Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.
După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.
Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.
O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”.
Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.
Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.
Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.
Din invataturile Mitropolitului Antonie Plamadeala !

[cristiboss56]

Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă.
Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească. Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le.
Unuia singur i s-a făcut milă şi aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: „Vino. Mi-e milă de tine!”. Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: „Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi copaci vrei”. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.
Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!”. „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcăndu-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele tău de ocară să-l poarte şi omul care va face ca tine”. De atunci şi până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni, toţi trădătorii de neam, nerecunoscătorii, cei care şi-au pierdut omenia fata de tara si neamul lor.
Mitropolit Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau ”Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase astfel: Ori de câte ori nepoţii ei plecau în oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
– Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine.
Iar dacă vreunul o întreba: Ce uşi, bunico?, ea îi spunea:
– Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei.
Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele”. Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu… De vei face aşa, noroc mare te va întâmpina în viaţă.
”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov – Moldovanu

[cristiboss56]

O povestire, care ne-a rămas de la Lev Tolstoi, prezentându-ni-l pe dracul cel rău în acţiune, ne relatează: “Într-o zi, a pornit un biet ţăran la arat fără a fi prânzit. Luă o coajă de pâine cu sine. După ce a ajuns pe ogor, s-a dezbrăcat de suman, l-a pus sub o tufă şi-a vârât şi pâinea sub el. După o bucată de vreme a ostenit şi el şi boii şi l-a apucat foamea. Şi-a dejugat boii, i-a dat la păscut mai la o parte, el s-a dus la suman ca să-şi mănânce felia de pâine. Dar când ridică haina, vede că bucata de pâine nu e acolo. Caută el, caută, învârteşte sumanul pe faţă şi pe dos, îl scutură, pâinea nicăieri. Stă omul şi se minunează. Măi! Ciudat lucru. N-am văzut pe nimeni, cu toate acestea trebuie s-o fi luat cineva! Într-adevăr, pe furiş, venise Aghiuţă şi luase pâinea, pe când săteanul muncea cu boii. Şi acum sta ascuns după tufă şi aştepta să înjure ţăranul şi să-i spună numele.
Nu-i vorbă, s-a mâhnit creştinul, dar la urmă s-a mângâiat.
– Ei, zice el, de foame n-o să mor! Cine a lut pâinea se vede c-a fost mai flămând decât mine. S-o mănânce sănătos şi să-i fie de bine!
Aşa a zis omul, s-a dus la izvor, a băut apă proaspătă de s-a săturat, căci şi apa e de la Dumnezeu, s-a odihnit el ce s-a odihnit, apoi s-a sculat, şi-a înjugat boii şi-a prins iar să are.
A rămas dracul încremenit când a văzut aşa ceva, că nu l-a putut împinge pe creştin la păcat. Şi-a dat drumul în iad, s-a înfăţişat înaintea lui Scaraoschi, mai marele dracilor, şi i-a povestit toată afacerea. Cum a furat ţăranului pâinea şi cum în loc să înjure, a zis să-i fie de bine. S-a încruntat Scaraoschi, plin de mânie, şi s-a răstit la drac răcnind:
– Măi ticălosule, dacă omul a fost mai tare decât tine, vina e numai a ta, ai lucrat prost! Ar fi frumos acum ca toţi gospodarii cu nevestele lor cu tot să uite de înjurături, ce-am mai face noi atunci? Nu se poate să rămână lucrurile aşa! Îţi poruncesc să te duci numaidecât să munceşti pentru felia aceea de pâine şi dacă în trei ani nu-l răpui pe ţăran, să ştii că te scald în agheasmă!
De agheasmă îi era frică lui Aghiuţă. A luat-o la fugă, a ieşit în lumina soarelui şi şi-a făcut socoteala cum să-şi facă slujba pentru pâinea furată. S-a gândit, s-a hotărât, s-a preschimbat în chipul unui flăcău de treabă şi s-a tocmit slugă la ţăranul cel sărac. După aceea, l-a învăţat pe om în vara aceea să semene în mlaştină. L-a vecini arşiţa a ars holdele, iar la omul cel sărac păpuşoiul a crescut mult şi bogat. A avut ţăranul până la primăvară, ba încă i-a şi rămas.
