Despre rugaciunea Tatal Nostru

Foarte interesanta abordarea lui Clement si spun asta pt ca nu este singurul care este de parere ca aceasta cerere vizeaza, in esenta ei, solicitarea ca Dumnezeu sa-l fereasca pe credincios de marea si finala apostazie.Joachim Jeremias (in cartea ,,The Prayers of Jesus") a ajuns la o concluzie similara analizand in detaliu rugaciunea Tatal Nostru.Are si alte concluzii foarte interesante cu privire la aceasta solicitare,care s-ar incadra foarte bine in abordarea de mai sus,dar am zis sa nu complic prea mult mica mea postare.

În prealabil postat de gmbh27

sa inteleg ca daca nu fac totul bine nu sunt demn sa rostesc aceasta rugaciune...? atunci ce rugaciune ar fi potrivita?

Eu cred ca autorul acelor cugetari despre rugaciunea Tatal nostru
a vrut sa atraga atentia asupra trezviei din timpul rugaciunii si asupra modului cum intelegem sa ne conducem viata dupa poruncile evanghelice.

Din moment ce Insusi Iisus ne invata sa rostim aceasta rugaciune, e bine sa o spunem si gata. Numai la sfarsit vedem daca suntem demni de Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci, in fiecare moment putem cadea cu vorba, cu fapta sau cu gandul. De aceea ne rugam.

[Ioan_Cezar]

Omul este întrebare...
Sau, poate, conştiinţă a unei absenţe, a unei lipse, a unei nedesăvârşiri.
A conştientiza că neplinătatea ta este fapt ontologic fundamental, dat sufletesc, şi a te afirma omeneşte râvnind la deplinătate. Întrebînd, mai întâi.
Dispoziţia lăuntrică statornică a omului către interogaţie (de sine, de altul, de cosmos, de Dumnezeu), adică înclinarea spre întregire e plină de capcane. Poate că nu orice întrebare merită pusă. Sunt întrebări bune şi întrebări proaste. (Oare?) Precum e posibil ca tocmai şirul de întrebări proaste să prilejuiască întrebarea bună, într-un sfârşit. Evrika! (am găsit întrebarea; nu răspunsul)
Sunt şi întrebări care merită puse permanent? Să fie vreo întrebare care nu ar trebui pusă niciodată?
Ce să căutăm: întrebările "bune"? Sau, poate, starea de interogaţie (meditativă) permanentă?... Contemplaţia poate fi ... întrebare?

*
În mod dezarmant, astăzi aflăm (ca întotdeauna, în sistemele noastre sociale piramidale în vârful cărora tronează mereu autoritatea) că a întreba e semn al prostiei. Nu avem permisiune, sub clopotul în care trăim, pentru interogaţie. Aflăm mai întâi din pruncie, prin modul în care semenii, copii şi adulţi, ne răspund verbal ori nonverbal la întrebări.
Preferăm mereu mecanismul pavlovian al răspunsului la stimuli imediaţi: m-ai stimulat, poftim saliva! Semnat, Laika. Ai stins becul, poftim, m-am dezbrăcat. Semnat, Juja. Ai tăcut, poftim aplauze! Semnat: Partidul.
Nu avem timp pentru întrebări, nu avem toleranţă la frustrarea produsă de lipsa momentană a răspunsului. Suntem miraţi că unii intră în extaz "doar" pentru că au descoperit o întrebare nouă. Avem timp doar pentru răspunsuri. Maşini de captat şi dat răspunsuri preformate.

*
- Dar, tată, Doamna nu ne dă voie să punem întrebări. Spune că doar proştii întreabă!
- Şi? Ţi-e ruşine să recunoşti că eşti prost?
- ....???
- Fii liniştit, nu eşti singurul. Dar vei deveni cu adevărat, dacă nu întrebi. De fapt, vei muri, fiule. Vei muri... Hai mai bine să nu murim! Batem kuba?
(am dezvoltat obiceiul să îl întreb pe copil când vine de la şcoală: "Isteţule, ce întrebare frumoasă ai pus azi la ore?")

