Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI :

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă înseamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet.

Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, pp. 37-43)

[dumitrucelmare2000]

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

[dumitrucelmare2000]

Era ziua de 26 octombrie 1987. Ora trecută de 22.00 seara. Tesalonicul își sărbătorea patronul orașului, pe Sfântul Dimitrie, precum și eliberarea de sub robia de aproximativ 500 de ani (1430–1912), cât au stat sub stăpânirea otomanilor. Biserica Sfântului Dimitrie, cu ușile deschise, primea închinătorii de noapte care îngenuncheau în fața raclei de argint cu Sfintele Moaște ale Izvorâtorului de Mir.

La acea oră nu ar fi fost mai mult de 30-40 de oameni în biserică. O adunare de aproximativ 10 femei cântau Paraclisul Sfântului în fața raclei. Singurul cleric prezent era tânărul și nou hirotonitul diacon al bisericii, împreună cu soția lui. Ecleziarhul de atunci al bisericii, Mitropolitul Pantelimon al Verias, Naousis și Kambanias, le spusese să fie acolo și să-l aștepte.

Dintr-odată, femeile care cântau Paraclisul au început să țipe! Diaconul a alergat aproape de ele și acestea, cu sentimente contradictorii, i-au arătat racla! Era scăldată literalmente într-o baltă de mir (spun mir, pentru că mireasma untdelemnului era neasemuită).

Se putea spune, fără a greși prea mult, că era ca și cum cineva a golit deasupra raclei cel puțin două „găleți” de lichid aromat (folosesc cuvântul „găleată” pentru a se înțelege cât de mare era cantitatea mirului ce aluneca pe pereții masivi de argint ai raclei cu reprezentări în basorelief).

Pentru un moment, diaconul a fost buimăcit. Sfântul Dimitrie izvora mir! Fără să se îndoiască deloc de minune și aflându-se într-o stare de bucurie, uimire și entuziasm, a alergat să aducă bumbac dintr-un dulap al sfintei biserici. S-a întors alergând și a început să șteargă cu bumbacul mirul de pe pereții exteriori ai raclei și să dea bucăți din bumbacul acesta purtător de mir pelerinilor.

Diaconul a șters racla și mirul nu se termina, ci continua să izvorască în mod tainic, fără să existe vreun oarecare izvor văzut. În acest sens, i-a făcut diaconului o mare impresie următorul fapt: cu o bucată mare de bumbac a șters mirul dintr-o parte a raclei. Bumbacul a șters bine tot mirul, la fel ca atunci când curățăm un geam cu un prosop uscat: apăsându-l bine, scoatem toată umezeala ce poate să existe pe el. O femeie a dus palma mâinii ei deasupra zonei unde racla tocmai fusese curățată.

Diaconul, cu uimire, a văzut mâna ei umedă de la mirul uleios, galben-verzui!

Între altele, mireasma umpluse toată biserica și se revărsa prin ușile deschise spre strada Sfântului Dimitrie, atrăgându-i pe trecătorii care se grăbeau să vadă ce se întâmplă și de unde provine mireasma aceea. Toți se îndreptau spre racla cu moaștele Sfântului Dimitrie, care era așezată nu în chivotul ei (care nu era încă construit), ci în fața catapetesmei bisericii.

Uimirile mulțumitoare nu s-au oprit însă acolo! Închinătorii au constatat că toate icoanele bisericii, oriunde s-ar fi aflat, în paraclise sau în naos, izvorau mir.

Desigur, diaconul a văzut închinătorii că scot șervețele de hârtie și șterg geamurile protectoare ale icoanelor bisericii, iar șervețelele se îngălbeneau de la mirul care „curgea” de pe ambele părți ale geamului, interior și exterior. Mărimea minunii era așa de mare, că nu lăsa nici cel mai mic dubiu, nici cel mai mic loc de contestații. Nu înțelegeam ce trăiam, era ceva ca un vis, în ceață, dar o trăiam. Mirul atingea vârfurile degetelor noastre, îl vedeam cu ochii noștri, îl miroseam și îl confirmam cu simțurile noastre!

În puțin timp, se crease o „coadă” formată din oameni care, cu lacrimi în ochi, se închinau raclei Izvorâtorului de Mir și își dădeau seama de ce i-a fost dat acest nume.