În vara următoare, sluga l-a învăţat pe creştin să semene pe dealuri. Şi vara s-a nimerit să fie ploioasă. La ceilalţi a căzut holda la pământ şi s-a putrezit, iar la gospodarul nostru a făcut roadă minunată şi multă de nu mai ştia ce să facă cu dânsa. Şi a învăţat sluga pe gospodar cum să facă rachiu din porumb. Şi a făcut creştinul ţuică. A băut el, îi cinstea şi pe alţii.
Atunci s-a înfăţişat Aghiuţă înaintea lui Scaraoschi şi i-a spus cum şi-a plătit datoria pentru felia de pâine. Şi a vrut să se încredinţeze tartorul cel bătrân chiar cu ochii lui de această minune şi a venit la casa ţăranului şi iată ce-a văzut: Toţi fruntaşii din sat se strânseseră acolo la crâşmă şi gazda îi cinstea cu rachiu, iar nevasta, pe când împărţea băutura la oaspeţi, s-a lovit de masă şi a vărsat un pahar. S-a mâniat omul şi a început să răcnească: „Nebuna dracului! Cum de verşi tu aşa bunătate pe jos? Crezi că-s lături? Cotoroagă ce eşti!”
Atunci dracul ghionti cu cotul pe Scaraoschi:
– Aha, bagă de seamă, acum nu mai zice să-i fie de bine!
Iar ţăranul, suduind, a început a împărţi el băutura. Un sătean sărman venea de la lucru flămând şi ostenit. Se aşeză la o parte şi privea pe ceilalţi. Îi era poftă şi lui. Se uita, se uita, înghiţea în sec, iar gospodarul, în loc să-i întindă sărmanului un păhărel, îl privi chiorâş şi mormăi:
– Nu cumva ai vrea şi tu? Du-te dracului!
Şi vorba asta i-a plăcut tartorului. Iar Aghiuţă nu mai putea de bucurie şi se lăuda:
– Stai, stai, că ai să vezi ceva şi mai frumos!
Şi au băut oaspeţii. A băut şi crâşmarul. Apoi au prins a se linguşi şi a lăuda unii pe alţii. Privirile erau galeşe şi vorbele unsuroase ca untul, iar Scaraoschi trăgea cu urechea şi-i şoptea lui Aghiuţă:
– Dacă băutura îi face aşa ca vulpile, apoi să ştii că toţi încap pe mâinile noastre!
– Mai aşteaptă, mai stai, zise dracul, lasă-i să mai bea câte un păhărel. Acu ca nişte vulpi se gudură şi se mângâie cu cozile, dar acuşi, acuşi să vezi cum se prefac în lupi răi!
Iar sătenii au mai băut un pahar, au prins a vorbi mai tare şi mai aspru, au început să înjure în toate felurile, apoi s-au apucat la bătaie şi şi-au zdrobit nasurile. Se amestecă şi crâşmarul, îl apucară şi pe el şi-i dădură o mamă de bătaie soră cu moartea.
Se scărpină Scaraoschi în barbă, tare mulţumit:
Bine, tare bine – şopti el.
Mai stai, îi zise Aghiuţă, acuşi când or mai bea ai să vezi ceva şi mai frumos. Turbaţi cum sunt ca lupii, dar acuşi or să ajungă ca porcii!
Şi beau iar oamenii. Se fac molatici, chiuie, gem în toate felurile. Nici unul nu-i mai aude pe ceilalţi. După aceea plecară câte unul, câte doi, şi încep a cădea pe uliţă. Iese şi crâşmarul afară şi cade şi el cu nasul întro băltoacă. Se mânjeşte de sus lână jos şi zăcea acum ca un porc sălbatic şi grohăia. Asta şi mai mult i-a plăcut lui Scaraoschi.
– Ei, zise el, bună băutură ai iscodit tu măi băiete! Ia să-mi spui cum ai făcut-o? Eu socot că tu ai luat sânge de vulpe întâi, de aceea s-au făcut oamenii întâi ca vulpile. Pe urmă ai adăugat sânge de lup, şi răutate de lup s-a deşteptat în ei. În sfârşit, ai amestecat sânge de porc, de-au ajuns la urmă ca porcii.
– Ba nu, începu să se lămurească Aghiuţă, nu-i aşa! Am dat numai porumb din belşug. Sânge păcătos are tot omul în el, numai trebuie să îl faci să uite de biserică, de Dumnezeu şi de învăţăturile cele bune. Belşugul aţâţă pe om, sângele începe a clocoti în el şi l-am învăţat cum să prefacă în ţuică belşugul lui Dumnezeu. Şi aşa din ţuică se naşte în el sângele vulpii, al lupului şi al porcului. Iar de va bea mereu ţuică, niciodată nu se va deştepta, şi tot mai tare va cădea în ticăloşie.
Atunci l-a băut Scaraoschi pe umăr pe drac, l-a lăudat şi l-a încărcat de cinste în împărăţia întunericului şi-a mişeliei. De atunci şi până astăzi, mulţi se lasă târâţi de răutatea diavolului, dar sunt şi destui din aceia care se roagă mereu: „Şi ne izbăveşte de cel rău. Şi ne mântuieşte de cel rău”.
Aceasta-i povestea. Ea este purtătoare de mesaj. Cel rău, diavolul, îl ispiteşte pe om. Belşugul îi dă omului posibilitatea să-şi nutrească patimile. Dacă în povestire este vorba de băutură, astăzi putem adăuga lucruri pe care le vedem la tot pasul: desfranare, fumat, droguri şi alte plăceri pacatoase.
De toate acestea îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească: „Să nu ne ducă pe noi în ispită şi să ne mântuiască de cel rău!”.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

