Povesti de Craciun - reale si inchipuite

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=Im5KG3BXWGo

[alinapopa]

In fiecare an, noi, cei mai mari, asteptam sfintele sarbatori ale Nasterii Domnului cu bucuria imensa pe care ne-o aduc acele frumoase imnuri de preamarire a Pruncului Sfant. Noi toti, parinti si copii, ne lasam invaluiti de spiritul Craciunului. Copiii cei mai mici il asteapta pe Mos Craciun cu emotie si nerabdare, incercand sa fie mai buni, mai ascultatori
Moş Crăciun cu plete albe
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi.
Şi aduce daruri multe
La fetiţe şi băieţi
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Din bătrâni se povesteşte
Că-n toţi anii negreşit
Moş Crăciun pribeag soseşte
Niciodată n-a lipsit.
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Noi am fost cuminţi tot anul
Şi miloşi am fost mereu
Şi în fiecare seară
Ne-am rugat la Dumnezeu
Moş Craciun, Moş Craciun.

Moş Crăciun cu plete dalbe
Încotro vrei s-o apuci?
Ţi-aş cânta florile dalbe
De la noi să nu te duci.
Moş Crăciun, Moş Crăciun.
Moş Crăciun este nelipsit ceas de ceas si zi de zi doar pentru copii cuminti

[glykys]

Am ajuns si in prag de Mos Nicolae. Bunul si sfantul Mos Nicolae!...

In seara aceasta scoatem de la naftalina o poveste adevarata de la Lore86:

Oalta intamplare minunata s-a petrecut chiar aseara.
Vorbeam zilele trecute cu micutii mei cam ce ar vrea ei sa le aduca Sfantul Nicolae.
Anastasia"Eu as vrea o papusica"
Timotei"Eu as vrea un vapor ca sa il pun pe apa sa pluteasca."
eu"ei, jucarii aveti destule, nu cred ca va va aduce sfantul jucarii.Altceva nu vreti?"
Anastasia:"pai...nu stiu, ce vrea el(Sfantul)"
Asta era discutia de acum cateva zile.
Ieri am mers cu sotul la cumparaturi si le-am cumparat: carti cu animalute, cartile cu Egipt, hartie glasata, ceva dulciuri. Aseara il asteptam pe sot sa vina, ca sa putem pregati in liniste ghetutele(prichindeii adormisera deja). Si iata ca apare in jurul orei 11 cu vreo 3 plase incarcate.
"Ce ai aici?"am intrebat.
"Am primit de unde am fost niste daruri ptr copii."
Bag mana in plasa si scot prima jucarie: O papusa. Scot si a doua jucarie: Un vapor. Deja cand am scos vaporul m-am blocat."Ce e?Nu iti place jucaria. oamenii au daruit ce au simtit ei. uite ce frumoasa e!"
"Sti ce mi-au zis prichindeii ca vor sa primeasca de la Sfantul Nicolae?"
"Nu stiu, zise sotul". "O papusa si un vapor.Ei, ce zici?"
Sotul zambi si nu mai spuse nimic. Dar mie mi-au dat lacrimile.Iti multumesc Sfinte Ierarhe Nicolae ca nu ai trecut cu vederea dorinta cea simpla a inimii lor si le-ai facut asa o bucurie.
Sa nu va spun ce s-a intamplat cand s-au trezit.:)
Anastasia"Wow, nu pot sa cred, mi-a adus o papusa. Si mama mi-a zis ca nu o sa-mi aduca sfantul jucarii"
Timotei"Tata, am primit un vapor! exact ce mi-am dorit! sunt asa bucuros."
Si eu am ramas cu o mare bucurie in suflet si cu convingerea ca intradevar Sfantul Nicolae este prietenul copiilor.

[cristiboss56]

[glykys]

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

[cristiboss56]

