POEZIE CRESTINA

[Mihnea Dragomir]

Răsărit de Soare
Ofrandă adusă Domnului Nostru Isus Cristos, Regele Universului

Un Soare Luminos
Se naşte prin Cristos

Un Rege Preamărit
Un Dumnezeu Slăvit

Un Dumnezeu Preasfânt
Răsare pe pământ

Să ne transforme-n Rai
A vieţii lună mai

Frumoase sărbători
Cu pace şi cu flori

El astăzi a vestit
Cerescul Răsărit

Prin care s-a-ntrupat
Cel fără de păcat

Prin care s-a jertfit
Cel fără de sfârşit

Luând asupra Lui
Păcatul omului

Păcatul cel cumplit
De Domnul ispăşit

O jertfă ce-n vecie
Rămâne pururi vie

Ca să transforme-n duh
Al vieţii noastre lut

Răsare Soare Sfânt
Speranţa pe pământ

Celestul Ziditor
Cuvântul în tăcere

Lumină selenară
Eternă bucurie

Un Dumnezeu Mărire
Statornic în iubire

De pace dătător
Atotstăpânitor

Prin Harul nepătat
Cel Sfânt şi Preacurat

Isus cel Luminat
Cuvântul întrupat

Cristosul Împărat
Cel Binecuvântat

Cu noi s-a-nmormântat
Din morţi a înviat

Viu ni s-a arătat
La Cer s-a înălţat

Nădejdea Mântuirii El ne-a dat.

Autoarea este o credincioasa oarecare de la parohia vecina.

[clujeanul33]

"Smerit gand voiesc a fi
Flamanda zbatere de pleope
Sa pot mai des a Te slavi
Si sa-Ti raman aproape.

Mergand prin tina, pacatos,
M-ai ridicat pe mine
Prea-Bunule Iisus Hristos
Nevrednic sunt de tine"

[Mihaela09]

În prealabil postat de cherub

Rugaciune (de Octavian Goga)

Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios , stapâne,
În fata stralucirii tale.
În drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea.
Eu în genunchi spre tine caut:
Parinte,-orânduie-mi cararea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
Si cu povata ta-nteleapta,
În veci spre cei ramasi în urma,
Tu, Doamne, vazul meu îndreapta.

Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii.
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cântecul si da-mi lumina
Si zvonul firi-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele obosite.

Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Si de durerea altor inimi
Învata-ma pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa plânga-n lacrimile mele.

Da-mi tot amarul, toata truda
Atâtor doruri fara leacuri,
Da-mi viforul în care urla
Si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri gârbovi de povara...
Durerea lor înfricosata
În inima tu mi-o coboara.

În suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele înfiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
În smalt de fulgere albastre,
Încheaga-si glasul de arama:
Cântarea patimirii noastre.
http://www.cerculpoetilor.net/poezii-crestine.html

...........................................
E atat de frumoasa!
Felicitari, mai vrem astfel de poezi-minunate!

[clujeanul33]

"Toamna tarzie, mustind a Cruce
zvarcolirea de sarpe a aerului
incet ma cuprinde.

E lipsa de Tine, Doamne,
si e sange!

Zac inimi impaturite-n tina
se zbenguie-n placeri abjecte de-o clipa
rasul si bucuria lor
e scrasnet de dinti..

Unii inca Te mai simt
lovindu-Te, batjocorindu-Te..

Veselie inmuiata-n spaima (ca Sfanta Litie)
si vis
si gheata ce strange Lumina
in hoituri inca vii.

Nevrednici suntem, Doamne.,
Ne iarta!"

[Mihaela09]

[quote=Mihaela09;309113]...........................................
E atat de frumoasa!
Felicitari, mai vrem astfel de poezi-minunate!

si MINULESCU ARE CEVA FRUMOS...

Versuri ale unei cantari duhovnicesti:

De la iesle pan' la cruce

De la iesle pan' la cruce
Cat amar, cat suflet frant!
Ce alean, ce mila dulce
Te-a putut din cer aduce
Pe pamant?