Între timp a ajuns la biserică și părintele ecleziarh cu alți preoți. Au deschis capacul raclei și au descoperit că Sfintele Moaște ale ocrotitorului Tesalonicului izvorau mireasmă, însă era mireasma Sfintelor Moaște. Mireasma mirului era diferită și caracteristică.

Mitropolitul Tesalonicului, Pantelimon al II-lea, a atribuit minunea izvorârii mirului Sfântului Dimitrie următoarei întâmplări: În acea seară, în ceremonia de sărbătoare a Universității pentru eliberarea Tesalonicului, principalul vorbitor l-a ignorat în vorbirea sa întru totul pe Sfântul Dimitrie și nu a făcut deloc referire la acela.

Sfântul Dimitrie a făcut cunoscut prin izvorârea mirului că niciodată nu a abandonat orașul Tesalonic, salvând orașul din sclavie și din cutremure. Cu această ocazie, însă, Sfântul a atras atenția de fiecare dată când tesalonicienii au dat dovadă de nerecunoștință și s-au îndepărtat de Hristos și de Sfinții Lui.

Vă mărturisesc că eu sunt acel diacon al bisericii Sfântului Dimitrie care a asistat atunci la minunea mirului izvorât, acum sunt preot în Tesalonic și vă scriu evenimentele așa cum mi le amintesc. În acel moment era ca și cum trăiam o taină. Nu pot să descriu ce simțeam! Bucurie, uimire, emoție, entuziasm… Nu pot să definesc nici acum cu exactitate acea stare. În orice caz, este una dintre întâmplările ce întăresc credința, ne umplu de bucurie, de nădejde și de simțirea prezenței lui Hristos și a Sfinților. Credința noastră este „vie”! (Părintele Hristos Kotios, paroh al bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, Saranta Ekklisies, Tesalonic)

[cristiboss56]

Câțiva călugări tineri i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a spus:
– De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de arginți şi de vorbirea cu femei.
Un alt călugăr a cerut bătrânului cuvânt de folos. Iar părintele Paisie i-a răspuns:
– Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare; când nu ştii, întreabă; iar când nu ai pe cine întreba, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.
– Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac?
– Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.
O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
– Canonul bolnavului este patul. Patul suferinţei! Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi „Tatăl nostru”, rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Doamne ajută!” şi, dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.
Fraţii l-au întrebat: Care este cel mai greu păcat în lume?
– Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că, dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

[cristiboss56]

Pe timpul în care era încă în viaţă, Sfântul Nectarie avea obiceiul să se plimbe câteodată prin diverse locuri ale insulei, să vorbească cu oamenii, sa le ofere un sfat bun şi să îi cunoască mai bine. Într-una din zile, cam cu doi ani înainte de a trece la cele veşnice, s-a întâlnit cu un jandarm care păzea în insulă un depozit de muniţie. Au stat de vorbă pe mai multe teme, jandarmul fiind curios să afle cât mai multe lucruri legate de credinţă, dar având în sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decât argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic până când nu vedea cu ochii săi şi pipăia cu mâinile sale. De aceea, discuţiile se prelungeau adeseori şi se terminau fără rezultate prea impresionante. Influenţat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta să creadă în cele spirituale.

După o bună bucată de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat la o altă unitate, care se afla departe, pe o altă insulă din Marea Egee. A stat acolo câţiva ani buni, fără să mai audă nimic despre Sfântul Nectarie. La un moment-dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, în insula Eghina. Coborând de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militară şi mare i-a fost mirarea şi bucuria când s-a întâlnit din nou cu Sfântul Nectarie, pe drumul prăfuit şi încins de caldură. S-au aşezat pe o bancă la umbra şi au început să reia anumite discuţii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare însă, nu se vedea în punctele de vedere ale celor doi. După ce s-au odihnit şi au discutat vreme de aproape jumătate de oră, şi-au văzut fiecare de drumul său.

Îndată ce a predat actele pentru care venise la unitatea respectivă, jandarmul a coborât jos în oraş, la cafenea, ca să se întâlnească cu vechii săi prieteni, pe care de atâta timp nu îi mai vazuse. Din vorbă în vorbă le spuse:

- Îmi place la stareţul Nectarie că nu işi schimbă convingerile cu uşurinţă. M-am întâlnit astăzi cu el şi mi-a dat aceleaşi sfaturi pe care mi le dădea şi în urmă cu cinci ani.

