Cat de importanta este parerea celorlalti despre noi

[fallen]

Hai sa vedem daca am invatat sa scriem corect ( pe un alt forum mi a-a blocat un thread pentru ca userii s-au aratat nemultumiti, ba chiar au facut caterinca de faptul ca postarea initiala a fost prea lunga ai fara suficiente paragrafe si cu prea multe emoticoane; de fapt singurele pe care le stiu sunt :) si sau (:, nu stiu care din ele e cel corect)

Asa. Sa revenim. Nu aveti impresia ca atunci cand nu puteti sa rezolvati o problema care tine de profesia dvs, sau de datoria dvs de : parinte, sot/sotie, fiu/fiica, vecin, administrator de scara, primar, etc, etc, lumea , cei care depind de asta, inclusiv parintii, fratii, sotii, copii dvs proprii, nu va cred pe cuvant ca problema nu depinde de dvs si/sau de profesia dvs sa o rezolvati, ci cred ca ori nu va dati silinta in deajuns, ori nu sunteti suficient de bine pregatiti profesional, ori nu vreti pur si simplu sa-i ajutati, ori va e lene, nu aveti chef, etc...

Nu vi s-a intamplat sa v-o tranteasca in fata chiar proprii copii sau sotia ca nu vreti sa le luati un anume lucru, sa le faceti o anume pofta, de exemplu?

Cand eram la facultate, stiti ce ne-au invatat profesorii de acolo? Daca aveti un caz care va depaseste si nu-l puteti rezolva, trimiteti-l aici, la noi, si in felul asta veti fi si impacati, si acoperiti ca v-ati facut datoria. Si daca nici noi nu-l putem rezolva, inseamna atunci ca chiar nu se poate :). Dar cati dintre clienti chiar saluta, apreciaza pozitiv felul acesta in care credem noi ca ne-am facut datoria? Cei mai multi vor spune " un incompetent, m-a pus pe drumuri. E in cardasie cu aia de-acolo, sa imi ia cat mai multi bani". Si apoi mai sunt si colegi care din mandrie nu fac asta...sa nu zica cumva clientul exact ce-am scris mai sus...
Stiti ce mi-au spus ulterior niste colegi de serviciu, e drept cu pregatire inferioara?
E drept ca mi-am ales foarte gresit meseria, pt ca eu de copil fiind, daca se imbolnavea sau murea chiar si in filme vreun om sau animal, plangeam de ma topeam :); normal ca ulterior, daca vedeam ca chiar se intampla lucrurile astea pe bune si culmea-nu pot schimba nimic ( ba mai mult, nici fostii profesori, ducandu-ma la ei sa le cer sfatul, au dat din umeri neputinciosi, spunanad ca nu se mai poate face nimic), va dati seama ca istoria se repeta...si atunci stiti ce mi-au zis colegii, si prietenii? Ca poate am avut pile sau am dat spaga ca sa intru la facultate si sa iau examenele...

Acesta parere a lor a fost alimentata si de alti colegi, care s-au oferit ei, increzatori, sa rezolve ce nu reusisem noi, insa, cum era de asteptat, s-a dovedit foarte curand ca au fost doar vorbe in vant :). Ce mai conteaza, importanta e prima impresie si charisma pe care o degaji, dand clientului speranta si incredere, fie ea si falsa...( cum bine a zis Oreste " spune-le adevarul 90%, si te vor adora; spune-le 99%, si te vor rastigni")

[oaie_cugetatoare]

Parerea celorlalti iti este importanta, atat cat vrei tu si in masura in care
vrei tu, sa fie importanta.

[fallen]

Din pacate cel putin la noi in tara oricine s-ar pricepe la orice mai bine decatcei in cauza ( primarul, presedintele, antrenorul nationalei :)... daca ar intra Dorel pe teren, le-ar arata el cum se joaca :))

[iustin10]

Parerea celorlalti conteaza si pentru ca noi suntem lacomi de iubire. Dorim ca ceilalti sa inteleaga ce facem. Si in nici un caz nu dorim sa fim criticati,daca aceasta nu ni se pare drept. Caci intentiile noastre consideram ca au fost bune, si ceilalti le rastamalcesc.
Feedbackul de la ceilalti conteaza foarte mult ,caci ne da singura parere obiectiva despre noi.

