Virtutile si libertatea omului

[George.m]

Literatura ascetica rasariteana ne descopera faptul ca, pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie sa ne purificam de patimile ce ne-au cuprins, inlocuindu-le cu virtutile contrare lor. Dintre acestea, as aminti: credinta, frica de Dumnezeu, pocainta, infranarea, paza gandurilor, indelunga rabdare, nadejdea, smerenia, iubirea.

Virtutile sunt sadite in fiinta umana de catre Dumnezeu Insusi. Ar fi gresit sa credem ca cineva ar avea vreun merit in dobandirea acestora. Ele sunt primite in dar.
Insa oamenii nu se bucura in mod egal de darurile divine. Unii primesc mai putin, iar altii, mai mult. As zice ca aceasta se intampla, nu fiindca Dumnezeu ar fi nedrept si partinitor, ci intrucat El lucreaza in inima omului in masura un care I se permite; nu anuleaza libertatea nimanui, nu forteaza pe nimeni.

Cuviosul Sofronie Saharov spune, referitor la acest aspect: "credinta si cainta noastra depind intr-o masura ce n-ar putea fi stabilita mai indeaproape de libertatea noastra, fiind in acelasi timp dar al harului dumnezeiesc.

In iubirea Sa, Dumnezeu il cauta pe om sa-i dea nu numai viata, ci mult mai mult: viata din belsug, dupa cuvantul lui Hristos. Dar aceasta viata nu este data omului decat cu consimtamantul sau. Putem, asadar, spune ca insasi masura harului dumnezeiesc depinde de libertatea omului. Darurile lui Dumnezeu cer un anume efort si atunci cand, in prestiinta Sa, Dumnezeu stie ca omul se va comporta fata de darurile Sale asa cum se cuvine, El i le da fara masura.

S-ar putea spune ca raspunsul omului prestiut de Dumnezeu la lucrarea harului Sau face ca darul sa fie mai mare sau mai mic. Sfantul Apostol Pavel spune: Pe cei pe care i-a prestiut, pe aceia i-a si prehotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau (Romani 8,29). Sau: Dar cand a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pantecele mamei mele si m-a chemat prin harul Sau, sa descopere pe Fiul Sau intru mine ... indata nu am primit sfat de la trup si de la sange (Galateni, 1,15-16)".

[Marius22]

În prealabil postat de George.m

Darurile lui Dumnezeu cer un anume efort si atunci cand, in prestiinta Sa, Dumnezeu stie ca omul se va comporta fata de darurile Sale asa cum se cuvine, El i le da fara masura. S-ar putea spune ca raspunsul omului prestiut de Dumnezeu la lucrarea harului Sau face ca darul sa fie mai mare sau mai mic.

Intotdeauna m-a contrariat oarecum, - omeneste gandind -, pilda talantilor. Pe de-o parte, de ce Dumnezeu imparte diferit? Iar pe de alta, daca Dumnezeu ne face daruri, in virtutea iubirii si prestiintei Sale desavarsite, de ce asteapta din partea noastra inmultirea lor, cerand, pe deasupra, si dobanda?

Insa, acest mod de a vedea lucrurile arata ca nu avem o perceptie clara, pe cea adevarata, asupra relatiei dintre noi si Dumnezeu. Noi tindem sa-L numim pe Dumnezeu ca fiind nedrept, tocmai pentru ca, in egoismul nostru, vrem sa ne bucuram de aceste daruri primite, multe sau putine, in mod autonom. Le-am primit, bine. Dar sa fim lasati in pace sa dispunem sau sa ne bucuram de ele, dupa propriul plac.

Uitam ca Dumnezeu daruieste liber, din iubire si ca darurile Sale oferite noua, ne leaga pentru vesnicie de semeni si de El.

Or, "dobanda" pe care ne-o cere Domnul si care arata inmultirea talantilor primiti sau cel putin efortul nostru personal, nu este nimic altceva decat a aduce euharistie, multumire, prin primirea Sfintei Impartasanii. Acel, "ale Tale, dintru ale Tale", este calea spre sfintirea vietii noastre prin care Dumnezeu revarsa continuu peste noi din darurile Sale. Lipsindu-ne de acestea, ne lipsim implicit si de "dumnezeiestile bunatati".

Se implineste astfel cuvantul Scripturii potrivit caruia "celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el".