- Care stareţ Nectarie, l-au întrebat prietenii, poate l-ai confundat, stareţul Nectarie a murit acum trei ani.

- Cum aşa, doar îl cunosc atât de bine, şi apoi mi-a spus exact aceleaşi lucruri pe care mi le spunea şi atunci.

- Frate, ascultă-ne ce spunem, Stareţul Nectarie a murit acum trei ani. Dacă nu ne crezi, du-te sus la mănăstire şi îţi vor arăta maicile mormântul lui.

Tulburat, dându-şi seama de minunea care se întamplase, jandarmul a început să plângă şi a pornit cu paşi repezi sus spre mănăstire. Pe drum îi întreba pe oameni dacă este adevărat că a murit stareţul Nectarie şi toţi îi spuneau acelaşi lucru. Sfântul s-a mutat la Domnul în urmă cu trei ani.

A ajuns sus la mănăstire şi a cerut să vadă cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul că îl vedeau plângând, maicile l-au condus la mormânt. A rămas acolo multă vreme nemişcat căzut într-o adâncă meditaţie. Începea să înţeleagă în sfârşit că credinţa în Dumnezeu nu se bazează numai pe argumente văzute, aşa cum ceruse el tot timpul în discuţiile cu Sfântul Nectarie. Îi era din ce în ce mai clar că, în marea Sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia şi aşteaptă o participare liberă şi voită din partea noastră la acest dialog al dragostei care se manifestă prin credinţă. Sfântul Nectarie îl ajutase şi îl luminase prin această minunată aratare a sa după moarte, dar în acelaşi timp îi explicase că noi trebuie să credem nu doar datorită unei minuni, care eventual ni se întâmplă sau la care suntem martori oculari. Pentru că astfel am fi oarecum privaţi de libertate şi am cere tot mereu alte şi alte minuni care să ne încredinţeze. Mai mult, am putea ajunge să ne îndoim încă şi de simţurile noastre, să negăm minunea şi să rămânem necredincioşi. Dumnezeu vrea aşadar o participare liberă la acest dialog al iubirii, pe care necontenit îl poartă cu întreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existenţei noastre şi a întregii făpturi. Ajunge doar ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă prin credinţă şi rugăciune şi să vadă şi să recunoască această minune, preaslăvind pe Creatorul tuturor.

A plecat într-un târziu de la mănăstire, cu hotărârea că viaţa sa să ia un alt drum de acum înainte.