Mecanismele se regleaza foarte fin,ce facem , ce reactii culegem, ce sentimente ne provoaca acestea, cum aplicam aceste sentimente in a ii intelege pe ceilalti.
Daca legam aceste lucruri si de Cuvantul lui Dumnezeu,care indeamna sa faci celorlalti ce ai vrea sa iti faca ei tie, gasim si legatura acestor lucruri aparent lumesti cu divinitatea .

Deci,ca sa mai si raspund la intrebare, parerea celorlalti e foarte importanta , dar nu in intelesul lumesc,pentru a iti paraliza capacitatea de reactie, si a te indeparta de tine insuti.
E importanta , pentru a te educa pe tine , pentru a iti educa rabdarea si intelegerea, pentru a iti intelege actiunile, pentru a ii intelege pe ceilalti prin prisma legii iubirii ,si nu prin prisma impulsurilor proprii

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Feedbackul de la ceilalti conteaza foarte mult ,caci ne da singura parere obiectiva despre noi.

Personalitatea noastră, aşa cum o cunoaştem noi, intră în relaţie cu "personalitatea noastră percepută de altul". Când cele două poveşti despre noi (imaginea mea despre mine şi imaginea lui X despre mine) coincid sau se aseamănă, trăim o stare plăcută de consonanţă cognitivă şi afectivă. Când nu coincid, trăim o stare afectivă negativă de disonanţă cognitiv-afectivă.

Nu e vorba aşadar despre o "părere obiectivă", ci despre o imagine subiectivă, dar care ţine de subiectivitatea celuilalt, nu a mea. Natura oricărei păreri este subiectivă.
Faptul că "părerea" nu este a mea, că nu atârnă de voinţa şi dorinţa mea, nu înseamnă că ea are natură obiectivă. Ca natură e tot subiectivă (e a unui subiect, a unui om, a unui suflet, a unei minţi - deci e tot un "construct", o "poveste", o "imagine", o "ghicitură"), doar că ţine de subiectivitatea ta, nu a mea. Îmi eşti oglindă subiectivă, externă mie dar subiectivă, iar eu ştiu asta şi ţin cont de asta. Din acest motiv şi spunem uneori nepăsător - "părerea ta!". Nu credităm opinia cu atributul de "absolută".

Pe lângă aceste două sisteme de imagini subiective mai există însă:
- personalitatea mea aşa cum este ea efectiv (şi pe care voiesc sau nu să o cunosc deplin, pot sau nu pot să o cunosc, mă pricep sau nu, suport să o cunosc sau mă feresc)
- cunoaşterea deplină a personalităţii mele de către Dumnezeu, Cel care cunoaşte inima şi rărunchii omului.

Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin...

P.S. Un exemplu comic: fiica mea, fiind mulţumită că i-am adus bomboanele preferate, mi-a spus că sunt "bun", "cel mai bun tată din luuuume", ba chiar "tăticuţ"; fiul meu, supărat că nu i-am cumpărat o minge de fotbal, mi-a spus că sunt "rău", "hain, foarte rău tată". Pe cine să consider "obiectiv"?.....:)

[fallen]

Vedeti, asta spuneam si eu; elevii carora le-ati dat note bune ( pt ca au stiut lectia) au zis ca sunteti un profesor bun; cei pe care i-ati lasat corigenti, insa, pot spune ca tot dvs sunteti de vina pt acest lucru, ca nu i-ati invatat, nu le-ati explicat,'nu i-ati facut sa inteleaga ce trebuia...

