Sminteala mintii, sau setea de cunoastere sterila

În prealabil postat de George.m

Spunea, cu durere, Cuviosul Parinte Sofronie Saharov: "Cat de amar imi este sa observ ca in noi traieste o cumplita inclinatie catre dominare si catre intaietate, catre faptul de a vedea pe celalalt mai prejos - si aceasta este prapad pentru om.
Adesea intalnim situatia unde oamenii sunt plini de informatie in tot felul de domenii ale cunoasterii, dar launtric nu au invatat sa iubeasca".

Frumos spus, cam asta cred ca e problema mea. E bine cel putin ca o constientizez, nu?

[Mihai36]

"Iar dacă ti se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască."

profund zis, daca ti se pare ca stii (mai mult decit altii asa prin comparatia orgoloiului chiar daca intelegi mai bine ca altul) inseamna ca mai ai de cunoscut umilinta ca a lipsa complexului de superioritate si poate si alt fel de cunoastere, prin duh - intuitie permanenta -afli instant orice doresti atita cit ai nevoie.

Daca una din solutii pt complexu de inferioritate este sa te compari cu altu mai amarit logic aici treb sa te compari cu aia mai ..destepti

daca mai intelegi si mersul lucrurilor intelegi ca orice comparatie nu are sens din moment ce ..dar intelegerea treb sa devina simtire de la sine... si asta ..

[iustin10]

Cunoasterea trebuie sa nu devina o tinta,un scop.Doar atunci ea este pozitiva.Scopul nostru interior trebuie sa fie trairea,iubirea.Iar apoi cunoasterea sa vina ca o lumina ca sa ne limpezeasca lucrurile deja simtite cu inima. Cine se apuca sa il analizeze pe Hristos s-a inhamat la o munca titanica,fara sfirsit.La fel cum cei din vechime se straduiau sa faca un turn pina la cer.Cine insa il iubeste in inima Sa ,a ajuns deja la El,caci miscarea e inversa,acum cerul coboara catre el.
Cunnoasterea e necesara,dar nu suficienta !

[George.m]

În prealabil postat de Annyta

Frumos spus, cam asta cred ca e problema mea. E bine cel putin ca o constientizez, nu?

E problema noastra. Desigur, e mare lucru sa constientizam asta.
Si sa Ii cerem lui Hristos sa ne izbaveasca de boala mandriei, care ne impiedica sa iubim, paralizandu-ne inima.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Guru inc.

aplica asta ortodocsilor de pe acest forum..

Nu e necesar, ca de fapt citatul dat de Florin Ionut ar trebui aplicat de fiecare chiar lui insusi.
dar numai cine merge spre intelepciune constientizeaza ca de fapt, cu cat invata cu atat are mai multe de invatat.
de aceea Sfintii nostri Parinti se considerau cei de pe urma pacatosi.

[AlinB]

Cunoasterea care este condusa de mandrie, pentru a brava in fata altora nu este dorinta de cunoastere autentica, este o fitza sociala si chiar o boala sufleteasca.

Acum, fiecare din noi avem timp liber limitat dintr-un motiv sau altul, si daca poti alege in ce forma de cunoastere sa-l investesti, cunoasterea lui Dumnezeu este cea mai utila dintre toate.

În prealabil postat de AlinB

Cunoasterea care este condusa de mandrie, pentru a brava in fata altora nu este dorinta de cunoastere autentica, este o fitza sociala si chiar o boala sufleteasca.

Acum, fiecare din noi avem timp liber limitat dintr-un motiv sau altul, si daca poti alege in ce forma de cunoastere sa-l investesti, cunoasterea lui Dumnezeu este cea mai utila dintre toate.

