generală a vieții comunității creștine apostolice se regăsește în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetățenie a creștinilor în lume și mai presus de ea.Descrierea generală a vieții comunității creștine apostolice se regăsește în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetățenie a creștinilor în lume și mai presus de ea.Anumite aspecte socio-morale ale comunităților creștine primare, precum comuniunea spirituală și materială, comuniunea și vânzarea bunurilor, cei șapte diaconi și organizarea asistenței sociale, colecta antiohiană ca expresie a dragostei între comunități, practica ospitalității misionare, dimensiunea cultică a comunității apostolice, au fost abordate și analizate în spațiul teologiei românești.

Creștinii din Ierusalim

Comunitatea creștină ierusalimiteană reprezintă Biserica-mamă și comunitatea arhetipală, paradigmatică, exemplară, la care se vor raporta ulterior toate comunitățile creștine din decursul istoriei. Sumarul redă cele patru elemente esențiale ale ethosului creștin originar: "stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42). Dintre toți acești patru termeni, cel care a rămas până în prezent învestit cu o excepțională relevanță ecleziologică este "părtășie", "comuniune" (koinonia). Regăsirea paradigmei comunionale în ecleziologia ortodoxă neopatristică, în cea catolică modernă (după Conciliul Vatican II) și chiar în dezbaterile ecleziologice ecumenice este de la sine grăitoare pentru relevanța teologică generală a acestui termen. Koinonia creștină are, așa cum demonstrează exegeții, conotațiile unei comuniuni noetice (de gândire), liturgice, ierarhice, materiale și spirituale (folosirea în comun a bunurilor materiale și participarea la aceeași viață duhovnicească întru Același Domn Iisus Hristos): "Koinonia primilor creștini evocă în primul rând modul în care ei foloseau bunurile materiale, dar este evident că nu se poate limita sensul acestui termen numai la folosirea în comun a bunurilor, ci ea implică și o comuniune spirituală. Dimensiunea comuniunii fraterne se bazează pe comuniunea verticală cu Dumnezeu. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii duhovnicești profunde care animă comunitatea creștină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeași viață spirituală și la aceeași mărturisire de credință" (pr. conf. dr. Constantin Preda, Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor).

Atitudinea creștină vizavi de comuniunea bunurilor prezintă anumite aspecte asemănătoare cu cele ale comunității secesioniste și naționaliste de la Qumran, dar și deosebiri radicale: "Comuniunea bunurilor în comunitatea primară nu a constituit niciodată un fenomen de masă, nici o obligație, după cum reiese din episoadele despre Barnaba și despre Anania și Safira. Dreptul proprietății în Biserica primară a fost întotdeauna recunoscut, iar generozitatea a fost totdeauna spontană potrivit libertății și disponibilității fiecărui membru al comunității. De aceea folosirea bunurilor avea un aspect mai mult harismatico-caritativ decât instituțional. Pentru Faptele Apostolilor comuniunea bunurilor subliniază aspectul religios al situației economice, unde o astfel de comuniune este semnul expresiv al dragostei (agape) creștine" (pr. Constantin Preda).

Prin cartea Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca prezintă modul de viață al comunității ierusalimitene pentru un mediu elenistic care cunoștea idealul comuniunii bunurilor materiale între prieteni. Sumarele descriptive din F. Ap. 4, 42: "Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una; și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște" și din F. Ap. 4, 32: "Și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște", nu redau pe "a avea" în sensul unei proprietăți juridice, ci redau o situație a unei comunități în cadrul căreia toate realitățile, inclusiv proprietatea și folosirea bunurilor, derivă din impactul spiritual al Învierii Domnului și revărsării Duhului, al Paștilor și al Cincizecimii. Creștinismul aduce un salt calitativ de la idealul comunional antropologic al prieteniei la cel hristologic al comunității euharistice. Comportamentul creștin derivă din această realitate comunională, care constituie comunitatea eclezială, conferindu-i o dinamică interioară și exterioră, în solidaritate și misiune. Cei care veghează la respectarea acestei rânduieli comunionale, inclusiv sub aspect social, sunt apostolii care formează grupul martorilor privilegiați ai Învierii Domnului, didascalii și iconomii comunității.