Si apoi mai este si parerea obiectiva a celor indreptatiti, de multe ori exprimata in cifre : procentul de promovabilitate al elevilor la o anume disciplina, de exemplu...( intr-un context mai amplu : daca per global, tot liceul e praf la toate materiile, promovabilitatea la bac, de exemplu, e sub nivelul marii.....ori sunt toti profesorii, ori sunt toti elevii; daca insa majoritatea are rezultate bune la alte discipline, insa la matematica de exemplu, obtin cu totii sau un procent foarte mare rezultate nesatisfacatoare, ne putem gandi ca la materia respectiva nu sunt suficient pregatiti de catre profesori...)
Deci, se poate spune ca exista si o parere " obiectiva", a oamenilor, care, mai mult sau mai putin relativa, totusi ne influenteza destinele... Acea apreciere care e cuantificata in cifre, note, procente, calificative, uneori chiar din cele radicale gen admis/respins....

Cat despre cealalta parere obiectiva, cea absoluta, a lui Dumnezeu...pe ea as vrea si eu sa o stiu,'dar eu una cel putin nu cunosc nici o modalitate prin care as putea afla-o ...
Asa ca incerc mereu sa aflu pareri cat mai obiective de la persoane cat mai caliicate, abilitate, indreptatite, sa formuleze atare aprecieri, dpdv profesional, cel putin, insa nu prea am succes cu aceste demersuri, se pare, atunci cand incerc sa le fac ( ultima data am fost concediata pt asta :)). Cu toatr astea eu personal cred ca ar fi bine ca, periodic, sa ne fie verificate cunostintele tuturor, de catre un for superior profesional, si cat se poate de obiectiv, desigur; lucru care din cate stiu se face in cazul profesorilor, de exemplu ( si la noi se face dar mult mai subiectiv, doar in functie de participari la evenimente, etc...).
Acest demers il facem mai mult pentru auto-aprecierea noastra, ca sa stim daca intr-adevar stam bine sau mai avem de invatat.

Dar ce ne facem ca suntem in poate si mai mare masura influentati si de judecatile subiective ale semenilor?
Ale clientilor, de exemplu. Ce-l intereseaza pe client ca am primit un calificativ bun de la mai marii nostri, daca el este nemultumit de serviciile noastre ???
Daca patronul, angajatorul, mai ales daca este de alta profesie decat noi,nu este multumit de incasari...iarasi, aceeasi situatie ....
Daca ai nostri, acasa, nu sunt bine hraniti si intretinuti,nu le ajung banii pe care ii castigam, pe de o parte' pe de alta, nici nu avem timpul necesar sa ne ocupam de ei, credeti ca le va pasa, vor aprecia faptul ca la serviciu am fi bine apreciati de catre toata lumea, fie ei sefi, fie clienti, atata timp cat nu suntem si remunerati pe masura ? ( adica venim si tarziu acasa, si obositi, si fara bani :))
Acum, in functie de specificul muncii, se poate crea un conflict si la locul de munca : de exemplu, daca esti un doctor bun, si totodata milostiv, pacientii te vor aprecia foarte, ca ii ajuti si le faci bine cu bani putini sau deloc, insa patronii...nu tocmai :). Iar salariul ti se plateste din incasari, nu din "aprecieri pozitive " ale clientilor ( care norma ca-s multumiti daca scapa ieftin :)). Pe de alta parte, insa, daac si tu esti dispus sa faci munca voluntara, sa stai peste program fara sa ceri bani, sa te multumesti cu un salariu mic, atunci si sefii ar putea aprecia asta, pana la urma ( doar din putin se face mult, nu? ). Se stie insa ca si pt economia personala este mai bine sa obtii mai mult cu efort mai putin, decat invers :) :) :) ; altfel, este posibil chiar ca homeostazia propriului organism sa fie afectata de randamentul energetic negativ ( adica daca cheltui, cosumi energie mai mult decat acumulezi), si sa te imbolnavesti si sa functionezi din ce in ce mai prost si mai neproductiv, si pt tine, si pt firma,, si chiar pt client

Desigur ca pentru toate astea iti vei primi rasplata de la Dumnezeu, in ceruri, insa pana ajungi acolo, nu te " mananca sfintii", cum spune zicala, ci proprii copii.....