Omul de zapada rupse o bucata din luna si o aseza cu grija, in partea stinga, acolo unde auzise el ca oamenii ar avea inima. Gata, acum se simtea parca mai bine. Ninsoarea se oprise de citeva ceasuri bune, cind din casa aparu Gabriela.
-Mami, mami, vino repede sa vezi! Avem un om de zapada in gradina!
Si fara sa mai astepte reactia mamei, Gabriela alerga catre omul imaculat. Il ocoli de trei ori pentru a-l putea admira mai bine. Inca nu-i venea sa creada. Oare i l-a adus Mos Craciun? Dar Mosul soseste abia peste o luna. Deci n-a fost el...
-Hm...pina la urma, voi afla eu cine l-a adus...
Apoi il ocoli din nou de trei ori, pentru a se convinge ca este real.
Omul de zapada, o privi si el cu coada ochiului pe fetita. „Ce face?” Sint sigur ca a mai vazut oameni de zapada. Doar n-o sa se invirta in jurul meu toata ziua!
-Buna dimineata Omule de Zapada! Ce faci? Vrei sa ne jucam?
Azi nu voi merge la gradinita, asa ca am putea sa ne jucam impreuna. Daca vrei...
-Vreau...zise Omul de Zapada, tocmai cind vintul viscoli timid zapada din jurul lor. Gabriela il privi uimita:
-Vorbesti???
-....
-Cred ca mi s-a parut, zise din nou Gabriela, ridicind mirata din umeri.
Oamenii de zapada nu vorbesc. Nu sint la fel ca noi. Si din nou il ocoli de trei ori, iar Omul de Zapada de asta data se convinse ca era probabil un ritual al oamenilor.
-Poti sa pastrezi un secret?
-Vorbesti!!!
-Doar sint om, nu?
-...de zapada...
-Spuneai ca vrei sa ne jucam...
- Da, vreau...dar care e secretul?
-Lasa, ti-l spun mai tirziu.
-Dar de unde ai esarfa aceea minunata?
-E doar o bucata de curcubeu, zise Omul de zapada. L-am vazut pe cer si mi-a placut mult. Dar daca vrei, ti-l dauiesc.
-Nu, mami nu mi-ar da voie, dar daca vrei putem sa facem schimb.Iti dau si eu ceva...uite..o agrafa de par...
-Multumesc! Zise Omul de Zapada, emotionat si doua lacrimi fierbinti pornira din ochii negri, de carbune. Era pentru prima data cind simtea ca traieste cu adevarat printre oameni, ca era si el unul de-ai lor. Dar in acelasi timp il apasa un sentiment de vinovatie.
Iar acum, tu vei inchide ochii, iar eu ma voi ascunde. Tine minte! Trebuie sa tii ochii inchisi. Si sa numeri pina la zece.
-De ce pina la zece?
-Pentru ca asa este jocul si pentru ca atit am invatat la gradinita. Sa nu trisezi!
-Ce inseamna sa trisezi?
-Adica sa nu deschizi ochii.
-Niciodata?
-Doar pina ma ascund...
Si se jucara toata ziua, fara sa le pese de frig. Apoi catre seara, Gabriela ii cinta prietenului eide zapada, un cintec pe care ea il invatase la gradinita:
„Daca vrei sa se traiasca, bate-asa!
Unul altuia zimbeste, uite-asa!
.................................................
Cind il privi, avea lacrimi in ochi. El n-ar fi putut niciodata sa faca asta. Adica sa zimbeasca. Era un om, dar de zapada...
-Nu plinge! Acum se face seara, dar miine dimineata am sa vin sa ne jucam. Sa ma astepti...
-Mai ramii putin!
-Te iubesc Omule de Zapada, dar acum trebuie sa plec. Mama spune ca noaptea trecuta, cineva afurat de pe cer, o bucata din luna. Nu vreau sa ma prinda intunericul aici, acum ca luna nu va mai fi pe cer.
Inainte sa plece, fetita ii darui Omului de zapada, un sarut pe obraz. In usa casei, se opri pentru o secunda si apoi se rasuci brusc:
-Eu cred ca numai un om fara inima, ar fi putut sa fure bucata de luna de pe cer.
-Noape buna, Omule de zapada!
Si omul de zapada, se intrista din nou. Fetita aceasta era minunata. Il facuse sa se simta viu. Era un om de zapada norocos.
In dimineata urmatoare, Gabriela , alerga bucuroasa catre prietenul ei din gradina.
-Ai vazut noaptea trecuta, ca am avut din nou luna pe cer?
Omul de zapada nu raspunse. Dar o auzea...

[cristiboss56]