Barnaba, Anania și Safira

Unul dintre aspectele fundamentale ale vieții comunității primare este activitatea caritativă ca urmare a vânzării de bunuri: "Și își vindeau pământul și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (F. Ap. 2, 45). În ceea ce privește comuniunea bunurilor, Faptele Apostolilor ne prezintă într-un diptic narativ, cuprinzând episoadele generozității lui Barnaba (F. Ap. 4, 36-37) și pe cel al ipocriziei perechii Anania și Safira (5, 1-11), starea de tensiune între divin și uman, ideal și real, generozitate și egoism, comunitarism și egocentrism. În primul episod, cipriotul Barnaba, supranumit Fiul Mângâierii (4, 36b), și-a vândut țarina moștenită de la părinți și "a adus banii și i-a pus la picioarele Apostolilor". Gestul lui Barnaba permite să cunoaștem organizarea caritativă incipientă a comunității creștine primare, coordonată la început chiar de către Apostoli și încredințată ulterior celor șapte diaconi (F. Ap. 6, 1-6). Caracterul excepțional al gestului lui Barnaba demonstrează că vânzarea bunurilor și punerea în comun a câștigului dobândit prin aceasta nu era un act obligatoriu, ci benevol. Legat de al doilea episod, cel al morții lui Anania și Safira, ca urmare a unei grave infracțiuni împotriva sfințeniei comunității, sustragerea unei sume din câștigul dobândit de pe urma vânzării bunurilor lor și depunerea la picioarele Apostolilor a restului se poate spune că este condamnat gestul unei generozități ipocrite, al dărniciei prefăcute, care este sancționată de Dumnezeu cel Care dă viață și unitate comunității: "Oare nu ție îți rămânea dacă o păstrai? Și, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei? Cum de ai pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai mințit, ci lui Dumnezeu" (F. Ap. 5, 4).

"Epistola către Diognet"

De la Hristos la Apostoli, de la aceștia la Părinții Apostolici, și apoi la Părinții Bisericii, Biserica a sporit prin misiune întru koinonia trinitară, nepărăsind deloc socialul, în pofida tensiunilor dintre comunitas și societas. Gândirea socială a Bisericii reprezintă un capitol fascinant regăsit în prezent și actualizat în ceea ce unii numesc etică socială, iar alții teologie socială. Unul dintre textele care descriu într-un mod adecvat paradoxala cetățenie a creștinilor este "Epistola către Diognet": "Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu folosesc o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. Învățătura lor nu e descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință, nici nu o arată ca unii, ca pe o învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum i-a venit soarta fiecăruia, urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte, și în hrană, și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca fiind nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s-au născut, dar, ca străini, iau parte la toate ca cetățeni, dar, pe toate le rabdă ca străini, orice țară străină le este patrie și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masa comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viață biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu îi cunoaște nimeni, dar sunt osândiți, sunt omorâți, dar dobândesc viața. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți, sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu toate aceste înjosiri, sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar binecuvântează, sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca cei răi, sunt pedepsiți, dar se bucură, ca și cum li s-ar da viața. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina dușmăniei lor. Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume".(sursa: ziarul Lumina)
Reply With Quote
  #37  
Vechi 19.04.2014, 22:47:47
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Hristos a inviat din morti,cu moartea pe moarte calcand

,,Iata,Eu vin curand;si rasplata Mea este cu Mine,ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.Eu sunt Alfa si Omega,Cel Dintai si Cel de pe Urma,Inceputul si Sfarsitul"(Iisus Hristos)

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 01.06.2014 at 21:48:27.
Reply With Quote
  #38  
Vechi 13.07.2014, 19:04:46
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit ,,Sunset limited"



,,Realizat după piesa și scenariul lui Cormac McCarthy, filmul regizat de Tommy Lee Jones oferă un regal actoricesc al tandemului Samuel L. Jackson și Tommy Lee Jones. Este drept, cuvintele lui McCarthy sunt acolo, bine puse și bine spuse, dar ele trasează nu doar o direcție de intepretare, ci și o stranie întoarcere a textului asupra lui însuși care-și are ca reflex introspecția personajului. Un alb și un negru devin la nivelul discursului „alb” și „negru”, viață și moarte, lumină și întuneric etc., însă printr-o inversiune semnificativă. Evit ceea ce ține de corectitudinea politică, așa cum face și dramaturgul; rolurile trangresează culorile și prejudecățile și tocmai acest fapt revendică un joc mult mai complicat de poziționare simbolică.

