|
#161
|
|||
|
|||
Citat:
|
#162
|
|||
|
|||
Citat:
Citat:
Citat:
Daca ai ctitit mesajul articolul parintelui Sofian, adevarul deranjeaza extrem de mult pe cel ce nu se afla in el. Unii, foarte putini, cauta adevarul si intotdeauna cand afla ceva adevarat se bucura. Unii sunt indiferenti, nu are vreu efect. Dar altii sunt deranjati ca afla adevarul, mai ales ca altii ii critica. Ajung sa poarte pica celui ce i-l spune, decat sa vina in adevar. Cum spune in articol, de aceea cautau sa-L rastigneasca pe Mantuitorul. Nu pot accepta ca altcineva stie mai multe, ei cred ca ei au iubire si toate calitatile pozitive si in virtutea acestora au o intelegere superioara, nefiind nevoie si de cunostinte. In concluzie, incepand un nou an, sper ca vei incepe sa cauti adevarul ortodox si iti doresc sa il si gasesti. In fiecare zi putem pune un inceput bun. |
#163
|
|||
|
|||
Despre aceasta am raspuns deja, e mesajul de aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=145
Parintele vorbeste despre farisei si rautatea lor. La fel ca Parintele Sofian. O parte a fariseilor si carturarilor nu il placeau pe Iisus, si cautau sa il prinda cu intrebari grele. Nu Il placeau pentru ca ei se considerau mai buni si mai intelepti decat ceilalti. Iar Iisus ii mustra, unii se pocaiau, dar unii, din mandrie, nu acceptau sa li se spuan ca nu fac bine. Iisus le spunea ca nu inteleg Scripturile, ei creasera o intreaga invatatura paralela pe langa Lege. Adevarul, desi restrictiv fata de neadevar, da libertate. Laxitatea sau neadevarul, desi pare deschisa la orice, da ingustime si ingradire. Nu intelegeau Scripturile, dar erau foarte exigenti la morala si amanunte lipsite de importanta din Lege (care de fapt nu aveau legatura cu Legea, erau inventii). Eu stiu ca e deviza UE. Din cate stiu e si deviza ecumensimului, si presupune o ratacire de tipul amestecului adevarului cu neadevarului, pe principiul ca neadevarul e ceva diferit, diversitate. Nu, adevarul relativ inseamna sa spuna cineva ca si omul care spune ca Parin e in Franta are dreptate, si cel ce spuen ca e capitala Chinei are dreptate, etc. Aceasta conceptie am intalnit-o la cei care au capatat o gandire de tip oriental. Desi nu e nevoie sa fie pasionati de budism, vine prin nw-age. Ateii, de exemplu, nu prea au acest tip de gandire. Am intalnit un ateu care practicase yoga (fara sa fie religios). Avea acest tip de gandire, dupa mai multe discutii si-a dat seama care e adevarul relativ si cel obiectiv. |
#164
|
|||
|
|||
Citat:
Cum se face cel mai bine curatarea, prin spovedanie. Printele Ioanichie spune ca si pustnicii cu viata sfanta veneau si se spovedeau inainte sa se impartaseasca. Asa spun si toti duhovnicii nostri. Era un articol foarte bun, in care spune ca fiecare sa se impartaseasca in functie de vrednicie. daca e virtuos poate sa se impartaseasca si la o saptamana. Dar cu spovedire inainte. Eu nu am cum, pentru ca nu sunt asa. |
#165
|
|||
|
|||
Cătălin, duhovnicii pe care tu îi știi se spovedesc de fiecare dată înainte de împărtășire?
Te rog fii onest. |
#166
|
|||
|
|||
Ma refeream la parintii citati aici, Par. Arsenie, Cleopa, Calciu. Iar despre preoti am dat ce spune Par. Cleopa, trebuie sa se spovedeasca inainte sa faca Sfanta Liturghie, cu o zi inainte sau in aceeasi zi. Daca nu face asa e problema lui, nu a mea. Stii cum se zice, sa faci ce zice preotul, nu ce face. Probabil nu e intamplator ca aceste probleme au aparut mai ales in afara, unde nu sunt asa multi preoti sa se poata spovedi in fiecare duminica (desi o poate face sambata).
|
#167
|
|||
|
|||
Concret, nu teorii. Întreabă preoții pe care îi cunoști.
|
#168
|
||||
|
||||
Problema deschisa de Ovidiu , nu trebuie tratata cu usurinta , ea este mai actuala ca oricand , si sunt convins ca nu mergem la Sfanta Liturghie ca simplii spectatori , caci nimic nu ne este de folos daca rezultatul final nu este in a lua SFANTA IMPARTASANIE .