Doi ochişori priveau trişti şi rugători înspre cerul încremenit de frig. Iar mânuţa întinsă aştepta în zadar o minune cerească. O minune albă. „De ce nu ninge?” – se auzea dezamăgirea, plângând în glasul copilei – „Cum va putea să ajungă Moş Crăciun dacă nu este zăpadă? Vreau să ningă!”. Dar cerul se încăpăţâna să rămână mut.
Chemată de glasul duios al bunicii, fetiţa se grăbi să intre în casă. Aici o aşteptau, binevoitoare: căldura, lumina, mirosul îmbietor al budincii de vanilie, dar mai ales, mâinile făcătoare de minuni ale bunicii. Cuibărită între braţele bătrânei, copila asculta cu nesaţ povestea, de atâtea ori auzită, a naşterii unui prunc sfânt într-o iesle.
Flăcările focului din vatră încremeniră şi ele parcă, ascultând, cu pâlpâiri smerite, povestea. Dintr-un colţ, bradul strălucea, unduindu-şi cu mândrie beteala, ştiindu-se simbol al unei asemenea Sărbători minunate.
Firul poveştii fu însă retezat brusc şi fetiţa sări neliniştită de pe genunchii bătrânei. Emoţia i se putea citi în glas şi în ochii înlăcrimaţi de bucuria neaşteptată: „Bunico, ninge! Ninge!”. Şi fără a mai aştepta vreun răspuns, fărâma de om alergă afară. Privea, fără să se sature, la zăpada cernită şi i se părea că fiecare atingere a unui fulg de nea este asemenea mângâierii unui înger. La poartă, un grup de colindători îşi făcu apariţia. Fericirea era completă. Familia se întregise şi se minunau cu toţii de bunătăţile făcute de mâinile miraculoase ale bunicii. În plus, acum va putea ajunge şi Moş Crăciun...
... Omuleţul de atunci şi omul de mai târziu a învăţat să iubească Crăciunul. Singura diferenţă este aceea că acum nu-l mai aşteaptă pe Moş Crăciun. Aşteaptă doar (re)naşterea copilului din interior, (re)naşterea inocenţei. Şi, cu aceeaşi emoţie, în fiecare an, aşteaptă prima zăpadă.
Am învăţat să iubesc Crăciunul...
doamne ajuta.

În prealabil postat de glykys

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

Îmi vine să plâng... Când eram mici aveam un set de cărticele de Barbu Stefanescu Delavrancea, cu poze, fiecare cărticică fiind o poveste... printre care şi cea de mai sus... E atât de tristă :-))

[cristiboss56]