(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 75-76)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: ΣΤΡΑΤΙΩΤΗΣ ΠΟΥ ΝΗΣΤΕΥΕ ΚΑΤΑ ΤΗΝ ΔΙΑΡΚΕΙΑ ΤΗΣ ΘΗΤΕΙΑΣ ΤΟΥ ΣΤΗ ΣΥΜΗ, ΔΕΝ ΜΠΟΡΟΥΣΕ ΝΑ ΑΝΤΑΠΕΞΕΛΘΕΙ ΟΙΚΟΝΟΜΙΚΑ ΣΤΗΝ ΑΓΟΡΑ ΦΑΓΗΤΟΥ ΚΑ
+
„A runcă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 25).
Mă întorc cu gândul nostalgic în urmă cu câțiva ani, când îmi efectuam stagiul militar în îndepărtata Symi. Evenimentul minunat pe care urmează să vi-l povestesc s-a petrecut în timp ce mă aflam în postul de gardă militară al Mănăstirii Panormitului (n.r. - Sfântul Arhanghel Mihail) și mi s-a arătat, într-un mod cu totul viu, îndrăzneala pe care o are Arhanghelul Mihail din Symi la tronul lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege cititorul cele ce urmează, trebuie să menționez că în acea vreme mănăstirea era unită de orașul Symi prin drumul actual, care pe atunci era încă în majoritate neasfaltat, iar din cauza ploilor de iarnă de multe ori devenea aproape de necirculat. Singurele vehicule care îndrăzneau să circule pe acolo în perioada iernii erau cele agricole, care transportau muncitorii mănăstirii, dar și jeep-ul militar care ne aproviziona cu alimente. De asemenea, cele două magazine ale mănăstirii, care acopereau nevoile închinătorilor pe timpul verii, rămâneau închise pe timpul iernii. Am așteptat odată o săptămână alimentarea postului de gardă, lucru pe care îl asigura unitatea noastră.
Se apropia Postul Mare , mai exact trecea săptămâna lăsatului sec de brânză. În aceste zile îmi amintesc că mă preocupa intens problema postului care urma să înceapă curând. Rația zilnică de hrană nu prevedea fructe de mare (caracatiță, kalamar, sepie ș.a.) pentru perioada Postului Mare (n.r. - mâncare de post foarte des consumată în Grecia). Desigur că mă gândeam că va fi mult mai ușor pentru zilele săptămânii, deoarece proviziile postului de gardă în materie de paste făinoase și legume erau bogate. Pentru sâmbătă și duminică, însă, nu puteam să mănânc nimic din fructele de mare amintite mai sus, din simplul motiv că erau... inexistente. Nu aveam nici o soluție, pentru că nu exista nici o modalitate să cumpăr din oraș și nici bani nu aveam. Așa că am decis să „ofer” această problemă a mea Arhanghelului.
Am avut marea binecuvântare să-mi permită programul militar zilnic vizita la Mănăstirea Arhanghelului și, desigur, participarea la Sfintele Slujbe , pe care le săvârșea în acei ani cu multă evlavie fericitul stareț Gavriil.
Se lumina de ziuă în sâmbăta Săptămânii Albe. Cum am auzit clopotele Utreniei, am pornit de la postul de gardă înspre mănăstire. În timp ce mergeam, pășind pe mica plajă ce se găsește acolo, am sesizat ceva ce m-a făcut să rămân nemișcat și fără glas. Exact în momentul când valul s-a ridicat deasupra nisiului fin, la doar doi metri distanță de mine, am văzut o uriașă caracatiță, avea sigur peste două kilograme, cum se rostogolea extenuată. Era prima oară când vedeam așa ceva și nu puteam să cred! Neîncrezător, m-am aplecat și am luat de jos caracatița găsită pe neașteptate, ca să mă asigur că nu visam. Am îndepărtat-o de apa mării și, plin de recunoștință, mi-am continuat drumul către mănăstire .
Am intrat cu emoție în biserică și am stat cu teamă în fața icoanei făcătoare de minuni a Arhanghelului Mihail. I-am mulțumit cu căldură din toată inima mea, pentru că îmi auzise rugăciunea și îmi trimisese acest dar special. După terminarea Utreniei, m-am întors în grabă către locul cu pricina. Am luat caracatița și am împărțit-o în cinci părți, pe care le-am gătit în cele cinci duminici ale Postului Mare care a urmat.
Acest eveniment minunat a târnosit legătura mea duhovnicească cu Sfântul Arhanghel Mihail Panormitul, pe care l-am desemnat ca ocrotitor și conducător al vieții mele de după aceea. Iar darurile pe care mi le-a oferit mai târziu au depășit cu mult mai mult ca valoare duhovnicească și folos hrana marină pe care mi-a dăruit-o în acel neuitat Post Mare .
(Istoricul și minunile Panormitului din amintirile unui soldat)

[cristiboss56]