*
Aş introduce întrebarea în categoria instinctelor. Un instinct aparte, un dat omenesc. E posibil să îl aibă însă şi animalele, întrucât uneori par a fi mirate... De obicei când se întâlnesc cu noi, oamenii.

*
Se pare că undeva în memoria colectivă asociem întrebarea cu interogatoriul. Până şi Sfinxul l-a întrebat pe Oedip. Dar arta de a întreba şi de a te întreba nu este un interogatoriu. Nu urmăreşte să te descopere inculpat. Ci, dimpotrivă, este o mângâiere incipientă, o vibraţie preliminară care anunţă desfătarea unei posibile şi mult râvnite Îmbrăţişări.

*
Semănătorul, îmi place să cred uneori, pune la germinat în cernoziomul făpturii noastre seminţele unor nelinişti roditoare. Dar vin paserile cerului, vine pe-lângă-drumul, niscaiva bobi de neghină şi... şi aşa mai departe.

*

"Ci în legea Domnului e voia lui
şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea." (Ps. 1,2)

"Fiii oamenilor, până când grei la inimă"?" (Ps. 4,2)

"Şi sufletul meu s-a tulburat foarte, şi tu, Doamne, până când"? (Ps. 6,3)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

... dar am zis sa nu complic prea mult mica mea postare.

Atunci dă-mi voie te rog să risc eu şi să complic, ori poate chiar să stric. Îmi asum riscul, ştiind că oricum aş zice nu te vei supăra ci, dimpotrivă, îmi vei sări în ajutor ca să nu mă afund în greşeală.

Pelerinule, mă întreb adeseori în ce stare mă aflu când spun rugăciunea, în particular sau împreună cu semenii. În starea de rugăciune, vei zice, nu?...:)
Mă întreb pentru că am întâlnit frecvent impresia că există ceea ce eu numesc "a treia stare" sau, mai drastic, "iluzia celei de a treia stări". Ca şi cum o primă stare (a sufletului, a persoanei, a omului întreg) ar fi cea de păcătos, a doua ar fi cea de virtuos iar a treia ar fi de om obişnuit, un om ca toţi oamenii, bre...:)
Alte variante: fie drept, fie nedrept, fie aşa-şi-aşa, om obişnuit, domnule...
Sau: în Rai, în Iad, în realitate, domne, ce, nu vezi? Ia mai lasă-mă cu chestiile astea ciudate...

*
Mă aflu în iluzia teribilă că sunt doar un creştin oarecare aflat la rugăciune şi nimic mai mult. Într-un timp aflat, la modul "obiectiv", cu detaşare, dincolo şi dincoace de ipostazele distincte "cu Dumnezeu" respectiv "cu Mamona". Şi, aflat eu nici-aici-nici-acolo, liber aşadar, absolut liber şi autonom, de sine stătător, iaca zic din acest teritoriu mirobolizant: "Doamne, nu mă duce de aici, unde totu-i ok şi neutru, în lumea celui rău, în păcat; ci adu-mă la Tine. Că aici e bine, ce să zic, merci, dar mi-e frică să nu ajung acolo, în stăpânirea celui rău, şi atunci te rog mai bine ia-mă Tu la Tine."

O zonă de neutralitate, un ţinut civil, un status-quo dincolo de încleştarea asta dintre Bine şi Rău, dintre Lumină şi întuneric, dintre Dumnezeu şi Mamonna...
E OK aici, dar, din frică, mai bine zic o rugăciune şi poate mă aude Dumnezeu şi, cine ştie, într-o zi mă ia la El, cu El...

*

Aflat în această stare însă (pe care mă grăbesc să o consider ca fiind în realitate starea de cădere, de confuzie, de înşelare, de mortificare sufletească, de iluzie completă şi cumplită), fireşte că văd două drumuri înaintea mea:
1) spre adâncurile ispitirii, în păcat, sub puterea celui rău
2) spre Dumnezeu

Dar unde sunt eu acum, în locul care duce spre Dumnezeu respectiv spre Mamonna?
Cum se numeşte acest loc în care mă aflu când mă rog?

Acest loc cred că este unul din următoarele două: fariseul sau vameşul. Al treilea loc nu există.

[Ioan_Cezar]

"Ci ne izbăveşte de cel rău"
Da, Doamne, să scăpăm odată! Că greu ne este aici, sub stăpânirea păcatului şi a morţii... Sub neputinţa noastră care, în ciuda oricâtor eforturi, iată, ne vădeşte mereu supuşi căderii, mereu păcătoşi, mereu neizbânditori...
Văd bine, Doamne, că sufletul meu înnegrit e cu totul împotriva Ta şi Te răstigneşte... Văd bine că rugăciuena mea nu e curată, că faptele mele mă osândesc, că pocăinţa şi juruinţa mea e doar din buze... Scoate-mă Doamne de sun stăpânirea întunericului, că eu mă sfârşesc, eu singur nu pot ieşi...
Izbăveşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, de domnia păcatului asupra mea, de mândria mea neînduplecată, de neiubirea mea pentru Tine. Izbăveşte-ne de cel rău!
Uite, puterea lui lucrează în patimile mele, în iubirea mea de mine, mereu de ale mele iar pe acestea nu voiesc să le lepăd ca să te urmez. Pe acestea le ţin iar pe acelea pe care ni le-ai poruncit nu le fac. Izbăveşte-mă de cel rău!
Gol este sufletul meu de fapte bune înaintea Ta, îmbracă-mă în haina curăţiei, mai vârtos mă şterge de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Izbăveşte-ne de cel rău!
Căci umblăm prin credinţă şi iată, îţi strigăm: ajută necredinţei noastre! Izbăveşte-ne de cel rău!
Faptele bune, pe care ni le-ai gătit mai nainte ca să umblăm întru ele, dă-ni-le nouă astăzi, în ciuda ispitirii poftelor trupului nostru, în ciuda simţurilor şi mâniei. Izbăveşte-ne de cel rău!
Şi pentru că în lupta noastră cu păcatul nu ne-am împotrivit încă până la sânge, nu ne-am rugat ca Tine în Ghetsimani, ci am dispreţuit certarea Ta şi ne-am descurajat când ne-ai mustrat: Izbăveşte-ne de cel rău!
Că fără Tine nimic nu putem face, iar să căutăm mai întâi Împărăţia Ta noi nu putem fără Duhul Tău, aşa încât: Izbăveşte-ne de cel rău!

*
... şi Tu, Doamne, până când?
... Şi în iad cine te va lăuda pe Tine?
... Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu! Înalţă-se mâna Ta! Nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit!
Izbăveşte-ne de cel rău!

*
Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte.
Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea.
Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea.
Izbăveşte-ne de cel rău!

*
Eşti mândru, Siluane, eşti mândru!
Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!

*
Izbăveşte-ne de cel rău!
Cum?
Nu ne lăsa pe noi fără ajutorul Tău (să înaintăm) în ispită.
De ce Eu?
Că Tu eşti Împăratul nostru, a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava
Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Şi cum voi face asta?
Pâinea noastră pe Care ne-ai dat-o spre Fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi!
Dar aţi păcătuit, mereu.
Şi ne iartă nouă păcatele noastre.
Dar voi iertaţi?
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Dar de ce Eu?
Pentru că Tu eşti Tatăl nostru.
Unde?
În Ceruri şi pretutindenea Eşti.
Dar în voi nu sunt, inima voastră nu mă primeşte.
Atunci sfinţească-se, prin Duhul, în inima noastră Numele Tău!
Şi vină în noi Împărăţia Ta
Ca noi să facem Voia Ta aici, acum, pe pământ.
AMIN!

Talcuire la Tatal nostru - Sfantul Nicolae Velimirovici

Si nu ne duce pre noi intru ispita

Cat de putin ii trebuie omului ca sa-si intoarca fata de la Tine spre idoli! El e impresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui rau zbuciumat de munte. Daca-i bogat, indata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau isi impodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative. Daca raul bate la usa lui, cade in ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul. Daca il chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura. Daca-l imbii cu toate desfatarile pamantului, e in primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet. Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el carteste: Lumea e minunata si in sine, si fara Facator.

Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Cand ne chemi la lumina, noi dam fuga la intuneric; cand suntem pusi in intuneric, cautam lumina. Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, insa ne temem sa mergem pana la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, inainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar cand ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem intrebarea chinuitoare: cand ne-am inselat, cand am crezut ca esti de fata sau cand am crezut ca lipsesti?

In toate ispitele noastre ne intrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc in minte aceeasi intrebare pe care tot ce este in jurul nostru ne-o aduce in minte in fiecare zi si in fiecare noapte: Ce gandesti despre Domnul? Unde este El si cine este El? Esti cu El sau esti fara El? Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot in fiecare clipa, fie ea luminoasa ori intunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru: Domnul este Domnul.

El e acolo unde sunt eu si acolo unde nu sunt eu. Eu tind intotdeauna patimasa mea inima catre Dansul si mainile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit. Cum as putea trai fara El? Asta ar insemna ca pot sa traiesc in acelasi timp si fara mine insumi. Cum as putea sa fiu impotriva Lui? Asta ar insemna ca sunt in acelasi timp si impotriva mea. Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie. Sufla insuflarea Ta in sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ici-88522.html

Ioan nu este nici un fel de problema,te rog sa completezi cum stii tu mai bine,nu sunt in masura sa te corectez eu pe tine.Nu spun asta din smerenie ci pt ca pur si simplu,in raport de cele scrise de tine,nu am priceperea necesara sa corectez sau sa comentez acest gen de meditatie.Numai bine din partea mea,Domnul cu tine!

[Mihailc]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ioan nu este nici un fel de problema,te rog sa completezi cum stii tu mai bine,nu sunt in masura sa te corectez eu pe tine.Nu spun asta din smerenie ci pt ca pur si simplu,in raport de cele scrise de tine,nu am priceperea necesara sa corectez sau sa comentez acest gen de meditatie.Numai bine din partea mea,Domnul cu tine!

Dar poate îţi faci un pic de timp pentru Joachim Jeremias....

Si pe acest subiect sunt limitat din pacate pt ca nivelul profesorului Jeremias ma depaseste cu mult.O sa incerc cateva scurte ganduri,modeste in raport de analiza lui.Eu am citit cartea sa ,,Rugaciunile lui Iisus" in continuarea studiului sau de referinta ,,Teologia Noului Testament".Acest ultim studiu, destul de dificil pt ca este scris la un nivel academic,m-a determinat,la finalizarea lui,sa continui cu cealalta carte,despre rugaciunile Mantuitorului.Am finalizat scurta mea incursiunea in cartile profesorului Jeremias cu ,,The Eucharistic words of Jesus" si ,,Parabolele lui Iisus".

Cu privire la cartea la care am facut referire in legatura cu cele scrise de Clement.Initial cele scrise in carte au fost articole individuale,scrise de profesor,si reunite in 1966 sub titlul ,,Abba.Studien zur neutestamentlichen Theologie und Zeitgeschichte".In engleza,cu tot cu introducere si anexe,cartea are in jur de 115-120 pagini si este structurata pe trei teme principale: Abba, Rugaciunile zilnice in viata lui Iisus si a Bisericii Primare si Rugaciunea Tatal Nostru in lumina cercetarilor moderne.Mai exista si un appendix intitulat ,,Caracteristici ale ipsissima vox Jesu".Concluziile mentionate de mine se gasesc la paginile 104-107.

In cadrul acelei analize profesorul emerit de la Gottingen analizeaza pe urmatoarea schema solicitarea ,,And let us not fall into temptation".In primul rand argumenteaza ca inca de pe vremea lui Iacov a existat eroarea ca unii sa inteleaga ca Dumnezeu duce in ispita,aspect corectat de catre Iacov in epistola sa.Apoi analizeaza intelegerea evreiasca a acestui gen de solicitare.Continua cu o scurta analiza a unui text din Tertullian care contine un citat extracanonic a lui Iisus si care subliniaza ideea ca nimeni nu poate intra in Imparatie daca nu trece si prin ispite.Apoi argumenteaza,in baza analizei termenului din greaca,ca aceasta solicitare nu se refera in principal la micile tentatii(prin acelea oricum trecem si de multe ori cadem in ele)ci la ultima si marea ispita, a cedarii in fata apostaziei finale in fata raului.Ceea ce doreste sa spuna(aici imi va fi greu sa prezint clar pt ca ar trebui sa prezint toata cartea ca sa se vada logica argumentatiei)este ca rugaciunea nu exclude solicitarea ca Dumnezeu sa ne fereasca de ispitele obisnuite dar ea indica in principal spre dorinta de a fi ferita de ultima si marea ispita,cu consecinte iremediabile:apostazia.

El considera ca atat timp cat esti constient de ceea ce spui in aceasta rugaciunea,venirea definitiva a Imparatiei atunci esti constient si de evenimentele care o vor preceda,aratarea deplina a raului,prigoana finala,uraciunea in locuri sfinte,incercarea credinciosilor de catre falsi profeti.In lumina acestor evenimente profesorul Jeremias considera ca aceea solicitarea era perceputa,mai ales in timpurile,de inceput,ca o solicitarea ca Dumnezeu sa-si instaureze definitiv Imparatia Sa si sa-i pazeasca pe credinciosi de ispita apostaziei mai puternica ca niciodata,care va preceda Parusia.Apoi mai face cateva consideratii cu privire la modul cum este redata rugaciunea in Evanghelii,incercand sa explice diferentele.Incheie considerand ca taina cuprinsa in aceasta scurta rugaciune are caracteristici ce tin de ,,sich realisierende Eschatologie".El spune ca a ales acest termen pt ca el arata ca timpul salvarii a venit,s-a implinit prin Iisus,iar o parte din consumarea finala ne este data in dar anticipat prin patrunderea prezentei lui Dumnezeu in viata credinciosilor.Cand un om intrazneste sa se roage in numele lui Iisus Tatalui Ceresc,cu incredere de copil,ca EL sa-si descopere slava si pt ca prin puterea Lui sa le dea copiilor Sai astazi si aici painea vietii si eliberarea de pacat,in mijlocul pericolului constant al esecului si apostaziei,atunci aici si acum este realizata stapanirea cereasca a lui Dumnezeu in viata copiilor Sai.

Cam in acest context analizeaza el solicitarea si ajunge la aceea concluzie cu privire la semnificatia ei principala.Din pacate prezentarea mea este mult prea scurta in raport de toata argumentatia sa,care se intinde pe mai multe capitole si analize.Eu am schematizat cumva o singura concluzie fara a prezenta toate argumentelor,ceea ce sper ca nu va afecta prea mult coerenta.Sper sa fi fost de folos,daca nu exista asemanari cu concluziile lui Clement inseamna ca am fortat eu textul.Scuze anticipate daca este cazul.

[Mihailc]

Mă aşteptam la o interpretare eclezială şi eshatologică, cu lămuririle filologice de rigoare. Nu degeaba Biserica a asezat Rugăciunea Domnească la cumpăna Sfintei Liturghii între Epicleză şi Împărtăşire, ca liant care unifică făgăduinţa cu împlinirea ei.
Într-adevăr ispita finală nu poate fi alta decât o cădere de-a dreapta cu consecinţe catastrofale: apostazia cu toate variaţiunile ei, de la pietism şi până la cultul antihristului.
Mulţumesc pentru osteneală, contribuţia ta este bineprimită ca întotdeauna!