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

Fulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.
Râsetele colorate devin fundalul muzical al fulgilor de nea care valsează în ritmul căderii lor spre pământul îngheţat şi lipsit de viaţă; doar o fetiţă stătea tăcută într-un colţ, privind întreaga veselie. Ochişorii ei mari şi luminoşi exprimau o uşoară mirare, iar mintea îi era acaparată de următoarele întrebări: de ce atâta fericire? Ce minune aduceau aceşti fulgi de nea?
Un micuţ cristal de apă îi cade pe năsuc…fetiţa ridică ochii şi întinde braţele spre cer. În curând palmele îi sunt acoperite de un strat subţire de steluţe albe şi, ca şi cum atunci ar fi văzut pentru prima dată fulgii de nea, priveşte formele ce se topesc în palmele-i micuţe.
- Maria, vino mai repede, să nu răceşti! Se auzi, brusc, o voce din spate.
Copila îşi întoarce căpuşorul şi îşi priveşte mama. După ce mai admiră încă o dată cerul , se îndreaptă cu paşi repezi spre mămica ei, care o aştepta cu braţele deschise.
- Vino, fetiţa mea! Azi, bunul Dumnezeu ne-a arătat din nou iubirea Sa şi diseara vei putea mânca o supă bună şi caldă.
Ochişorii Mariei erau asupra copiilor zburdalnici.
- Mămică, de ce nu pot să mă duc la şcoală, la fel ca şi ceilalţi copii?
La auzul acestor cuvinte, femeia îşi pleacă privirea. Văzându-i tristeţea ce îi umbrea chipul, fetiţa, cu mânuţele ei micuţe îşi mângăie mama, zicându-i:
- Lasă, nu mai vreau să mă duc la şcoală…nu mai fii supărată!
Zâmbind forţat, femeia îşi ia copilaşul de o mânuţă şi se îndreaptă încet spre casă, când, o nouă întrebare se naşte de pe buzele micuţe:
- De ce este atâta bucurie ?
- Maria, frumoasa mea fetiţă, în curând va fii Crăciunul, iar aceşti fulgi de zăpadă îmbracă totul într-un veşmânt frumos şi divin precum Copilul Sfânt ce s-a născut în iesle.
- Cine este Copilul Sfânt?
- Este Mântuitorul nostru. Îţi voi povesti despre naşterea Sa când ajungem acasă.
Cele doua siluete se pierd în depărtare, urmele paşilor lor dispărând sub covorul fulgilor răzleţi.
Vorbele mamei erau dulci cântări celeste pentru fetiţa care asculta înduioşată povestea făgăduită. În sufletul ei curat se desluşea o luminiţă de negrăit, cum nu se putea întâlni în această lume trecătoare, era lumina credinţei, a prezenţei lui Dumnezeu.
Au trecut trei săptămâni de la aceste evenimente … întreg peisajul a prins viaţă sub domnia luminiţelor multicolore şi a fulgilor ce creeau o lume de poveste. Pe străzile înzăpezite răsunau vocile gingaşe ale copiilor, colindele se auzeau de pretutindeni…era seara de Crăciun, iar întreaga suflare era cuprinsă de bucurie; doar un suflet stătea îndurerat, plângând la căpătâiul mamei sale: Maria.
Mama ei era grav bolnavă, iar bani de medicamente nu aveau. Cu lacrimi în ochi, iese afară din căsuţa sărăcăcioasă şi porneşte în căutarea unui medic; bate la multe uşi, dar aproape nimeni nu-i deschide uşa, iar cei care i-au deschis nu vroiau să o ajute…erau prea preocupaţi cum să sărbătorească.
Maria a rămas singură în stradă, fără nici un ajutor. Frigul începea să o cuprindă, doar lacrimile îi încălzeau pentru o clipă obrăjorii roşii şi reci.
"Voi mai încerca încă o dată…poate în această casă îl voi găsi pe Mântuitor şi El sigur va veni, iar dacă nu este aici mă voi întoarce acasă; mama este singură de mult timp".
Cu paşi mici, se îndreaptă spre uşă şi încearcă din nou, însă în acea casă nu Îl găseşte pe Cel ce îl căuta. Înainte de a pleca, copila îi spune femeii care i-a deschis:
- Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea.
Obosită şi îndurerată, fetiţa se întoarce acasă. Înainte de a intra în curte, vede o femeie sărmană cu un copilaş în braţe; frigul muşca din trupul femeii îmbrăcată cu o haină subţire, iar copilaşul, strâns ţinut la piept, nu contenea să plângă.
Maria, suflet sensibil, se apropie de femeie şi o roagă să intre în casă.
- Nu este o casă mare, dar intraţi, este loc şi pentru voi!
Femeia, după ce o priveşte duios, intră în modestul cămin…. mama frumoasei fetiţe adormise.
- Luaţi această haină; este a mamei, dar nu cred că se va supăra.
- Ce a păţit mama ta? Întrebă femeia, în timp ce lua haina.
- De câteva zile se simţea rău, iar azi starea i s-a agravat…azi, când îl aşteptam pe Mântuitor. În urmă cu câteva săptămâni, mama mi-a povestit cum Maica Domnului, înainte să Îl nască pe Mântuitor, a bătut la multe uşi, dar nu i-a deschis nimeni; eu îi voi deschide.
- Azi Îl sărbătorim pe Domnul Hristos, iar o sărbătoare fără sărbătorit nu există. Nu am aur, smirnă sau tămâie să Îi daruiesc, asemeni magilor…nu ştiu ce sa Îi dăruiesc. Încă nu a venit, dar noaptea nu s-a sfârşit şi ştiu că dacă va veni, mămica se va vindeca.
Mângâindu-i chipul angelic, femeia îi zice Mariei:
- Frumoasa mea, I-ai dăruit deja cel mai frumos cadou. Acum du-te şi culcă-te, eşti obosită şi înfrigurată!
- Nu pot. Dacă vine Mântuitorul în timp ce dorm şi se va supăra că nu L-am primit?
- Nu se va supăra dacă dormi. El iţi cunoaşte sufletul şi ştie cât de mult Îl iubeşti.
Copil ascultător, Maria se întinde pe pat şi, obosită, adoarme. O mireasmă plăcută se răspândeşte prin aer, iar întreaga cameră este cuprinsă de o lumină lină.
Maria, deranjată de lumină, deschide încet ochişorii şi vede minunea, neaşteptata minune. Femeia aceea sărmană dispăruse, iar în locul ei era Maica Domnului; era atât de minunată., încât orice frumuseţe pământească păleşte în faţa ei, iar în braţe îl ţinea pe Pruncul Sfânt, pe Dumnezeu.
Fetiţa clipeşte de două ori, credea că visează, dar în curând îşi dă seama că totul este aievea. În faţa minunii, graiul îi dispare, doar ochişorii ei vorbind despre starea prin care trecea, sclipind precum doi aştri.
Maica Preacurată se apropie de patul femeii bolnave, iar Pruncul Sfânt îşi întinde mânuţele, atingându-i creştetul şi binecuvântând-o.
Dintr-odată, tavanul dispare, afişându-se superbul tablou celest; stelele străluceau cu atâta intensitate, încât întunericul, stingherit de lumina acestora, s-a retras, cedându-i locul strălucirii mirifice.
Maica Domnului priveşte spre fetiţa, care, simţindu-se descoperită, închide brusc ochişorii. Zâmbind, Maica Sfânta merge spre patul unde fetiţa dormea şi o sărută pe frunte, iar Mântuitorul îi mângâie părul mătăsos.
Maria deschide un ochişor, dar nu mai reuşeşte să distingă nimic, totul era înconjurat de lumina divină. Ridicând ochişorii spre cer, observă cea mai măiastră stea pe care o văzuse vreodată; clipeşte de trei ori…într-o fracţiune de secundă, totul a revenit la normal, sublima imagine a cerului înstelat dispărând.
Dorinţa i se îndeplinise, Mântuitorul şi Maica Sa au fost în modesta ei căsuţă. Fetiţa se coboară din pat şi se îndreaptă spre mămica ei care, auzindu-i mişcările, se trezeşte. O altă bucurie îi umple sufletul frumos şi inocent: mămica ei s-a vindecat, durerile cele cumplite părăsind trupul slăbit.
"Of, nu i-am oferit nimic Mântuitorului şi Maicii Sale, iar ei m-au vizitat şi mi-au vindecat şi mămica’’ cugeta fetiţa, în timp ce braţele protectoare ale mamei sale o cuprindeau într-o dulce îmbrăţişare. Lacrimile îşi fac din nou simţită prezenţa…Maria plângea pentru că nu i-a făcut nici un cadou Mântuitorului de ziua Lui.
O rază jucăuşă pătrunde prin fereastră, iar fetiţa aude o voce dulce şi blândă care îi şopteşte suav: "îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit inima ta’’.
Credinţa este puntea ce leagă pământul de cer, floarea albă ce întregeşte coroana tuturor virtuţilor, credinţa este actul suprem, cadoul cel mai minunat pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi.
"Credinţa este pentru suflet, ceea ce este ochiul pentru trup.’’..
doamne ajuta.


Nicolae Veselin

[glykys]

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.
Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în*veş*mân*tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…
De multă vreme, clopotele de bronz - veche danie domnească - nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuşi şi mai puţini moşnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinsteşte prin muncă susţinută. Rar păşea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spaţiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi ei cu privire la cele sfinte.
În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenţiei teologice, când, nestingheriţi de nimeni - ba chiar încurajaţi de profesorii lor - hălăduiau prin Sibiu, colindând - şoapte cântate - de Naşterea lui Hristos. Şi seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, şi de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuşi Dumnezeu îl iubeşte, câtă vreme au fost oameni care au cerut - în taină, ce‑i drept - spovedanie, şi cărora le‑a purtat Euharistia ca dar şi semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceaţa înserării un grup de copii ce‑şi încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălţă la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte şi reci ale puşcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colţul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Şi de‑aceea, când ieşea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la muşunoaiele de pământ parcă mereu reavene.
Zidul gri se înălţa chiar faţă‑n faţă cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorţeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea, înnebunitor de tăcute - uneori auzeai jarul din capătul ţigării gardianului din foişor - de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătraţi şi zăbreliţi ai ferestrelor se pornise Colindul. Oraşul, adâncit în muţenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc şi bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Muşunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.
Nu mai ştia când i se alăturară copiii. Nici nu‑şi aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâşia de pământ îngheţat dintre trotuar şi zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Şi glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toţi bunicii şi părinţii ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care - înşubaţi, căci se pornise frig şi vânt - purtând în căuşul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaş, dezmorţind oasele uitării. De după gratii, ca din nişte gropi comune, glas de bărbaţi adevăraţi. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Şi oraşul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.
Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalţi. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid şi de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârşiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc şi‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas şi ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi - în ziua Naşterii Celui de Sus - biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenţi şi pe gardianul care, cu o seară înainte, îşi scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” - îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoştea acum - feţe aduse la lumina zilei - pe fiul comandantului de Penitenciar şi pe fetiţa şefului miliţiei locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuşi îi apărase pe ai Lui?…
Când căutară la sfârşit de Liturghie colind de Naşterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.

* * *

Undeva, în cimitirul oraşului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihneşte în Domnul robul lui Dumnezeu preotul…“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naşte, întâmpinaţi‑L!…”
De dincolo de zid, un monument alb şi înălţat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinaţi deja de Hristos.
Şi pentru unii, şi pentru alţii am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…

http://www.agnos.ro/blog/2009/10/24/...d-intunericul/