S tareţul Efrem Katunakiotul avea o deosebită evlavie la Sfântul Nectarie. Adeseori îl pomenea la Sfânta Liturghie, aprinzând lumânări în faţa icoanei lui. Mergea şi se închina la moaştele Sfântului ce răspândeau mireasmă şi care se aflau la chilia părintelui Gherasim Imnograful de la Sfânta Ana Mică [1] . Iar atunci când avea o mare nevoie, îi ruga pe părinţi să i le aducă la Katunakia, pentru binecuvântare. Când îl întrebau părinţii de ce Sfântul Nectarie este considerat un sfânt atât de mare, Stareţul răspundea: „Pentru că încă şi astăzi mai este clevetit”.
Odată, Părintele Efrem a observat că grâul pe care îl aveau în magazie era plin de gărgăriţe. Fiind singur cu stareţul Nichifor, care era bolnav, îi era foarte greu să procure alt grâu. Atunci s-a rugat la Sfântul Nectarie, a făcut semnul Sfintei Cruci cu o bucată de vată deasupra moaştelor lui şi a pus-o în grâu, după care nu s-a mai îngrijit de el. După câtva timp, atunci când a fost nevoie să macine grâu pentru a face pâine, acesta era foarte curat. Sfântul Nectarie făcuse minunea! De asemenea, o deosebită evlavie avea Stareţul la
Sfântul Mare Mucenic Mina şi la Cuvioasa Muceniţă Irina de Hrisovalant. Îi pomenea la Sfânta Liturghie, punând cereri fie pentru ca Sfântul Mina să-i găsească vreun lucru pe care îl căuta, fie pentru ca Sfânta Irina [2] să aducă pacea acolo unde era nevoie.
Altădată, râvnitorul Efrem, pe când era tânăr preot dorea să păstreze şi după Sfânta Liturghie rodul duhovnicesc al acesteia. A cerut deci de la ceilalţi bătrâni ai Katunakiei să anuleze trataţiile şi discuţiile nevinovate de după Sfânta Liturghie, care sting flacăra ei duhovnicească. Însă aceia s-au împotrivit.
„M-am înfuriat”, spunea Stareţul. „Două-trei zile m-a luptat ţinerea de minte a răului. În cele din urmă, fiind aprins de râvnă, m-am rugat spunând: «Sfinte Vasile, Sfinte Teodore Studite, Sfântă Irina a Hrisovalantului, eu mă lupt pentru toate despre care voi învăţaţi, şi acum acesta este rodul de care mă bucur?» . Şi îndată sufletul meu s-a umplut de pace şi dragoste față de toţi părinţii. Şi am avut sentimentul că am dobândit o mare biruinţă. Timp de trei zile am simţit prezența unei copile de doisprezece ani, care era Maica Domnului.
( Ieromonah Iosif Aghioritul , Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 86-88)

[cristiboss56]

Cuviosul Părintele nostru Nil a vieţuit în Sfântul Munte al Athonului . La anul 1813 au început jefuirile tâlhăreşti în Sfântul Munte. Această urgie, văzând-o mai înainte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi purtând grijă pentru călugării cei din Sfântul Munte al Athonului, a trimis pe robul său, Preacuviosul Părintele nostru Nil, Izvorâtorul de mir, care s-a arătat în multe feluri unui monah pe nume Teofan, pe care l-a vindecat de două patimi cumplite.
Acest Teofan a venit în Sfântul Munte pe la anul 1805 şi a rămas în Schitul Kavsocalivia unde a fost făcut rasofor. De aici s-a dus la Mănăstirea Rusikon , iar de acolo l-au trimis la metoc. Aici i-au venit ispite sufleteşti şi trupeşti şi, negăsind tămăduire aici, s-a dus în Capadocia, unde a fost tămăduit de la un cucernic preot. Acolo a căzut în alte ispite; de aceea a venit iarăşi în Sfântul Munte.
Neputând să vieţuiască nici cu stareţ sau nici cu altcineva, pentru că nu-l primea, se afla în mare nedumerire. Într-una din zile s-a dus să adune sulfină în apropierea schitului Kavsokalivia şi acolo era o colibă veche unde a văzut un bătrân necunoscut (acesta era Sfântul Nil). Şi închinându-se, au vorbit împreună. Intrând în colibă, Teofan privea cu uimire, iar bătrânul i-a zis: „Ce te uiţi? De voieşti să vieţuieşti aici, eu voi purta grijă de cele de nevoie”. Şi Sfântul a ieşit afară făcându-se nevăzut, iar Teofan a căutat să-l afle, dar nu l-a găsit, ci a simţit numai o bucurie în inima lui şi a vrut ca să rămână acolo, aducând cu osteneală cele spre hrană de la schit.
Părinţii de la Kavsocalivia şi de la Chilia „Întâmpinării Domnului” ştiau din auzite că în
peşteră se află Moaştele Sfântului, dar nu îndrăzneau să le caute fiindcă se spunea că doi călugări s-au dus să sape ca să afle Moaştele Sfântului şi săpând, a căzut o piatră de sus şi a sfărâmat piciorul unuia. Celălalt a alergat la mănăstire ca să aducă ceva şl să-l ridice. Sfântul s-a arătat fratelui celui rănit în chipul unui călugăr străin şi l-a întrebat ce a pătimit; iar el i-a spus pricina.
Sfântul, apucând piciorul lui l-a tămăduit şi i-a zis: „Altă dată nici tu şi nici altcineva să nu vină aici să sape; apoi s-a făcut nevăzut. Iar cel tămăduit cu bucurie s-a dus şi s-a întâlnit cu tovarăşul lui ce se întorcea cu pătura şi i-a spus lui toate. De atunci nimeni nu mai îndrăznea să caute Moaştele Sfântului Nil .
După vindecarea lui Teofan şi porunca Sfântului ca să deschidă poteca pentru a putea merge cei ce aveau evlavie, pentru sănătatea sufletească şi cea trupească, unii dintre fraţi, auzind despre minunile Sfântului, au luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Marea Lavră şi au început să sape temelia unei biserici ca să o zidească. Acolo au găsit preaslăvitele Moaşte ale Sfântului în anul 1815, la 7 mai, şi au dat de ştire Marii Lavre. Apoi au venit doi părinţi, care au luat Sfintele Moaşte şi le-au dus la mănăstire. Dar falca Sfântului, au lăsat-o la chilie, fiindcă s-a nevoit acolo, iar părintelui Teofan i-au dat o bucată mică din glezne.
( Cuviosul Nil Athonitul , Învăţături şi proorocii , editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 5-7)