[George.m]

Frumos spus, Marius.
Avem un Dumnezeu atat de generos, iar noi suntem atat de avari; si nu dorim deloc sa devenim asemenea Lui.
E atat de trist cand omul prefera sa primeasca in sufletul sau sinistrele "daruri" ale demonilor, dandu-I peste mana, in mod obraznic si grosolan, lui Dumnezeu, Care doreste sa ii ofere Totul.
Nu ne putem da seama cat de mult il ranim pe Hristos refuzand salasluirea Lui intru noi, tinandu-L in afara noastra, nedeschizandu-I usa inimii.

[Marius22]

Exista o legatura de netagaduit intre libertatea omului si virtuti. Daca pacatele reprezinta pentru noi tot atatea caderi din adevarata libertate, virtutile sunt pentru noi tot atatea cai de ridicare si redobandire a libertatii. Dupa cum insotirea cu pacatul inseamna o forma de a urma diavolului, insotirea cu virtutea presupune comuniunea cu Dumnezeu.

Desi virtutile sunt daruri dumnezeiesti, nu trebuie sa negam sau sa minimalizam componenta umana definitorie (din perspectiva noastra) in dobandirea acestora, vointa. Desi putem pacatui fara de voie, a dobandi virtutea fara de voie este imposibil. Orice virtute, presupune sa voim a face voia Domnului, sa voim a ne lasa in voia Sa.

[Lavrentiu]

În prealabil postat de Marius22

Desi virtutile sunt daruri dumnezeiesti, nu trebuie sa negam sau sa minimalizam componenta umana definitorie (din perspectiva noastra) in dobandirea acestora, vointa. Desi putem pacatui fara de voie, a dobandi virtutea fara de voie este imposibil. Orice virtute, presupune sa voim a face voia Domnului, sa voim a ne lasa in voia Sa.

Da, iar acest lucru face ca cei mantuiti sa fie mai presus de Adam dinainte de cadere, pentru ca au dobandit asemanarea prin virtuti, si mai mult decat atat - le-au dobandit in lupta cu pacatul si cu moartea. Aceasta arata cat de frumos lucreaza Dumnezeu, transormand pana si caderea in pacat in mediu spre desavarsire.

[George.m]

"Precum puterea potrivnica, asa si harul dumnezeiesc ni se arata indemnandu-ne, nu silindu-ne, ca astfel sa ne ramana neatinsa libertatea si stapanirea peste noi insine. De aceea, pentru relele pe care le face omul indemnat de Satana, nu Satana, ci insusi omul isi pricinuieste mai degraba pedeapsa, ca unul ce n-a fost dus cu sila, ci s-a lasat induplecat de bunavoie, prin rautate.

Asemenea si in cazul binelui, harul nu pune fapta desavarsita pe seama sa, ci pe seama omului si de aceea il imbraca in slava, fiindca el insusi s-a facut siesi pricina a binelui.

Caci harul nu-l face prin sila pe om neschimbator, legandu-i voia lui, ci macar ca e de fata, lasa voia libera ca sa se faca vadita voia omului asa cum este, fie prin virtute, fie prin pacat. Caci e o lege nu in fire, ci in hotararea voii libere, sa se poata indrepta spre bine sau spre rau" (Sfantul Simeon Metafrastul).

[George.m]

Dumnezeu a facut pe om liber, ca sa poata inclina spre bine. Dar inclinand spre bine prin voie libera, nu e in stare sa-l implineasca fara ajutorul lui Dumnezeu. Caci s-a scris: Nu e de la cel ce voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste (Romani 9,16).

Daca deci isi apleaca omul inima spre bine si cheama pe Dumnezeu in ajutor, Dumnezeu, luand aminte la dorinta lui cea buna, daruieste puterea lucrarii lui. Si asa se intalnesc amandoua: libertatea omului si puterea lui Dumnezeu. Caci binele vine de la Dumnezeu, dar se implineste de catre sfintii Lui. Si asa se slaveste Dumnezeu in toti si El ii slaveste pe ei" (Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicesti, c.763, in Filocalia XI)

[George.m]

Petru Damaschinul zice ca "nu toti primim binefacerile la fel. Ci unii, primind focul Domnului sau cuvantul Lui prin lucrare, se fac la inima mai moi ca ceara, iar altii, prin nelucrare ne aratam mai intariti ca lutul si cu totul impietriti. Si daca nu-l primim la fel, nu sileste pe cineva dintre noi.

Ci, precum soarele trimite razele peste tot si lumineaza toata lumea, si cel ce vrea sa-l vada e vazut de el, iar cel ce nu vrea sa-l vada nu e silit de el, si nimeni nu e cauza lipsirii de lumina, daca Dumnezeu Insusi a facut soarele si ochiul, decat omul care are stapanirea [peste ochi] (Invataturi duhovnicesti, Filocalia V).