[cristiboss56]

Un batran credincios, avea scris deasupra uşii locuinţei lui, un singur cuvânt: Totdeauna.
Venind la el un vecin, care nu prea era zidit în ale credinţei, îl întrebă ce însemnează acel cuvânt.
Credinciosul îi răspunse:
– ,,Dragul meu, totdeauna va fi frumos soarele, totdeauna vor fi plăcute apele, totdeauna îşi va iubi mama copilul, totdeauna vom avea dragoste pentru prietenul nostru, totdeauna ne va părea rău pentru o faptă urâtă a noastră, totdeauna vom dori să fim iubiţi, totdeauna vom nădăjdui că vom fi ajutaţi, totdeauna vom năzui să fim fericiţi…’’
– ,,Ei şi?’’ – întrebă vecinul.
Credinciosul îi răspunse:
-,,Aceasta însemnează, dragul meu, că este Dumnezeu – şi de aceea am scris cuvântul acesta deasupra uşii, ca să-i spun că şi eu mă voi închina Lui totdeauna…’’
Vecinul acela a rămas pe gânduri – şi a plecat de acolo copleşit de tăcere.
Al. Lascarov-Moldoveanu, Cartea cu pilde, Editura Semne, Bucuresti, 2011, p. 95
Jurnal Spiritual

[cristiboss56]

O întâmplare infricosatoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanţului, la sfârşitul secolului al Vl-lea.
În Tracia, bântuia locurile, un tâlhar vestit, care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-l putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu.
După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-l preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine şi perna şi aşternutul. Şi aşa plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă.
În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l ducă în iad.
Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă! Se va vedea.
Luă basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapise-le diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos.
În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri” (din Prolog, 17 octombrie).
Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Nunai Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost niciodată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău.
Prelucrare dupa Mitr. Antonie Plamadeala

[cristiboss56]

La un episcop creştin ortodox veni într-o zi un cetăţean cu o rugăminte: să-l lămurească episcopul, să-i spună ce înseamnă numele de creştin şi cu ce poate asemăna acest nume. Episcopul i-a răspuns zicând:
– A purta numele de creştin înseamnă a purta numele cel mai de cinste.
– Se aseamănă poate cu numele unui general, care-i sărbătorit de tot poporul când se întoarce biruitor din război?
– Da – zise episcopul – e nume de cinste şi acesta dar numele de creştin e şi mai mare!
– Poate numele creştinului se aseamănă cu un mare înţelept, filozof, care cunoaşte toate tainele şi poate răspunde la toate întrebările!
– Da – răspunse episcopul – şi acesta e un nume cinstit, dar numele de creştin e şi mai de cinste!
– Se aseamănă cu numele unui împărat – zise credinciosul – căci cine are mai mare parte cinste decât un împărat?!
– Da- e un nume de cinste şi numele de împărat – răspunse episcopul- dar tot mai mare e numele de creştin!
– Poate se aseamănă cu al unui sfânt care petrece o viaţă curată, sau cu al unui înger?!, zise omul întrebător.
– Da, aşa este – grăi episcopul cu tărie şi bunătate în glas – numele de creştin cuprinde toate aceste nume: de înţelept, de general, de împărat, de sfânt şi de înger; toate numele acestea laolaltă dau numele de creştin.
Creştinul este un împărat pentru că domneşte peste lume, nu se lasă robit sau stăpânit de ea. Creştinul e un mare general biruitor deoarece ştie să-i învingă pe toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, duhurile răutăţilor şi armatele ispitelor, ale patimilor vinovate. Creştinul este un înţelept, că el cunoaşte adevărul Evangheliei, taina vieţii eterne şi calea mântuirii, care este cea mai importantă. Creştinul se aseamănă cu omul sfânt, deoarece el luptă să-şi îmbunătăţească sufletul până la desăvârşirea morală, spirituală, pe care o au sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu. Aşa este de mare numele de creştin!