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin...

P.S. Un exemplu comic: fiica mea, fiind mulţumită că i-am adus bomboanele preferate, mi-a spus că sunt "bun", "cel mai bun tată din luuuume", ba chiar "tăticuţ"; fiul meu, supărat că nu i-am cumpărat o minge de fotbal, mi-a spus că sunt "rău", "hain, foarte rău tată". Pe cine să consider "obiectiv"?.....:)

Te-am atins pe teritoriul tau:P
Cred ca stiintific ai dreptate,suntem o suma de subiectivitati,si nimeni nu e mai obiectiv ca altul.
Dar eu vorbesc din alt punct de vedere,de aia cred ca am si exagerat dreptatea celorlalti.
Vorbesc dpdv al respectului parerilor celorlalti ,al nevoii mele foarte mari de dialog,de feedback. Din acest punct de vedere , am considerat aproape obiectiva parerea celorlalti.
Adica sunt constient ca atat de mult ratacesc in opiniile mele despre mine,atata mandrie am,i ncat ,parerea celorlalti e aproape litera de lege,care sa imi spuna ca am deraiat .Si am avut norocul sa constat ca de cele mai multe ori le-am dat dreptate ulterior ,la observatiile care mi le-au facut.
Un alt exemplu : vedem oameni asa prinsi in inchispoarea gandurilor lor, cu problem asa mari pentru ei,care celorlalti le par ridicol de simplu de rezolvat , incat putem spune ca parerea celorlalti e obiectiva ,caci el in cauza e coplesit,nu mai are discernamint. Daca pur si simplu ar sta 1 minut sa asculte si sa inteleaga ce zic ceilalti, sa poarte un diualog cu ei , ar avea o gramada de revelatii despre el insusi
Sunt de accord insa si ca nu trebuie sa exageram cu a face ce zic ceilalti,sa ne urmam drumul nostrum, pentru ca ceilalti, au si ei propriile deraieri,si sunt la fel de rataciti ca noi
Aici e arta de fapt :sa ignori ceea ce e ballast intr-un om, sa il acceopti si asa, dar sa te fersti de a ignora defectele tale care ti le spune. Oricat de usuratic ar fi un om, sa te feresti sa ignori opinia lui despre tine ,caci si Dumnezeu a vorbit prorocului prin gura unui magar.
Ignora pacatele lui,dar nu ale tale. Caci astfel poti ignora o sansa imensa venita de la Dumnezeu de a te cunoaste ,cat in 10 ani de singuratate nu ai face-o.
Oamenii din jur,sunt oglinzi deschise ,pe o parte pline de negreala , dar pe cealalta parte transparenti ca argintul ,pentru ca suntem finite sociale,si nimeni nu e lasat sa rataceasca singur,ci e ajutat prin toate caile.

Cat despre copii tai :) ia-i in serios pe amandoi . Esti si un tata bun si un tata rau . Doar cand vei auzi de la ambii ca esti un tata buin,chiar esti. Pentru ca daca baiatul ti-a reprosat ca nu I-ai luat mingea,aceasta poate ascunde o carenta de comunicare cu el din trecut in care nu i-ai explicat ,ce inseamna banii . si ca tu nu ii fabrici la imprimanta . E bine sa comunicam cu ei cat mai mult , ca sa fim mereu pe aceiasi lungime de unda cu ei,exact ca si cu niste oameni mari.
Bineinteles ,mizez ca nu vei lua ce am zis ca pe o observatie,ci doar ca pe o ipoteza,caci nu am de unde sa stiu eu relatia voastra.
Am vrut doar sa sublinbiez ca nu e bine sa ignoram nimic din ce ne priveste , si sa ne intrebam daca cumva nu e adevarat

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de fallen

Cat despre cealalta parere obiectiva, cea absoluta, a lui Dumnezeu...