Asta simt si eu...
Am in jurul meu mai multi colegi atei, carora mi-ar placea sa le pot aduce exemple si argumente relevante in sprijinul credintei si al religiei. Dar nu pot, ei sunt mai mult sau mai putin inversunati impotriva bisericilor si preotilor (de ce se cer sume mari de bani pt inmormantari, botezuri, cununii etc., de ce manastirile au nevoie de paduri ...). Un coleg a povestit un pasaj din Apocalipsa care pare un basm cu balauri. Nu am putut sa-l contrazic... contine simboluri pe care nu stiu sa le explic.
Cred insa ca pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu nu trebuie sa ne limitam la carti, ci sa punem in practica poruncile/ invataturile Lui. Probabil am nevoie de rabdare si perseverenta.
Mi-a placut citatul oferit de George M din Parintele Sofronie Saharov si am cautat altele pe net. Am gasit si:
"Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: Ce este cel mai important in viata noastra? De fiecare data i s-a raspuns: Dragostea divina: sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac? Apoi, in sinea lui, a hotarat: Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste. Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii.
In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.
Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. Staretul Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.
La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult. Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har? Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru. Trebuie sa pastram, in acelasi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si constiinta insuficientei si saraciei noastre. Daca suntem multumiti de noi insine, rugaciunea inceteaza sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: eruptia unui vulcan.
Intr-o societate, unde fiecare se imagineaza fiind primul, nimeni nu progreseaza. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util."

[korinna]

mda, am suferit si eu de boala asta a "desteptaciunii" si a superioritatii fata de ceilalti.... urata... m-a chinuit mult timp si nu stiu daca inca m-am vindecat complet...

de fapt nu stiu tu, dar boala asta m-a dus la risipirea intelepciunii si a desteptaciunii pana ce nu mai puteam sa ma concentrez si nu mai puteam sa acumulez nimic, 2 randuri macar.... mandria asta mi-a subrezit si m-a "lucrat" tocmai acolo unde aveam impresia ca sunt tare...in cunostintele mele. s-au facut praf si plus de asta nu mai eram in stare sa invat asa cum puteam odata....

remediul... cred ca a fost smerenia survenita dupa "prostirea" mea cand prin comparatie cu altii nu mai eram eu cea tare.....

de exemplu merg la alergat pe malul lacului si trec pe langa doua fete care alearga mai incet, sau fac opriri mai dese si-mi vine un gand in minte (ca eu pot mai mult, ca sunt mai "tare") inainte cadeam in ispita asta si ma risipeam... insa incerc sa o combat gandindu-ma ca ele sunt poate doar la inceput si ca asa eram si eu odata, sau ca nu neaparat ca pot mai mult ci ca fac si eu ce si cat pot si ca probabil mai incolo am sa ma opresc si eu si cine stie daca am sa pot alerga cat mi-am propus...

sau cand mi se pare ca stiu mai multe ca altii ma gandesc, mai orice om este bun la ceva si orice om este mai bun ca mine in ceva si de la orice om am ce sa invat doar sa-i dau ocazia sa ma invete... sau ma gandesc ca sigur faptul ca n-a stiut e cauza unei neatentii sau neglijente si nu ca ar fi mai prost ca mine...

sau ma mai uit la metrou si vad fete cu fuste scurte si imediat imi vin ganduri de a le judeca, dar ma gandesc mai, stai asa, daca as putea sa-mi vad sufletul cat e de negru sigur mi s-ar face rau... si tot asa...


acuma sa nu credeti ca am vreo treaba cu smerenia, va spun si voua din luptele mele ca sa ne ajutam reciproc...

Cine a trecut de asemenea situatii, persoane care au depasit mandria (fie prin cunostine, fie de alta natura) , va rog... indrumari!!

Am citit postarea korinnei, dar mai astept sugestii.

Exista vreo rugaciune sa scapi de mandrie?

În prealabil postat de o nestiutoare_

Cine a trecut de asemenea situatii, persoane care au depasit mandria (fie prin cunostine, fie de alta natura) , va rog... indrumari!!

Am citit postarea korinnei, dar mai astept sugestii.

Exista vreo rugaciune sa scapi de mandrie?

Cand ma spovedeam ca sufar de orgoliu, parintele meu duhovnic imi dadea Psalmul 50. Dar cred ca are valoare mai ales cand este primit canon de la duhovnic. Cel mai bine e sa te spovedesti, nu?

La mine mandria vine ca o contra-pondere a neincrederii in mine. Adica incercand sa ma vindec de neincredere, cad in mandrie. Nici una nu e buna... Nu vreau sa fiu autosuficienta, dar pentru orice lucru invatat/ realizat cred ca e bine sa ii multumim lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

"Miluieste-ne pe noi Doamne, miluieste-ne pe noi, ca nepricepandu-ne de nici un raspuns, aceasta rugaciune aducem Tie, ca unui Stapan, noi pacatosii robii tai, miluieste-ne pe noi!"