„Profesorul” (Tommy Lee Jones) a fost salvat de la o tentativă de sinucidere de către celălalt, îi putem spune oricum – Profesorul i se adresează cu termenul de „Pastor”, „Predicator” –, pentru că nu-i aflăm numele. Într-un fel, acesta își asumă rolul de înger păzitor. Abia această salvare îi introduce în scenă pe cei doi ca adversari; miza însă nu este moartea, ci, mai degrabă, rațiunea de a trăi. Între cei doi există un ecart sensibil, unul, Profesorul, are formația unui intelectual cu sute de cărți la activ, mai puțin Biblia, celălalt are experiența unei perioade lungi de detenție și a unei lecturi sistematice a Bibliei. Dialogul dintre cei doi transgresează însă formația fiecăruia. Existența Profesorului s-a golit de conținut în timp și nu există jaloane precise ale acestei scufundări. În cazul celuilalt, evenimente traumatice au provocat metanoia, l-au reconstruit, au făcut din el un Predicator, un ghid al celor debusolați. De ce sunt adversari? Nu doar pentru că unul refuză gestul salvator și celălalt se încăpățânează să-l fructifice, ci pentru că, prin cei doi se ciocnesc două viziuni asupra rațiunii de a exista.

O bună parte din discuție se învârtește predictibil în jurul vanității intelectuale, asupra orgoliului celui care construiește motivații, sofistica dezgustului de viață, care-și construiește moartea întâi ca idee înainte de a o transpune în act. Sfera religiosului nu ține nicidecum de practica liturgică sau de lectura textului biblic, ci de consistența pe care actul trăit o reflectă asupra ideilor. În definitiv, acest Predicator îi vorbește în sensul biblic, nu prin sentințele de acolo, ci prin parabole. Anecdoticul deghizează un sens, paradoxul reflectă nu un impas al sofistului și nici absurdul existenței, ci lumescul oricărei contradicții, sâmburele de gratitudine și înțelegere în locul reacției impulsive sau al amarelor ruminații filozofice. Ceea ce lipsește din celălalt este ceva esențial, și anume dragostea de viață, gratitudinea, un cât de mic sâmbure de bucurie. Este remarcabil felul în care amprenta stilistică a discursului unuia se ciocnește de o anume directețe a discursului celuilalt. De fapt, asistăm la un meci, nu unul dintre Diavol și Bunul Dumnezeu, ci unul dintre doi maeștri ai discursului. A-ți găsi cuvintele nu este aici o vorbă goală, miza este foarte mare, anihilarea, sau mai precis autoanihilarea, însă înainte ca ea să devină act, discursul este cel care o validează. Tehnic vorbind, spațiul nu permite o elaborare complicată a mutărilor, camera surprinde grosplanuri, cadrele sunt limitate, avem terenul de luptă care are granițe fixe, constrângerea cuștii.Adversarii stau față în față, dar se și rotesc unul în jurul celuilat, se clatină sub „lovitură” când unul când celălalt, apoi revin cu o nouă tactică, cu un nou tertip. Knock-out-ul se lasă așteptat, există și perioade de temporizare când adversarii se tatonează, se examinează reciproc, perioade staționare când și unul și celălalt acceptă de comun acord o scurtă pauză de respirație. Apoi unul dintre ei revine în forță, lupta se reia.

Fața Profesorului are ceva devastat și aspru, ca un câmp crăpat de secetă, forța sa este însă una a vacuumului care absoarbe orice lumină. El nu este victima cum înșelător putem crede, ci așa cum se intitulează un „Profesor al întunericului”. Nu este vorba aici de o penibilă ipostaziere a îngerului întunericului, ci de o dorință de neant similară unei complicate forme de autoconsum nihilist, de disperare rece, fără obiect, care-și devine propriul obiect. Aparent, nu există nicio dimensiune militantă a acestei dorințe de autodistrugere până spre final, când Profesorul se transformă în Predicator, în sumbru profet. „Umbra toporului atârnă asupra fiecărei bucurii.”, iată o frază care i-ar putea servi drept deviză pe scut. El are acum cuvintele și celălalt nu. Este și reproșul timid pe care salvatorul îl aduce lui Dumnezeu. Discursul celuilalt a învins. Predicatorul nu a reușit să-l convingă să rămână, nu a reușit să-l convingă să nu se sinucidă. Eșecul ipostaziază ceva mai mult decât un impas, caracterul emblematic al acestei întâlniri. Nu există un argument pentru dorința de a deveni nimic, împotriva nimicului. Cel care iese pe ușă nu este un bărbat care a eșuat în viață, ci unul în cazul căruia viața a eșuat. Așa cum cel care rămâne nu este un bărbat care a câștigat în viață, ci unul în cazul căruia viața a câștigat. Viața-Moartea? Misterul rămâne intact, o nouă repriză își așteaptă răsăritul la capătul liniei."(comentariu de Angelo Mitchievici publicat in ,,Romania literara")
Reply With Quote
  #39  
Vechi 18.07.2014, 21:51:52
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Judecata vei fi moarte

,,€Era foarte fericit. Iubea viat›a si tot ce avea legătură cu ea. Voia să schimbe lumea, de aceea s™i-a dorit să devină medic. Ît›i aduci aminte ce t›i-a spus ultima dată? Ai grijă, copile, te iubesc! Mi-a promis că va fi bine, a continuat în lacrimi Alexandra Anghel."