:::::::::)

1) Dumnezeu nu are păreri. Dumnezeu cunoaşte, e Cunoaştere, mai exact Iubire.
2) "Părerea" lui Dumnezeu este cea mai ... subiectivă dintre toate. Dumnezeu e Subiect, e 3 Subiecţi (Ipostasuri), 3 Persoane.

Persoana nu poate avea păreri obiective ci, întotdeauna, subiective.
Putem afirma fără teamă "Din punctul de vedere al lui Dumnezeu...". Fără nici o teamă că greşim. Oare e posibil ca Dumnezeu să nu aibă un punct de vedere? Unul diferit de al meu, de al dvs. etc.? Sau consonant, uneori?
Domnul nu Se supără când Îl facem "subiectiv". Şi-a precizat deja "opinia", "punctul de vedere". Unde? Când? Aflăm din Scriptură, printre altele. Din toată Scriptura.

Dumnezeu este subiectiv. (Uneori e chiar "gelos"..., în Subiectivitatea Lui...)
Din fericire!
Altminteri nu am putea întreţine cu El o relaţie interpersonală, nu i-am putea spune nici Tată nici Tu.

[fallen]

Cred ca toti oamenii, atat in ipostaza de parinte cat siin cea de copil, ( cea prpriu-zisa, nu cea denumita asa n AT) traiesc in subconstient cu teama de a nu mai fi iubiti si de a fi parasiti, abandonati de cei care ii iubeau, oferindu-le totodata o oarecare protectie. Si copiilor le e insuflata de parinti aceasta teama ( de a nu mai fi iubiti si de afi abanonati de parinti daca nu sunt/fac ceea ce trebuie, sau ce le cer acestia ), dar si parintii la randul lor au in suflet aceasta teama, ca copiii nu-i mai vor iubi si-i vor parasi, cand se vor face mai mari, daca nu le dau ceea ce vor sau nu ii lasa sa faca.....( lucru pe care copilul de multe ori il simte si devine santajist...)

Totusi, recunosc ca dincolo de teama asta ancestrala de a nu dezamagi pe parinti si dea a nu cadea din dragostea lor ( probabil mostenita inca de la protoparintii nostri alungati din rai), in rest, in tinerete, nu mi-a pasat prea mult de parerea celorlalti despre mine, nici chiar atunci cand mi se atragea atentia, si ar fi trebuit...am mers mult timp pe principiu cine ma place sa ma ia asa cum sunt...desigur, atata timp cat fac ceea ce trebuie, imi fac datoria si nu comit nimic chiar imoral...insa in special chestiile care tineau de fizic, sau de comportament, nu m-am grabit sa le corectez cand mi s-a atras atentia ( de fapt nici nu stiam pe cne sa ascult in aceasta privinta - pe parinti si bunici, care erau mai de moda veche, sau pe cei de varsta mea ???), am facut cum m-a taiat capul, crezand ca oricum nu conteaza im arati si cum vorbesti si te porti, si astfel am ajuns pe neplacul...tuturor :). Poate daca ascultam, eram si eu acum o " doamna":). Ca sa nu mai zic ca nici pe barbati nu i-am ascultat, m-am simtit jignita cand au incercat sa ma corecteze, mai ales atunci cand sfaturile lor erau in contradictie cu ale parintilor si bunicilor; darvsi cand acestea, la un moment dat s-au suprapus ( cand am constatat cu stupoare ca principiile pe care le consideram demodate ale bunicii inca mai sunt dorite si de barbatii din secolul asta - nu ma refer neaparat la cele de conduita morala, sa nu minti, sa nu inseli, sa nu preacurvesti, ci la cele de subordonare a femeii de catre barbat - sa te scoli inaintea lui, sa-l astepti cu masa pusa, sa-i pui in farfurie, etc, si mai ales sa nu te plangi niciodata ca esti obosita sau bolnava, pt ca te va crede slaba si neputincioasa si-ai va cauta o amanta- ceea ce mis-a parut absolut outraging - atata timp cat amandoi muncim cot la cot )