Sunt discutii la nivel "inalt " in acest sens , mai ales ca nimeni si cu nimic nu este scutit sa treaca prin aceleasi "filtre", indiferent de pozitia lui ca madular al Sfintei Biserici Ortodoxe . Un articol in acest sens a fost publicat in ziarul central al Patriarhiei Romane , dar cu un singur articol nu se face primavara ! A fost oare doar o scapare a cenzurii ? Ramane de vazut ! http://ziarullumina.ro/liturgica/cum...-de-euharistie
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#169
|
||||
|
||||
Iata articolul cu pricina !
Una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice, atunci când avem în vedere participarea concretă la Sfânta Liturghie, este cea legată de raportul dintre Spovedanie și Cuminecare. Mai exact, vrem să analizăm aici practica împărtășirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie, pe care clericii, fără excepție, o aplică în mod consecvent numai asupra lor înșiși, nu și asupra laicilor. Sau așa-numita practică a „dublului standard“, adică practica diferențierii condițiilor de împărtășire a clericilor față de condițiile de împărtășire a mirenilor. Răspunsurile, atitudinile teologilor nu au întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase polemici, unele chiar dramatice, discuții care au început de secole și durează până astăzi.
Partea cea bună a dez**baterilor pri*vind ra*portul dintre cele do*uă Taine este fap*tul că, prin ele, se arată că Bi*serica este un organism viu, că teologia trebuie să fie mereu di*namică și că legarea ei de u*ne*le reguli formale imuabile poa*te duce la rigiditate insti*tu*țio*nală, care stinge duhul și via*ța. Părintele arhid. prof. dr. Ioan I. Ică jr. a numit, pe bună drep*tate, această dezbatere pri*vind împărtășirea și, indirect, raportul ei cu Spovedania drept „controversă“, care invită pe teologii și clericii de astăzi la multă introspecție și responsa*bi*litate. Trebuie spus însă că în a*ceas*tă controversă, întrebarea a**su*pra rarei sau desei îm*păr*tă*șiri a estompat întrebarea, la fel de esențială, de câte ori poa*t*e laicul să se împărtășească du*pă o singură Spovedanie, fapt care a dus la ignorarea sau ne*abordarea frontală a practi*cii dublului standard. Alții nici nu au îndrăznit să pună a*ceas*tă problemă, știind cât de dur au fost calificați și apostrofați cei care au avut curajul să pu*nă astfel de întrebări. Aversiunea față de această în*trebare a avut și are justifica*rea ei, adică numeroasele abateri care s-au făcut în acest sens, mergându-se până la prac*tica necanonică a Spo*ve*da*niei colective, au făcut din ea un fel de tabu. Totuși, privind în istorie, Biserica nu a avut ni*cio*dată subiecte tabu, dimpo*tri*vă, abordarea echilibrată și res*ponsabilă a tuturor temelor și întrebărilor a dus la lim*pe*zi*rea celor mai grele probleme cu care s-a confruntat ea. De asemenea, abaterile și în*căl*cările rânduielilor canonice nu au dus și nu trebuie să ducă la eliminarea completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu aruncarea a*pei din covată odată cu copilul. Un exemplu: abateri num*e*roa*se în viața liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Ma*slu, asta nu a însemnat ca ac**tul liturgic al deschiderii E*van*gheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai acele a*bateri ce denaturează sensul Tai*n*ei Maslului. În cazul de față, Anul omagi*al euharistic ne dă șansa de a pu*ne în dezbatere toate în*tre*bă*rile legate de Spovedanie și Eu**haristie, spre folosul și zidirea noastră, de a pătrunde în pro*funzime și a înțelege toate nu*anțele legate inclusiv de te*ma rândurilor de față. Astfel, putem spune că, în e*sen**ță, opiniile cu privire la prac*ti*ca dublului standard în ra*por*tul dintre Spovedanie și Cu*mi*ne*care pot fi sintetizate astfel. Acrivie sau pogorământ? Prima opinie este cea a te*o*lo*gilor care pun mai mult accent pe acrivie și pe judecata lui Dumnezeu, și care apără prac*tica dublului standard, ca o practică ce a apărut în mod ne*cesar în Biserică, în decursul tim*pului, ca urmare a faptului că creștinii de astăzi nu mai au e*vlavia și responsabilitatea creș*tinilor de odinioară. Viața pri*milor creștini era cu totul di*fe*rită, cu