[cristiboss56]

Într-o mănăstire din Thessalonic era un
ieromonah care s-a avântat în lupta pentru dobândirea virtuții. Stând acolo, nevoitorul cucerniciei a fost încercat de o boală. Era o boală grea, cunoscută ca algocefalee sau durere de cap cronică. Starea lui era așa de gravă încât, fără un anume leac, moartea ar fi fost aproape sigură.
Deși moartea a fost amânată o vreme, durerea de cap nu a încetat. La început, durerile apăreau din când în când, cam o dată pe lună. Cu vremea însă, simptomele bolii se arătau de două sau trei ori pe lună. Mai apoi durerea revenea des și tot mai puternică. Starea aceasta a durat vreme de șapte ani fără contenire, ba chiar înrăutățindu-se.
Bolnavul părea că își pierduse simțirile, văzându-se că este tulburat după felul cum gemea. Din nou, moartea părea de neocolit, dar de data aceasta bolnavul nu mai voia nici un tratament sau medicament. Cum avea să se termine această boală? Ieromonahul nu mai avea nici o nădejde să scape cu viață. Socotind că boala sa îl va duce la moarte, și-a îndreptat gândurile numai asupra vieții viitoare. Cu suspine și lacrimi către Dumnezeu, căuta o pocăință adevărată .
Se învinuia pe sine pentru nepurtarea sa de grijă și pentru greșelile sale, dar se și temea, căci nu avea cui să împărtășească mâhnirea lui sau pe cineva care să se roage pentru tămăduirea sufletului său. Atunci și-a adus aminte de o veche cunostință, un prieten, răposatul
Arhiepiscop Grigorie Palama. Și-a amintit de sfințenia ierarhului și de felul cum păstorea turma sa plin de dumnezeiască insuflare . Îi părea tare rău că nu fusese de față când fericitul bărbat se mutase la Domnul. Atunci s-a gândit întru sine: „Dacă m-aș fi aflat acolo, ca să aud cele din urmă cuvinte ale sale și să primesc sfânta sa binecuvântare, această amintire mi-ar fi fost ocrotire și armă de apărare”.
Deci, jelindu-și starea nenorocită, ieromonahul a adormit și îndată a avut o vedenie pe care a istorisit-o.
„M-am văzut în altarul bisericii Sfântului Dimitrie cel Minunat. Acolo am zărit un strălucit ierarh care stătea înaintea Sfintei Mese și săvârșea Sfintele Taine . Atunci am îngenuncheat înaintea lui și l-am rugat să-mi dea sfânta sa
binecuvântare . Însă el părea că nici nu aude cererea mea, căci mintea îi era cu totul cufundată în slujirea Tainelor și atenția îndreptată asupra Sfintei Mese. Dar, după scurtă vreme, el s-a întors către mine și și-a pus mâna dreaptă pe creștetul meu, chiar în locul unde mă durea mai tare. Apoi a făcut semnul Sfintei Cruci și din degetele sale parcă a curs ulei sfințit cu care mi-a uns fața.”
Aceasta a fost vedenia ieromonahului. Când s-a trezit din somn, orice urmă de deznădejde, mâhnire și întristare a pierit. Nu a mai suferit de dureri de cap ori de altceva . Deci a mulțumit din inimă Domnului și slujitorului Său, Grigorie.
( Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 122)