Asa ca pana la urma, in cazuk meu cel putim, teama de abandon, desi inca prezenta ( uneori luand proportii dezastruoase) nu a fost totusi productiva, deoarece chiar si asa, temandu-ma in permanenta, tot am reusit sa ii dezamagesc pe toti. Acu, insa nu ma mai incalzeste cu nimic ca mi-am dat seama ca tot acest timp, si parintii s-au temut sa nu ma piarda, dem-au lasat pana la urma sa fac ce am vrut, ca tot am plecat si i-am lasat, pana la urma, si nu pt ca mi-ar fi facut ei ceva, ci pt ca asa e datul firii, copiii sa plece de langa parinti, la un moment dat... asa ca nu stiu teama asta cat e de buna sau daca nu cumva e chiar toxica .... Sunt si ipoteze care sustin ca si unii soti aplica strategii asemanatoare, de a-si face partenerii sa se creada neputinciosi si in pericol de abandon, tot deteama de a nu fi ei insisi abandonati...( oricum nu stiu insa la ce-ti mai foloseste sa afli ca sotul sau sotia te-a persecutat si umilit tocmai pr ca avea nevoie de tine, nu cred ca mai ajuta la ceva...chiar si daca sustine ca a facut-o din dragoste...ca teama lui/ei ar fi provenit din prea multa dragoste ...si candma gandesc ca era o vreme cand nu gustam si n ntelegeam, mi se pareau idiotenii, romantismele astea gen "Othello"..si nici acum nu cred ca aceasta este modelul autentic de dragoste adevarata, asa cum a lasat-o Dumnezeu, ci o dragoste pervertita, cam ca cea pe care a avut-o Cain cand l-a ucis pe Abel ca sa ii fure jertfa pe care o adusese ( sau urma sa) lui Dumnezeu, si sa nu ramana el mai prejos.....

[iustin10]

@fallen

E bine sa nu ignori parerea celorlalti caci ea ascunde un sambure de adevar.
Asa cum ai intuit,ceilalti erau meniti in viata ta,tocmai ca sa te corecteze,sa te faca mai deschisa.
Dar e bine sa alegi parerile care ti se par dezinteresate, nu cele de la oameni care vor ceva de la tine. Cei care te vor si te iubesc,pot devein posesivi, caci nu stiu sa iubeasca dezinteresat, si atunci parerea lor nu iti mai e asa folositoare, caci de fapt vor sa isi linisteasca aprinderea lor ,si nu sa te ajute dezinteresat pe tine.
Dragostea adevarata nu e posesiva, caci stie sa lupte impotriva patimei proprii si sa identifice mereu doar nevoia celuilalt. Dragostea adevarata stie sa dea persoanei iubite exact de ceea ce are nevoie

Nu iti fa prea multe reprosuri sau prea multa deznadejde. Toate trebuiau sa se intamople asa cum s-au intamplat,daca asa ai simtit. Conteaza de acum inainte ce faci,si cum folosesti increderea care e bine sa o ai in tine. Sa iei de la oameni-prieteni atat cat trebuie,si sa te feresti de oameni-sugativa, si sa astepti ca planul lui Dumnezeu sa se dezvaluie in tine.
Trebuie sa te iubesti asa cum esti,si sa il astepti pe Dumnezeu in liniste .
Caci Dumnezeu nu are nevoie nici de cei care se baga sclavi altora,dar nici de cei care isi sunt suficienti lor insisi. Are nevoie de ceea ce simtim,si sa fim deschisi ca sa putem sa ascultam vocea Lui.
El nu a fost in afara ta tot acest timp,ci a fost mereu cu tine , tu trebuie doar sa constientizezi aceasta,si de acum,sa il cauti pe El in viata ta, si sa nu mai fii asa atenta la cum se incrunta lumea