mult mai sfântă decât viața creștinilor contemporani. În mod logic, practica dublului standard se leagă de îm*păr*tă*șirea rară și apără Biserica de împărtășirea deasă, necon*tro**lată, care bagatelizează sau de*formează înțelegerea auten*ti**că a Sfintelor Taine. Cre*din*cio*șii cu adevărat ortodocși ar tre*bui să se împărtășească mult mai rar decât clericii, du*pă o pregătire adecvată, după cel puțin trei zile de post, după ce s-au spovedit și au primit dez**legare, numai atunci când se si*mt vrednici și se constată vred*nicia lor de duhovnic. Legat de ritmicitatea îm*păr*tă**șirii, s-au născut diferite re*guli, adică: cel puțin o dată pe an la Paști, sau de două ori la Paști și la Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o dată la 40 de zi*le. Ideea de 40 de zile vine de la fap*tul că Mântuitorul, după În*vi*ere, a mai stat 40 de zile pe pă*mânt a*poi S-a înălțat la cer. Așa și Sfân*ta Împărtășanie ar du*ra, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, du*pă care s-ar „înălța“ de la noi. În felul acesta, îm*păr**tășirea mai deasă de 40 de zi*le este o în*drăzneală necuve*ni*tă laicilor. De aceea cei care susțin sau scriu despre deasa împărtășire, sau împărtășirea multiplă du*pă o singură Spovedanie, sunt a*devărați trădători ai Or*to*do*xiei, pentru că așa ceva este im*po***sibil, fiindcă o Spovedanie în*seamnă strict numai o Cu*mi*ne*care imediată, bineînțeles da*că s-a primit dezlegarea cu*ve**nită. Nici prea mult timp din*tre Spovedanie și Cumi*ne*ca*re nu are voie să treacă, pentru că o Spovedanie ar „ține“ (ar fi va*la*bilă) numai o singură zi. De aici rezultă că, spre e*xem**plu, laicii se pot împărtăși nu*mai în prima zi de Paști (de Cră*ciun sau de Rusalii ș.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paști, mai ales după ce au con*su*mat carne. Lucrul acesta es*te per*mis numai clericilor, ca*re nu*mai prin Hirotonie au dobândit dreptul și obligația de a se îm*părtăși la fiecare Li*tur*ghie. Cea de-a doua opinie, con*tra**ră cu prima, este cea a teolo*gi*lor care pun accent mai mult pe pogorământ și pe iubirea lui Dum*nezeu. Aceștia susțin că prac*tica dublului standard este o denaturare a vieții liturgice, ca*re a apărut în urma clerica*li*ză*rii și instituționalizării Bi*se*ri*cii și care a dus la criza euha*ris*tică de astăzi. Totodată, aceștia susțin că es*te o mare nedreptate să a*plici laicilor condiții mult mai as*pre la împărtășire decât cle*ri*cilor care, de exemplu, în afa*ra posturilor mari, nu postesc sâm*băta și se pot împărtăși du*mi**nica, când de fapt, ținând cont de responsabilitatea enor*mă a preoției, lucrurile ar trebui să stea exact invers. În mod firesc, Biserica Orto*do*xă este aspră cu viața clerici*lor, ca*re trebuie să fie pildă de via*ță și de trăire creștină, și blân*dă cu via*ț*a laicilor, dar cu pr*i*vire la Spo*vedanie și Cu*mi*ne*care, în mod paradoxal, o*bi*ce**iul bise*ri*cesc este invers, a*di*că cerințele sunt mult mai aspre cu credin*cio**șii și mult mai le*jere cu cle*ri*cii. Acest fapt, al du*blului standard, ar aminti de cu*vintele Mân*tuitorului Care zi*ce: Cărtu*ra**rii și fariseii „lea*gă sarcini gre*le și cu anevoie de pur**tat și le pun pe umerii oa*me**ni*lor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miș*te“ (Matei 23, 4). Mai mult, teologii susți*nă*tori ai acestei opinii condamnă prac*tica dublului standard, în*tru*cât nu are nici un fundament la Sfinții Părinți și nici în sfintele canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei vieți du*hovnicești autentice constă în libertatea duhovnicului de a le*ga și dezlega responsabil, în via*ța credincioșilor conștienți de taina mântuirii. În acest con*text, al tainei vieții du*hov*ni*cești, nu se pot stabili reguli ma*tematice sau formalisme su*fo**cante (o Spovedanie - o îm*păr**tășire), ci trăiri și impliniri ale cuvântului Scripturii și în*dem**nurilor canonice ale Bise*ri*cii dintotdeauna.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#170
|
||||
|
||||
Continuare
Firescul Tainelor Bisericii