[cristiboss56]

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masţ. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui.
Până-ntr-o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot audă cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicul manca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă bunicul îşi manca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor.
S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost randul părinţilor să rămână fără cuvinte.
O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, pâna la sfârşitul zilelor lui.
Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjată dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
Sursa: după o povestire de Lev Tolstoi

[cristiboss56]

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume şi au mers amândoi la muntele Nitriei şi petreceau acolo în sihăstrie şi în ascultare.
Dumnezeu le-a dat amândurora darul umilinţei şi lacrimi, în rugăciunile lor. Odată, bătrânul sihăstriei a văzut în vis pe amândoi fraţii stând la rugăciune şi fiecare ţinea câte o hârtie scrisă în mâna lui şi udând hârtia cu lacrimile lor, se spălau slovele scrisorii de pe hârtie şi scrisoarea unuia lesne se spală, iar a celuilalt cu anevoie şi chiar dacă se spală, iarăşi se cunoşteau slovele. Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate acea vedenie cu acei doi fraţi. Şi trimiţând Dumnezeu îngerul Său, i-a spus zicând:
– Slovele şi scrisoarea scrisă pe acele hârtii pe care le-ai văzut ţinându-le în mâinile lor, acelea sunt păcatele lor. Unul din ei a păcătuit fireşte, adică după fire, şi pentru aceea aceluia lesne i se spala slovele. Celălalt a căzut în necuraţii şi spurcăciuni peste fire. De aceea, mai multă osteneală îi trebuie intru pocăinţă lui.
Şi de atunci totdeauna îi zicea bătrânul:
– Sileşte-te, frate, osteneşte-te, frate, că se cunosc slovele. Dar nu i-a arătat bătrânul, nici nu i-a spus aceasta, până la moartea lui, că nu cumva scârbindu-se să-şi smintească silinţa să, ci totdeauna îi zicea:
– Sileşte-te, frate, căci cu multă osteneală se spala slovele zapisului.

[cristiboss56]