O racheta de lupta nu salveaza, nu mangaie,nu da viata si nu aduce lumina.Aduce moarte,fara logica,fara reguli si fara mila.Poti fi intr-un loc,indiferent de credinta ta,de visele tale sau de ceea ce crezi ca va urma in viata ta cand o asemenea stafeta a mortii(prozaic numita M1,un fel de moarte-1)te transforma intr-o bucata diforma de sange si oase,undeva in aer,cazand spre pamant fara sa apuci sa-ti dai seama cum de se intimpla asta.Langa tine alti oameni,diferiti sau asemanatori cu tine,batrani sau copii,femei sau barbati,se transforma dintr-o fiinta in cadavre carbonizate.Prin bucatile in flacari si fum privesti la resturi de haine,jucarii,sau ce o mai fi ramas din ceea ce,cu cateva clipe in urma,se puteau numi oameni,sau viata.Acum este doar o moarte oribila,ilogica,monstruoasa,de parca ar fi fost vreodata altfel mortii pe timp de conflict,cand mori fara sa ai nici o legatura cu blestemata de inclestare a altora,facut bucati de o chestie de metal asamblata tot de oameni si botezata cu un numar,ca nu cumva sa se incurce moartea-n socoteli,la finalul zilei.Doar ca ai trecut pe acolo si te-a izbit efectul inclestarii unor interese pentru care viata sau moartea ta nu este nici macar o cifra statistica.Puteai scapa,schimband biletul cum facuse cel dinaintea ta.Sau poate scapai si trei zile mai tarziu mureai pe plaja,in vacanta,in urma unui atac cerebral.Sau poate mai traiai multi ani si vedeai asa ceva doar la stiri,undeva departe de tine.Poate nu ai apucat sa mai spui o rugaciune,in limba sau religia ta si cu siguranta nu te va mai interesa ce cred altii despre nenorocirea care te-a lovit pe tine.Nu mai ai luxul impartialitatii,esti implicat prin propria moarte,esti subiectul macabru al propriei tale povesti.

In toata aceasta inclestare moartea ta nu este prima de acest tip si nici ultima.Peste o perioada lumea te va uita sau te va comemora sporadic.Banuiesc ca asta nu-ti astampara cu nimic setea dureroasa de a primi un raspuns la intrebarea ,,de ce".Undeva in fasia Gaza,in luptele dintre alti oameni,un bebelus a fost spulberat si el de o racheta.Cred ca este la fel de dureros de mirat ca si tine,poate in lumea lui inocenta si abia la rasarit nu stia ca poate patrunde ceva intunecos si had care opreste viata.Nu stiu ce ar trebui sa va spun si poate nu pot sa va spun ceva.In fata unui asemenea absurd poti sa te simti vinovat ca traiesti,dar in egoismul nostru ne trece repede pana cand,poatee,vom muri la fel de fara sens si parca la intimplare.Si apoi vom privi si noi mirati,la propria moarte,cautand sa vedem intelesul la ce nu putem vedea aici.Undeva,dincolo de nori,trebuie sa existe un motiv,un sens pentru asa ceva.-Altfel,dupa cum spunea cineva,pentru fiecare om sfarsitul lumii vine la moartea sa.Eu as mai adauga ca fara sa credem,in ciuda durerii,in ciuda absurdului,ca undeva exista un sens nici macar sfarsitul lumii nu ar mai avea nici un sens,decat un banal,cotidian act cand viata se duce-n moarte si nimic nu urmeaza.Decat o privire golita,insangerata si mirata de copil care in inocenta lui nu intelege inca de ce alti oamenii il pot ucide,oriunde,oricand,in timp ce el vrea sa traiasca si totusi moartea trimisa de ei poate invinge viata lui.Undeva trebuie sa existe un sens,nu te supara pe mine Doamne,fac ce spunea Grigore Vieru:,,Doamne,eu stiu ca multi se roaga bunatatii si rabdarii Tale numai de aceea ca nu pot lingusi moartea.Si Tu ii ierti"

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 20.07.2014 at 18:21:03.
Reply With Quote
  #40  
Vechi 01.08.2014, 12:28:50
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit In memoriam unui om minunat

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare