Mars National al B.O.R.

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

Da, Cristi, toate bune si frumoase ce spui tu acolo, dar realitatea este departe si trebuie lucrat acolo.
Pana la a face tinerii copii, trebuie schimbate niste lucruri.
Ori acum traim niste vremuri tulburi si sincer cand vad copii cu pancarte, in frig in manifestatii, nu-mi place. Nu acolo este locul lor.

Trebuie schimbat mult.
Pana la copii, familia este compusa din sot si sotie.
Daca astia nici nu au bani, nici timp sa se vada, trag amandoi pana la ore tarzii, despre ce familie mai vorbim?
Cand parintii nu au timp pentru copii, pentru cei batrani, cand bunicii au disparut ca muncesc pana la baston, cand pleaca in alte tari etc.
Copiii astia nu mai au tara, casa, familie, bunici, rude.

Despre altele ma abtin sa vorbesc. Am mai spus eu cu definitia asta a familiei.

Mihai Grobnicu , intr un editorial publicat in cotidianul Lumina , evidențiază învățăturile Sfântului ierarh Vasile cel Mare , referitoare la familie , la rolul si importanța ei în cresterea copiilor si nu numai.
Am extras pentru tine , dragă Sophia , câteva pasaje interesante si mai ales de folos :)
Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai mari organizatori ai monahismului, din regulile sale inspirându-se cea mai mare parte a regulilor monahale răsăritene, dar şi cele apusene. Cu toate că este iubitor al vieţii monahale, marele ierarh nu dispreţuieşte familia şi căsătoria, ci îi arată măreţia ei sublimă. Crescut el însuşi într-o familie deosebită, Sfântul va evidenţia iubirea şi armonia ce trebuie să fie între cei doi soţi, astfel încât să existe o completare reciprocă. Această iubire trebuie dezvoltată prin lucrarea virtuţilor, care nu lasă loc diverselor vicii. Din experienţa trăită în cadrul familiei sale, ierarhul dă sfaturi privind educaţia copiilor, al căror suflet, din care lipseşte mândria sau invidia, este prielnic unei bune creşteri.
Secolul al IV-lea a însemnat o explozie a monahismului pe întreg cuprinsul Imperiului Roman. S-au dezvoltat forme mai aspre de monahism, ca în Siria, dar şi forme moderate ca, de exemplu, în Capadocia. Monahii au devenit exemple vii ale unei învăţături tot mai greu de împlinit în spaţiul unei lumi secularizate. Astfel, pe fondul unui monahism riguros şi a unei concepţii gnostice asupra lumii (în care trupul era văzut rău prin sine), familia începuse să fie devalorizată, vorbindu-se de o superioritate a monahismului faţă de familia creştină. Adevărat reformator al monahismului, Sfântul Vasile vorbea zilnic oamenilor simpli, căsătoriţi, care rămăseseră în lume, aveau copii şi încercau să împlinească învăţătura Mântuitorului Hristos. Astfel, ierarhul capadocian simte că trebuie să scoată în evidenţă măreţia familiei creştine, modul de vieţuire adecvat familiei creştine, fundamentele acesteia, dar şi păcatele care pot afecta temelia ei.
„Ascultarea de Evanghelie se va cere şi de la monahi, şi de la cei căsătoriţi“
Conştient de responsabilitatea sa de păstor peste întreaga turmă a lui Hristos, Sfântul Vasile cel Mare va pune faţă în faţă cele două moduri de vieţuire, pentru a arăta că nici unul nu este superior faţă de celălalt. Cu siguranţă, Sfântul auzise de superioritatea pe care şi-o derogau mulţi monahi, dar şi de laxismul unor membri ai societăţii, care socoteau că poruncile evanghelice mai greu de îndeplinit vizează doar feţele monahale. „Ascultarea de Evanghelie se va cere de la toţi oamenii, şi de la monahi, şi de la cei căsătoriţi. Căci nu este de ajuns pentru cel căsătorit îndreptăţirea cumpătării şi a dorinţei către soţie şi chiar a îndatoririi conjugale, ci toate celelalte porunci“.
După marele ierarh, vieţuirea monahicească nu este un criteriu pentru sfinţenie, sfinţenia fiind cerută şi de la cei ce întemeiază familii. „Căci pentru aceasta Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a împărţit viaţa oamenilor în două feluri de vieţuire, adică în viaţa de căsătorie şi în cea de feciorie, aşa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-şi ia femeie (soţie) legiuită, cunoscând că i se va cere făgăduinţă de înfrânare, sfinţenie şi asemănare cu sfinţii care au avut soţie şi au crescut fii“. Cu alte cuvinte, cei căsătoriţi trebuie să urmeze o viaţă asemănătoare celei a lui Avraam, Iov, David, Samuel, Petru şi a celorlalţi apostoli.
„Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură“
Constituind un singur trup, soţul şi soţia trebuie să dea dovadă de iubire şi de înţelegere. În acest context, Sfântul va lăuda frumuseţea şi curăţia morală a femeii creştine, care poate să îndulcească firea dezlănţuită a bărbatului: „Chiar dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi e bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii!“.
Aceasta nu înseamnă că doar soţia trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi înţelegere, ci şi soţul, aceasta întrucât au aceeaşi natură şi au devenit, prin nuntă, un singur trup. „Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură, fiindcă atât crearea lor este deopotriv de vrednică pentru amândoi, cât şi răsplata pentru amândoi aceeaşi. Astfel, Cartea Facerii zice «Şi a făcut Dumnzeu om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei». Pentru că au o singură natură, ei au aceleaşi lucrări, iar cei ce fac aceeaşi faptă primesc aceeaşi răsplată.“ În aceeaşi direcţie, Sfântul va spune: „Să asculte şi bărbatul îndemnul ce şi lui i se cuvine“.
„Bărbaţii să-şi iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica“
Sfântul Vasile consideră că familia este o instituţie dumnezeiască şi vorbeşte mereu despre armonia, unitatea şi indisolubilitatea acesteia. Scopul căsătoriei este, spune marele ierarh, de ajutorare reciprocă, creştere în iubire şi naştere de copii. Exemplu pentru unitatea şi armonia ce trebuie să existe între soţ şi soţie stă iubirea dintre Hristos şi Biserică: „Se cuvine ca bărbaţii să-şi iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, dându-se pe Sine pentru ea, pentru ca să o sfinţească“. Sfântul Vasile exemplifică această iubire şi prin modelul turturicii, care, „dacă se desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne singură“.
În ceea ce priveşte indisolubilitatea familiei, ierarhul capadocian va comenta porunca Mântuitorului, care spune că doar adulterul poate constitui un motiv bine întemeiat pentru desfacerea căsătoriei. Prin infidelitatea conjugală se sparge unitatea familială, iar între soţ şi soţie intervine un gol care-i face să nu mai fie un singur trup. De asemenea, marele ierarh precizează şi faptul că doar un bărbat şi o femeie pot forma o familie şi doar aceasta este binecuvântată de Dumnezeu: „Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat întrebuinţarea firească a firii în una împotriva firii, iar bărbaţii au săvârşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii?“
Rugăciunea şi postul, păzitoare şi întăritoare ale familiei
Marele ierarh capadocian îndrumă pe membrii familiei să săvârşească împreună cerinţele vieţii duhovniceşti, ca nici unul să nu fie mai prejos decât celălalt: „Bărbaţilor, să nu vă arătaţi în credinţă mai prejos decât femeile! Femeilor, stăruiţi în credinţă!“ Dintre aceste cerinţe, Sfântul Vasile cel Mare enumeră mai ales rugăciunea şi postul. Aşadar, rugăciunea practicată în comun în familie o arată pe aceasta ca pe o Biserică în miniatură. „Trebuie, spune Sfântul Vasile, să ne eliberăm de grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea.“
Pe lângă rugăciune, postul este o altă valoare spirituală care întăreşte familia, fiind numită de Sfânt „talismanul căsniciei“. Postul ne înaintează în virtute, el fiind „tovarăş credincios al soţilor. Căci bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie când bărbatul său sfinţeşte postul“. Postul este recomandat tuturor membrilor familiei: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca şi respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului ca şi plantele bine crescute; postul este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, balsamul căsniciei, păzitorul căsniciei“.
„Părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului“
Amintind de porunca Decalogului, Sfântul Vasile spune: „Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să li se supună în toate, iar părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului, cu toată blândeţea şi răbdarea“. Aceste îndemnuri sunt prezentate foarte plastic în „Omilii la Cartea Facerii“, prin exemplele din lumea animală: „Iar grija pe care o au de berzele bătrâne puii lor e îndestulătoare copiilor noştri, dacă ar vrea să vadă, pentru a-i face să-şi iubească părinţii! Berzele, când văd că tatălui lor i-au căzut penele, la bătrâneţe, stau în jurul lui şi-l încălzesc, îi pregătesc din belşug hrana, iar la zbor îi dau ajutorul ce-l pot da“. Întru totul la fel, părinţii trebuie să-şi iubească fiii, căci „dacă leoaica îşi iubeşte pe cei născuţi din ea, iar lupul se luptă pentru căţeluşii lui, ce va spune omul, care nu ascultă de poruncă şi strică firea?“.
Sfântul Vasile acordă un mare rol educaţiei în familie, educaţie ce trebuie realizată prin mijloacele cele mai eficiente. Ierarhul Cezareei Capadociei îndeamnă spre blândeţe şi răbdare, dar mijloacele coercitive îşi au şi ele rolul lor, „căci părinţii se mânie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la copilăriile şi păcatele tinereţii spre o purtare bună“.

[alin ny]

În prealabil postat de Copacel

Pai nu este.Dar daca atata cap au parintii lor.S-au indepartat de Dumnezeu si in loc sa ceara ajutor de la Dumnezeu cer ajutor de la al'cu coarne si cu gheare, ce sa-i faci ?

Pai de ce sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, cand Dumnezeu ii ceara sa se lase se fumat/curvit/barfa /alte patimi, cand
poate sa fumeze/curveasca/bafeasca/alte patimi in continuare, si sa ceara ajutor de la UE ?

De la UE vine ajutor: un peste

De la comunisti rusi a venit ajutor: au construit fabrica producatoare de conserve de peste.

[cristiboss56]

La centrul Social Iustin Patriarhul din Capitală a avut loc o întâlnire dedicată bunei desfăşurări a Marşului pentru viaţă.

Evenimentul s-a desfăşurat miercuri, 22 februarie 2017.

La întâlnire au participat membrii Asociaţiei Studenţi pentru viaţă, reprezentanţii Patriarhiei Române şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, precum şi voluntarii implicați în acest eveniment de amploare din București.

Moto-ul comun al evenimentului din 25 martie este Ajută mama și copilul. Ei depind de tine!

În Capitală, marșul va fi organizat de Asociaţia Studenţi pentru viaţă. În organizarea evenimentului de la Bucureşti se vor implica atât Sectorul teologic-educaţional al Administraţiei Patriarhale, cât şi Sectorul învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

De asemenea, la marşul din 25 martie 2017 vor participa: Liga tinerilor creștini ortodocși români, Asociația studenților creștini ortodocși români şi Asociația studenților teologi ortodocși.

[cristiboss56]

22.638.755 de vieţi au fost curmate în ţara noastră, prin avort, din anul 1958 până în 2014.

Alătură-te şi tu Bisericii Ortodoxe Române şi Asociației „Studenți pentru viață” în lupta purtată împotriva avortului şi participă la Marşul pentru viaţă. Evenimentul, aflat sub tema Ajută mama şi copilul. Ei depind de tine, se va desfăşura pe străzile Capitalei, în data de 25 martie.

Participă şi tu! Arată că îţi pasă!

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

22.638.755 de vieţi au fost curmate în ţara noastră, prin avort, din anul 1958 până în 2014.

Alătură-te şi tu Bisericii Ortodoxe Române şi Asociației „Studenți pentru viață” în lupta purtată împotriva avortului şi participă la Marşul pentru viaţă. Evenimentul, aflat sub tema Ajută mama şi copilul. Ei depind de tine, se va desfăşura pe străzile Capitalei, în data de 25 martie.

Participă şi tu! Arată că îţi pasă!

Potrivit învăţăturii Bisericii, avortul este o crimă comisă împotriva unei fiinţe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra. Biserica Ortodoxă Română luptă împotriva acestui flagel al societății contemporane și îndeamnă să prețuim viața ca dar al lui Dumnezeu.

Suntem creștini, dar nu viețuim creștinește întru totul,*spune Patriarhul Daniel care trage un semnal de alarmă faţă de acest fenomen.

Preafericirea Sa atenţionează cu regret că*există și familii care pot naște copii, dar nu o fac, ci îi avortează, îi ucid înainte de a se naște, ceea ce este un păcat deosebit de grav.

Patriarhul nostru evidenţiază faptul că Biserica îndeamnă ca familiile cu mulţi copii să fie ajutate de cei care nu au şi care, fie pot adopta un copil părăsit de părinți, fie pot ajuta material și spiritual o familie cu numeroși prunci. Astfel cei care au copii pot simţi că Dumnezeu îi iubește și că pot deveni o binecuvântare pentru Biserică și societate.

Crima mascată prin avort este condamnată şi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhii noştri îndeamnă tinerii căsătoriţi să trăiască potrivit valorilor creştine, să preţuiască viaţa şi să îşi educe pruncii potrivit perceptelor evanghelice.

Să ne bucurăm totdeauna că*zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie și pentru popor, să îi sfătuim și să îi sprijinim pe tinerii căsătoriți să fie roditori de copii, să-i crească și să îi educe,*transmite Sinodul Bisericii noastre.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă Română binecuvintează şi încurajează adopţia şi îndeamnă parohiile să ajute familiile cu mulţi copii vulnerabile social și, totodată, să susțină educarea tinerei generații în spiritul valorilor familiei creştine tradiţionale şi să apere permanent darul vieţii umane.

Din aceste nobile considerente,Marşul pentru viaţă 2016. Pentru viață, pentru femeie, pentru familie va fi mediatizat de Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

[cristiboss56]

Exprimandu-si punctul de vedere cu privire la avort, Sfanta Biserica face acest lucru in conformitate cu invatatura ei privind aparitia vietii in general si a vietii umane, in special.

Potrivit Revelatiei si invataturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei, 7,28). Dumnezeu a creat viata sub toate aspectele ei, iar in ceea ce priveste viata omeneasca, Dumnezeu a aratat o grija deosebita. Viata omeneasca nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru aparitia ei, Dumnezeu a avut o grija deosebita: omul nu apare la porunca, ci in urma unui sfat si a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plasmuire si de suflare de viata. Viata omeneasca nu este determinata doar de plasmuirea omului din pamant, ci si (sau mai ales) de suflarea viu-facatoare a lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedeste faptul ca omul nu este simpla fiinta biologica („fiinta vie” inzestrata cu suflet rational), ci este deodata suflet viu (Facere, 2,7) si trup omenesc (nu orice trup) viu. Asa a aparut primul om (Adam), asa au aparut, apar si vor aparea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii in istorie: suflete vii in trupuri vii. Omul este, asadar, o fiinta psiho-fizica ce a fost si este creata de Dumnezeu dupa chipul Sau (Facere 3,28), in vederea asemanarii cu El. Consecinta logica a acestei invataturi si credinte este aceea ca toate fiintele omenesti sunt in mod fundamental egale intre ele in ceea ce priveste natura si vocatia lor. Ele poseda deodata, actual si potential, aceeasi demnitate si aceeasi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip intr-un continuu proces de asemanare cu Dumnezeu.

Pentru ca este purtatoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinta omeneasca, oricare ar fi varsta, situatia sau starea sa fizica, detine o demnitate reala si impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis impotriva fiintei umane este comis, intr-o anumita masura, impotriva vointei lui Dumnezeu, dupa cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine facut lui Dumnezeu Insusi: „Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut (...), intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” (Mat. 25,40,45).

Daca viata si, mai ales, viata omeneasca nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vietii umane nu este efectul intamplarii si nici exclusiv produsul eforturilor omenesti. Viata omului este de la Dumnezeu si se perpetueaza prin intermediul fiintelor omenesti, potrivit celor randuite de Dumnezeu. Omul se bucura de viata si de puterea vietii; are dreptul la viata, dar si responsabilitatea de a respecta aceasta viata, de a o apara in orice imprejurare, stiind ca, in existenta istorica in trup omul isi pregateste participarea la Imparatia lui Dumnezeu.

Revelatia (consemnata in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie) ne ofera suficiente dovezi ca ceea ce s-a zamislit in femeie este fiinta omeneasca (nu simplu „produs de conceptie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu si care trebuie sa se bucure de respectul datorat demnitatii umane. Cum Biserica are o grija deosebita fata de fiintele umane neputincioase si fara aparare, nu poate sa nu se ingrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinte omenesti, embrionii umani si pruncii nenascuti.

《 va urma 》

[cristiboss56]

Psalmistul David a spus in acest sens: „Doamne, Tu m-ai plasmuit in pantecele mamei mele” (Ps. 138,13). Iar Dumnezeu avea sa-i spuna lui Ieremia: „Inainte de a fi zamislit in pantece, te-am cunoscut si inainte de a iesi din pantece te-am sfintit” (Ieremia I.5). Iov a spus: „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Iov 10,8-9). Legislatia lui Moise a acordat o grija deosebita mamei si pruncului (Ex. Iesirea, 21, 23-24, 9,6).

Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatam doua lucruri foarte importante:

a) Elisabeta arata un respect deosebit fata de Cel zamislit in pantecele Sfintei Fecioare Maria;

b) Se confirma faptul ca pruncul din pantecele mamei participa, in felul sau, la evenimentele la care participa mama; Evanghelistul ne spune ca, de indata ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a saltat pruncul in pantecele ei (Lc. 1,44), ceea ce demonstreaza ca, inainte de nastere, pruncul percepe deja prezenta lui Dumnezeu.

Extinzandu-se din spatiul ebraic, mesajul crestin s-a confruntat cu o lume si cu o civilizatie care avea cu totul alte aspiratii si alte coordonate decat cele trasate de Revelatie. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicala, fie prin luarea de medicamente erau de mult cunoscute in mediile neebraice. Ceea ce nu cunostea lumea greco-romana era notiunea de pacat, de uraciune inaintea lui Dumnezeu, adica incalcarea cu stiinta si libera vointa a vointei lui Dumnezeu, notiune foarte prezenta in traditia iudaica si in viata crestina. In scrierile Sfantului Pavel gasim liste cu pacate pe care, de le vor comite, oamenii nu vor intra in Imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10, Gal. 5,20, Efes. 5,5). Printre acestea se numara si cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia).

In legislatia romana gasim explicatia termenului „pharmakeia”. Legea Corneliana din anul 81a.Hr intelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, in Noul Testament avem dovada ca pacatul uciderii pruncilor este unul din cele mai grele, unul din cele care ne exclud din Imparatia lui Dumnezeu.

A fost si a ramas viziunea Bisericii cu privire la asemenea pacate.

Epistola catre Barnaba (scrisa pe la inceputul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubeste pe aproapele tau mai mult decat sufletul tau. Sa nu ucizi copilul, pruncul in pantecele mamei sale; sa nu-l ucizi nici dupa ce s-a nascut (XIX, 5). Acelasi punct de vedere il va exprima si Didahia celor 12 Apostoli (2,2, 5,2). In secolul al III-lea, pe linia aceleiasi ingrijorari a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitentei sufletului si a trupului: unul si celalalt se formeaza deodata (De anima, 27,210). Acelasi Tertulian va numi avortul crima (Apologeticum, 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena, 9,12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian si Hipolit gasim la Clement Alexandrinul (Pedagogul, 2,10,96) si Minucius Felix (Octavius, 30,2). In „Scrisoarea catre Diognet”, perla a literaturii crestine din primele trei secole, se arata ca una din notele care deosebesc pe crestini de necrestini este aceea ca ei nu-si ucid pruncii: „Se casatoresc precum fac toti oamenii si nasc copii, dar nu arunca pe cei nascuti” (III, 6).

In secolul al IV-lea, mai multi Sfinti Parinti prezinta punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Intre acestia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom.op.29, In Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24,4), Lactantiu, Ambrozie, Ieronim si altii. Sf. Vasile, spre exemplu, spune ca femeia care omoara fatul va fi pedepsita pentru crima (Ep.188, 8, si Can.2).

Sinodul de la Elvira (305-306) hotaraste excomunicarea femeii care a avortat, ea neputand sa se impartaseasca decat pe patul de moarte (Canoanele 63,68). Sinodul Quinisext (691), prin canonul 91, opreste de la impartasanie pe o durata de 10 ani femeile care dau si pe cele care primesc medicamente avortive.

Din cele de mai sus reiese ca avortul a fost o practica straina crestinismului, cunoscuta intr-o lume in care nu exista nici teama, nici iubire de Dumnezeu. Toti Sfintii Parintii semnaleaza ca, in orice faza ar fi produs, avortul ramane pruncucidere. Prin el, se incalca porunca divina :” Sa nu ucizi” ( Iesire 20,13 ). El este cu atat mai grav, cu cat constituie uciderea unei fiinte umane aflata in imposibilitatea de a se apara.

Din textele prezentate mai sus reiese ca Biserica a considerat totdeauna drept pacat foarte grav, egal cu avortul in gravitate, si luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atat de grave ca si avortul chirurgical sunt barierele mecanice ( steriletul si anumite pilule, inclusiv RU 486 ) prin care se urmareste impiedicarea nidarii ovulului fecundat pe peretii uterului (acestea sunt tot practici avortive) si medicamentele contraceptive, care, la randul lor, au consecinte nebanuite pentru trupul femeii.

《 va urma 》

[cristiboss56]

Avortul si toate practicile avortive sunt pacate grele pentru ca:

a) prin ele se ucide o fiinta umana;

b) prin ele este afectata demnitatea femeii;

c) ele prezinta riscul mutilarii trupului femeii, al imbolnavirii si mortii premature a mamei si a femei tinere.

Femeia nu trebuie redusa la nivelul de obiect al placerii barbatului, nu trebuie batjocorita si umilita in ceea ce ii este specific, anume feminitatea si calitatea de mama.

Demnitatea si sanatatea femeii sunt afectate deopotriva de folosirea pilulelor pe baza de hormoni in vederea infecunditatii. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt sigure. Fiind substante care actioneaza hormonal asupra trupului femeii, urmarile lor sunt nebanuite. Este impresionanta lista bolilor cauzate, mai curand sau mai tarziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe baza de hormoni).

Cu titlu de exemplu, semnalam ca, intre anii 1977-1988, in Anglia s-a facut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticonceptionale pe baza de hormoni. S-a constatat ca procentul deceselor cauzate de afectiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule fata de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infectiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele fata de cele care nu le-au folosit; in aceeasi proportie a crescut si riscul sterilitatii.

Din cele prezentate mai sus reiese ca avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt pacate grele care ucid fiinte umane, impiedica procesul firesc al procrearii fiintelor omenesti, afecteaza si pun in pericol demnitatea si viata femei tinere si in cele din urma, ne exclud din Imparatia lui Dumnezeu spre care nazuiesc crestinii.

Din nefericire, practicile avortive ( si contraceptive ) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. In numele „ fericirii” imediate si al comoditatii se ucid generatii de oameni si moare femeia tanara, mama sau nu. Biserica nu poate fi indiferenta la aceasta realitate ingrijoratoare si tragica, intretinuta de institutii care se intituleaza uneori „caritative”, „umaniste” si chiar „ medicale”.

Societatea secularizata contemporana aduce justificari diverse ale avortului, justificari de cele mai multe ori , de ordin medical si social. Fiind in lume, Biserica nu este nerealista, dar nu poate fi nici superficiala cu privire la motivele privind tendintele de justificare a avortului .

《 va urma 》

[cristiboss56]

Prin urmare,

a) Daca viata mamei este pusa realmente in pericol prin sarcina sau nastere, ar trebui sa fie acordata prioritate vietii femeii, nu pentru ca viata ei are o valoare mai mare in sine, ci datorita relatiilor si responsabilitatilor fata de alte persoane, care depind de ea.

b) In cazul in care investigatia genetica descopera un copil nenascut anormal, recomandarea este de a naste copilul, respectandu-i dreptul la viata, dar decizia o va avea familia, dupa ce acesteia i s-au adus la cunostinta de catre medic si de catre duhovnic toate implicatiile morale si de intretinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificatiei mantuitoare a prezentei unei fiinte handicapate in viata fiecarei persoane si in viata comunitatii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai intai la nivelul educarii cu privire la necomiterea acestor pacate. In cazul in care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa fie nascut si, dupa caz, infiat.


d) Avortul nu poate fi niciodata justificat, moral, de starea economica a familiei, de neintelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave pacate se considera ca este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravitatii pacatului avortului ( luandu-se in calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase ). Societatea trebuie sa ofere solutii concrete. Biserica trebuie sa intreprinda un intreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualitatii umane. Activitatea pastorala a preotului trebuie diversificata. Biserica va trebui sa sensibilizeze toti factorii care au ca obiect educarea populatiei sau se ingrijesc de sanatate; omul trebuie educat cu privire la ce inseamna adevarata tandrete si dragoste, trebuie educat sa-si puna ordine in propria-i viata, in conditiile sociale actuale .

Factorii de decizie politica si administrativa trebuie sensibilizati sa favorizeze crearea conditiilor ca femeia sa nu mai fie umilita , nici ca ea insasi sa se complaca in umilire (considerand-o normala) in propria ei specificitate.