Fiecare creștin, bazat pe con*știința lui, ar trebui să se spo*vedească ori de câte ori este ne*voie, și să se împărtășească cât mai des, chiar la fiecare Li*tur*ghie la care participă, pentru că sensul, împlinirea și punc**tul culminant al Litur*ghiei stau în actul cuminecării. De aceea între Spovedanie și Cu*minecare nu se poate stabili o re*gulă matematică, ci du*hov*ni*cul liber și responsabil poate da dezlegare, în funcție de caz, fie la o singură împărtășire, fie la mai multe împărtășiri, mai ales când este vorba de săr*bă*tori ca*re urmează una după al*ta. Nu trebuie ignorată nici po*si*bilitatea de a lega, adică de a nu da dezlegare la împărtășire, a*tunci când este cazul, pentru că Spovedania nu înseamnă a dez*lega „pe bandă“. De aceea du*hov*nicul trebuie să fie tot tim*pul te*mător, dar nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a le*ga pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dez*lega la îm*păr*tă*șire, este foar*te mult ignorată de clericii de azi. Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtășit pe cineva cu nevrednicie nu trebuie să te li*niștească, ci trebuie să se con*ti*nue cu sentimentul neliniștii față de refuzul dat celor pe care nu i-ai împărtășit, și pe care Dom*nul i-a chemat și i-a așteptat, și care ar fi fost vrednici de a*ceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare și mai cu*tremurătoare decât prima. Oricum, responsabilitatea și li*bertatea duhovnicului sunt va*lori fundamentale, inaliena*bi*le în viața duhovnicului, con*ști*ent și râvnitor de misiunea lui, de mân*tuire a altora odată cu mân*tu*i*rea lui. Sfântul A*pos*tol Petru spu*nea, în acest sens: „Trăiți ca oa*meni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept aco*pe*ră*mânt al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu“ (1 Pe*tru 2, 16). De asemenea, sfintele ca*noa*ne nu pot fi confundate cu re*guli juridice, formaliste, fi*ind**că ele nu impun sub nici o for*mă un dublu standard la îm*păr*tășire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede ur*mă*toa*re*le: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dum*nezeul nostru, până la noua du*minică, întreaga săptămână să o pe*treacă credincioșii fără în*trerupere în sfânta Biserică, în psalmi și cântece du*hov*ni*cești, bucurându-se întru Hris*tos, sărbătorind și îndeletni*cin*du-se cu citirea dumneze*ieș*ti*lor Scripturi, și îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviați împreună cu Hris*tos și împreună înălțați“. Această „îndestulare cu Sfin*tele Taine“ înseamnă, prac*tic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săp*tă*mâ*na Mare, se poate împărtăși cel puțin în toate cele trei zile de Paști. Mai mult, nici un ca*non nu cere laicului care pos*teș*te toate posturile din an și toa*te miercurile și vinerile de pes*te an, să postească și sâm*bă*ta, înainte de împărtășirea du**minicală. Cu alte cuvinte, sfin*tele canoane nu cer laicilor mai mult decât clericilor și dau dreptul de a se împărtăși nu nu*mai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane pre*văd că a nu te împărtăși 40 de zi*le este epitimie (pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se împărtășească regulat (can. 48 Ioan Aj.). Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu pri*vire la raportul canonic din*t*re Spovedanie și Împăr*tă*și*re, ca*re - fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne pla*ce - ele coexistă în întreaga Or*to*do*xie. Partea tristă este da*tă de duritatea și exclusivi*ta**tea confruntării celor două o*pi*nii, care nu seamănă cu un di*a*log, ci mai re*pede cu o ră*fu*ia*lă ce merge pâ*nă la atacul le*pă*dării sau tră*dă*rii adevăratei Ortodoxii. Orice extremă este dăunătoare Fiecare teolog susținător al u*nei opinii vede în ceilalți te*o*logi, susținători ai opiniei con*tra**re, ceea ce este mai rău. De e*xemplu, opozanții împărtășirii de*se văd în susținătorii acesteia denaturarea înțelegerii Sfin*telor Taine, care ajung să se confunde cu hrana cotidiană (Sfin*tele Taine nu sunt „borș cu mă*măligă“!?), sau deformarea î*n*țelegerii Sfintei Spovedanii ca**re, prin împărtășirea multi*plă după o Spovedanie, ar duce la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la Spovedania colectivă. Prin toate aceste inovații și de**naturări s-ar vedea chiar o scă**pare