De la staul la Golgota
Jalea cum sa ti-o cuprind?
Trist priveai spre cruce bolta
Muntii grei porneau revolta
Clocotind.

De la scutec pan' la cuie
Numai rani si vanatai;
Ce cuvinte pot sa spuie
Cum plangeai pe cararuie
Pentru-ai tai?

Din Egipt la Ghetsimani
Numai drum si privegheri
Te pandeau mereu dusmanii
Pana n-au mai fost betanii
Nicaieri...

De la iesle pan' la mine
Cate lacrimi, cati martiri!
Unde mai gasim cat Tine?
Doamne, sa-Ti aduc mai bine
Multumiri.

Iisuse vesnic calator
Tu bati strain si iubitor
La usile-ncuiate.
Nimic Tu nu ceri nimanui
Cand bati si-astepti sa vina
Ci vrei sa lasi in casa lui
Din pacea Ta divina.
Ai vrea din viata Ta sa-i dai
Caci viata lui e moarta
Dar el nu vrea, Tu plangi si stai
Afara, langa poarta.
Tu, Domnul dragostei ai sta
Pe veci de veci cu dansul
Si bati, si-astepti, dar el nu vrea
Si stand te scapa plansul.
Eram copil cand Te-am vazut
La poarta mea, straine,
Si sa-ti deschid ai tot batut
Sa intri si la mine.
Dar lumea-mi spune sa nu vin
Ca viata Ta-i amara
Am vreme, colo, mai tarziu
Si, Te-am lasat afara
De-atunci trecura ani sirag
Din viata-mi amarata
Tu tot ai plans straine drag
La poarta zavorata
Tarziu, Ti-am auzit din nou
Chemarea Ta duioasa,
Inceata, stinsa... un ecou...
O, lasa-Ma in casa...
O, lasa-n suflet sa-ti strabat
Cu pacea Mea cereasca
Cat ceru-n lung si marea-n lat
Nu pot sa-ti daruiasca
Dar lumea spune sa Te las
Afara si-astadata Tu tot la usa ai ramas
Si usa-i incuiata Te-am auzit ani multi la rand
Chemandu-ma pe mine
Dar n-am deschis, iar Tu plangand
Te-ai dus strain in lume.
Dar astazi singur ma-nfior
De-a mele fapte rele Iisuse, si te chem cu dor
In noaptea vietii mele
O, vino iar, Iisuse bland
Mai bate iar o data
Te-astept cu sufletul plangand
Si usa-i descuiata.

[T E O L O G U L]

Da-mi cuvinte Doamne

Da-mi cuvinte Doamne!

As vrea atatea sa i-ti spun !
Pe cele mai frumoase sa le-adun,
Sa-ti impletesc poeme
Prin care sa te cheme
Al inimii tumult.
As vrea asa de mult
Sa-ti povestesc Isuse
Cuvintele nespuse
Din glasul nestiut.
Mai da-mi un strop de har
Sa Te ating pe cruce
La calvar
Sa stiu cat m-ai iubit
Si cat ai suferit

Omul meu de rugaciune
Plange-n inima si-mi spune:
"Haide, nu mai adasta
Domnului de a-I urma!"

Eu privesc la el cu jind:
N-am putere sa-l cuprind -
Sunt legata intr-o ata
C-o farama din cea viata

De marunte mangaieri...
Erau multe pana ieri
Legaturile ce-aveam
Cand in lume petreceam.

Astazi, una mi-a ramas:
Scriitorul de pripas...
Ma intampina un gand:
Oare n-o muri curand,

Sa dea locul lui in mine
Omului de rugaciune?...
Scriitorul ce mi-ai dat,
Doamne,-l vreau ingenuncheat,

Sa-Ti aduca el prinos
Toata slova cu folos
Si rostirea sa-si adune
Intr-un strigat: rugaciune!

Ştergarul

Costache Ioanid
(1912-1987)

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. – Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet – a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!