[cristiboss56]

În căsuța albă a maicii Serafima de la Mănăstirea Războieni e liniște în răcoarea dimineții. Doar vrăbiile ce s-au aciuat în cireșul de lângă poartă piuie încet din timp în timp. Măicuța a ieșit pe micul cerdac și le pregătește firimituri dintr-o felie de cozonac. „Din mâncare gust de trei ori și mai dau și la vrăghii, că toate-s flămânde”, îmi zice bucuroasă.
Pe tocul ușii, dintr-o icoană prinsă într-un cui, Împărăteasa Cerurilor ne cercetează. „Maica Domnului este Stăpâna casei mele”, spune maica Serafima, citindu-mi întrebarea de pe buze.
„Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul Maicii Domnului”
„Maricică, să te ferească Dumnezeu de dușmani și pe Maica Domnului să n-o lași, măcar de-acum înainte, că ai de tras, Maricică. Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul. Dacă n-ai timp să-l termini, că ai servici, pune semn și-l scoți în capăt mai târziu. Ai să ai o bucurie...! Îmi spune șoptit: eu citesc cinci-șase-șapte. Citesc multe și nu văd bine, dar așa mă nevoiesc, cad de somn jos și iarăși o iau de la capăt, ca să le meargă bine la maici, la prășit, să nu se sfădească, să fie fără zavistie, fără răutate. Și când mergi pe drum, ori ești acasă, așa să zici: Maica Domnului, ajută-mă! Cine o strigat-o pe Maica Domnului, i-o fost bine!”.
„Maica Domnului și pe omul care a greșit l-o scos”
„Am plâns, Maricică, că omul nu te știe și oamenii nu te înțeleg. Dar să știi că Maica Domnului știe pe omul care face rugăciunea. Să cauți Acatistul Maicii Domnului, că Ea este foarte milostivă. Ea și pe omul care a greșit l-o scos. Și noi, cam așa suntem toți, ca niște tâlhari”.
Minunile Maicii Domnului dintr-o carte pe care o termină și o reîncepe mereu le împărtășește tuturor celor care-i calcă pragul. Fiindcă „omul trebuie să știe și să cunoască cum lucrează diavolul”. Așa am avut și eu bucuria de a asculta o povestioară pe care mi-a spus-o de două ori, la începutul și la finalul întâlnirii noastre.
Povestea tâlharului care se ruga Maicii Domnului
Era cândva un tâlhar pe care îl pândea diavolul ca să-l omoare. Dar nu putea, fiindcă tâlharul se ruga totdeauna la Maica Domnului. S-a întâlnit în pustie diavolul cu un călugăr. Acesta din urmă îl întreabă: Ce faci? / Nu mai pot, zice diavolul. Dar de ce? / De când pândesc pe tâlhar, că îi dau masă, și îi dau dormitoare și de toate și nu-l găsesc liber o dată, ca să nu citească, să nu facă rugăciunea – că l-aș omorî, să-l duc la diavoli, că-i al nostru. Atunci călugărul i-a zis: Știi ce, nu-l mai necăji. În numele Domnului și al Maicii Domnului, piei! Și s-o făcut fum și cenușă.
Multe povestioare cu tâlc a adunat maica Serafima în traista anilor, pentru a le dărui celorlalți, spre folos și înviorare sufletească. Și nimeni nu pleacă de la cuvioșia sa nemângâiat. Îmi mărturisește că inimii sale îi este drag să stea în biserică, dar acum nu mai poate să meargă, căci o dor picioarele. Dar așa a găsit undeva, într-o carte, că și atunci când stai acasă, inima să-ți fie la biserică. Și așa este. Când mai ajunge la icoana Maicii Domnului, o prinde în brațe, o sărută și zice: Am venit iarăși, Maica Domnului, dacă mi-ai dat un pic de putere. Primește și nevrednica mea rugăciune pentru maici și pentru lume și nu depărta mila și bunătatea Ta de la noi. Amin!