de sub control a Sfin*te**lor Taine, ba chiar s-ar a*junge la... demonizare. Atunci, ce să mai înțelegem, dacă cle*rul se îm*părtășește la fiecare Li**tur*ghie? Extremismul acestor ata*curi se vede și din can*o*nul 3 al Sfân*tului Timotei al *A*le**xan*driei, care reduce îm*păr*tășirea ce*lui ispitit de du*huri necurate de la împăr*tă*și*rea zilnică la îm*părtășirea du*minicală! Iată ce spune a*cest canon: „Întreba*re: Dacă ci*neva credincios se în**dră*ceș*te, se cuvine a se îm*păr**tăși cu Sfin*tele Taine, ori nu? Răs*puns: Dacă nu tră*dea*ză Tai*na, și nici într-alt chip oa**re*ca*re nu o hulește, să se îm*păr*tă*șeas*că, dar nu în fiecare zi, căci des*tul este numai dumi*ni*ca“. Pe de cealaltă parte, teologii îm**p*ărtășirii dese îi condamnă pe cei ce împărtășesc rar, ca pe u*nii ce nu își mai împlinesc mi*siu**nea lor, fiindcă rostul cleri*ci**lor este de a chema, iar nu a bla*ma, de a deschide, iar nu a în*chi*de. Tot acești teologi văd și o ma*re ipocrizie a spune la Sfân*ta Liturghie „apropiați-vă“, ce*lor care anterior au fost legați să nu vină tocmai de cel ce chea*mă. Acest fapt apropie Sfân*ta Liturghie de spectacol și Îm*părtășania de cultul euha*ris*tic din Biserica Catolică. Prin împărtășirea rară, Bi*se**rica s-ar comporta ca o mamă maș*teră, care doar arată mân*ca***rea copiilor ei vitregi, fără a-i hrăni cu ea, în dar. Așa s-a năs*cut criza euharistică actuală, ca*re a dus și la alte dezechilibre li**turgice, de exemplu punerea Ma*slului sau a cultului mor*ți*lor deasupra Sfintei Liturghii, sau a așa-numitelor „Paști“ dea*supra Împărtășaniei. După cum se vede, cuvintele sunt aspre și de-o parte și de cea*laltă. În același timp, toți se a*pără aducând, în favoarea lor, e*xemple de mari teologi sau mari duhovnici, care îm*păr*tă*șesc fie o opinie, fie cealaltă, cre*ându-se, mai ales pentru cei ne*inițiați, mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este de fă**cut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este coe*xis***tența acestor atitudini, în în*trea*ga Biserică Ortodoxă, fapt ca*re nu poate fi deloc ignorat. Poate că poziția cea mai în*țe*leaptă ar fi acceptarea și tole*ra*rea reciprocă a celor două o*pi*nii, prin cultivarea celei mai mari virtuți creștinești, a drep*tei-socoteli. Aceasta este virtu*tea care trebuie cultivată, sus*ți*nută și apărată, încă din șco*li**le teologice, iar acolo unde ea sca*de sau dispare, se impune in*ter*ven*ția celor responsabili, cu iu*bi**re și înțelepciune, iar nu cu a*u*toritarism rece și umilitor. Nu trebuie uitată nici în*cli*na*ția spre păcat a omului, de a*ce*ea oricine poate greși, indife*rent de poziția pe care o adoptă, e*xagerările, deformările și or*go***liul pot apărea oricând, ori*un***de te-ai posta din punct de ve**dere teologic, oricare ar fi treap**ta ierarhică pe care te afli. Taina existenței și mântuirii u*mane poate impune, spre e*xem**plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri*ma opinie, într-alt context, du*pă a doua opinie. Această du*a*li**tate poate fi posibilă chiar în in*teriorul aceleiași comunități, în funcție de viața și înțelegerea con*cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă*ră ca prin aceasta să se piar*dă „unitatea duhului întru le*gă**tura păcii“ (Efeseni 4, 3). Fiecare răspunde de ceea ce fa*ce și numai așa se pot potoli pa*timile aversiunii față de ce*lă*lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi*e*care ierarh, fiecare preot sau te*olog să aibă libertatea și res*pon**sabilitatea asumării lucră*rii mântuirii tuturor, într-o for*mă sau alta, care în cele din ur*mă vor da seama nu în fața oa*me*ni*lor, ci în fața lui Dum*ne*zeu. În sprijinul acesta ne vine În*suși Hristos, Cel Care ne-a che*mat și ne-a trimis la misiu*ne și, a**tunci când Îl ai Cap pe În**suși Mân*tuitorul, nu poți fa*ce ni*mic de capul tău. Iar ca în**ce*put al în*țelepciunii spre dreap**ta-soco*tea*lă, ne pot fi cu*vin*tele, ce*le mai potrivite, ale Sfântului A*pos*tol Pavel, care zice: „Cel ce mă**nâncă să nu-l dis*prețuiască pe cel ce nu mă*nân*că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă*nân*că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|