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigorie, ne spunea: „Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin la biserica Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Şi când am ajuns la Ierusalim,la un anume loc, am aflat un mal mare și înalt şi într-însul o peşteră şi sub malul acela era o mănăstire. Şi-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peştera care era mai sus şi-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: «Fiule, cum vei petrece singur în peşteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupeşti şi sufleteşti? Pentru că celui ce voieşte să se liniştească, i se cade să fie lângă învăţători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta şi ceri de la mine ca să-ţi dau învoire să petreci singur în peşteră. Eu socotesc că tu încă n-ai cunoscut cursele cele de multe feluri ale diavolului. Şi mult mai de folos îţi este să slujeşti părinţilor şi, cu rugăciunile acestora, să primeşti ajutor de la Dumnezeu și împreună cu dânşii, în vremurile cele orânduite, să slăveşti şi să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupţi singur cu gândurile cele necurate. Oare n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, grăind: Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-1 ridice pe el. Iar Domnul zice: Unde sunt doi sau trei adunaţi în nunele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)».
Acestea grăind egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la nişte gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Deci, vâzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peşteră, i-a dat voie. Iar după ce a intrat în peşteră cu rugăciunea egumenului, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coșniță legată cu frânghie, o lăsa în jos și lua mâncarea. Deci, a fost el câtăva vreme în peşteră. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a vieţui după dumnezeiasca rânduială, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua şi noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puţine zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat, zicându-i: «Să ştii că, pentru curăţia ta şi pentru viaţa ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinţiei tale». Iar călugărul i-a răspuns: «Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?». Iar el a zis: «Toate câte le-ai făcut sunt mari și înalte. Că toate cele frumoase le-ai lăsat şi te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea și cu privegherea te osteneşti. Ba, mai mult, lăsând şi mănăstirea, te-ai sălăşluit aici. Apoi, cum să nu-ţi slujească sfinţiei tale îngerii?» Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el şarpele cel pierzător de suflete și l-a adus la mândrie și totdeauna i se arăta lui.
Însă într-o zi, un om fiind bătut de tâlhari a ajuns la acest călugăr. Şi necuratul diavol, care în chip de înger i se arăta lui, i-a zis: «Acest om a fost prădat de tâlhari, iar cele furate de la el sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să şi le ia». Şi, venind omul la peşteră, s-a mchinat, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: «Bine ai venit, frate. Ştiu că ai un necaz și că tâlharii au venit şi ţi-au furat cutare și cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt toate puse în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla pe toate și te roagă şi pentru mine».
Deci, omul auzind aceasta, s-a mirat și ducându-se şi-a aflat cele furate și l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: «Călugărul ce a intrat în peşteră este prooroc». Şi se aduna la el mulţime de oameni și-l ascultau pe dânsul şi se minunau de diavoleasca lui învăţătură. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor fi şi se împlineau întocmai. Şi aşa s-a înşelat acel ticălos călugăr câtăva vreme.
Iar a doua zi, din săptămâna a doua după înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul diavol şi i-a zis: «Să ştii, părinte, că pentru viaţa ta cea fără de prihană și asemenea îngerilor, vor veni la tine și alţi îngeri și așa, cu trup cu tot, te vor lua la ceruri și vei vedea negrăită frumuseţea Stăpânului, împreună cu toţi îngerii». Acestea zicându-le, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară cineva, a pus în inima lui gând ca să-l vestească şi pe egumen. Deci, venind după obicei fratele care îi aducea lui hrană, arătându-se el de sus, i-a zis: «Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici». Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului şi acesta, sculându-se degrabă, a venit şi cu o scară s-a suit la dânsul şi i-a zis: «Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să vin aici?» Iar fratele i-a răspuns: «Cum îti voi răsplăti, părinte sfinte, pentru toate câte ai făcut nevredniciei mele?» Iar egumenul i-a zis: «Ce bine ţi-am făcut tie? ». «Părinte, a zis el, prin tine de multe şi mari bunătăţi m-am învrednicit. Că prin tine m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc şi prin tine, văd îngerii și cu dânşii a vorbi m-am învrednicit şi prin tine, darul proorociei am luat». Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat şi a zis: «Ticălosule, vezi tu pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ți-am spus eu ţie să nu mergi în peşteră, ca să nu te înşeli de diavoli?». Şi acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: «Să nu spui aceasta, cinstite părinte, că eu pentru sfintele tale rugăciuni văd îngeri. Iar mâine dimineaţa am să fiu înălţat de îngeri la ceruri cu trupul şi să ştii, sfinţia ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer de la Donmul Dumnezeul nostru, ca şi pe tine să te ia îngerii și împreună cu mine să fii în slava aceea».
Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz şi i-a zis: «Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce ai venit aici, nu mă voi duce, ci voi şedea până ce voi vedea ce se va întâmpla ţie. Că îngerii, spurcaţii aceia diavoli de care vorbeşti, eu nu-i voi vedea, dar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie». După aceea a poruncit să ia scara și a rămas în peşteră, postind eu cel înşelat și cântând Psaltirea neîncetat. Şi după ce a venit ceasul întru care nădăjduia cel înşelat că se va înalța la cenruri, a văzut pe diavolii cei ce veniseră și i-a spus: «Au venit, părinte». Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el, a strigat, zicând: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înşelat, şi nu-1 lăsa pe el să fie stăpânit de diavolii cei necuraţi». Acestea zicându-le el, diavolii trăgeau de cel înşelat, vrând să-l răpească de la stareţ, iar acesta îi certa pe dânşii. Şi luând diavolii mantia celui înşelat au pierit nevăzuţi. Şi se vedea mantia înălţându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ. Atunci stareţul a zis celui înşelat: «Oare vezi, lipsitule de minte, ce au făcut diavolii mantiei tale? Aşa urma să-ţi facă şi ţie. Că precum pe Simon vrăjitorul, aşa şi pe tine te-ar fi înălţat în văzduh și, dându-ţi drumul, te-ai fi sfărâmat şi ţi-ai fi dat ticălosul tău suflet.»
Atunci a strigat egumenul pe fraţi şi le-a poruncit să aducă scara şi a coborât pe cel înşelat. Şi i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie şi la celelalte slujbe ale fraţilor, ca să-şi smerească gândurile. Şi aşa s-a izbăvit fratele acela.
Deci, să luăm aminte la noi înşine şi cu toată grija să ne păzim inima şi să nu primim gândurile pe care diavolii ni le aduc. Ci, mai mult, să ne gândim la moarte şi la veşnicele chinuri, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea, cerând lui Dumnezeu, cu inimă smerită, ca să ne păzească de toate cursele vrăjmaşilor celor ce ne vânează pe noi”. Dumnezeului nostru, slavă!