Remember

[cristiboss56]

În data de 31 ianuarie 2017 se împlinește un an de la proclamarea canonizării Sfântului Ioan Iacob în Patriarhia Ierusalimului.

Ceremonia de proclamare a canonizării sfântului român a fost condusă de Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, care a oficiat atunci Sfânta Liturghie împreună cu unsprezece ierarhi din diferite țări.

Citirea Tomos-ului de canonizare s-a făcut în prezența delegației Patriarhiei Române condusă de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Hotărârea de proclamare a canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ a fost luată în şedinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului din toamna anului 2015.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, având zi de prăznuire 5 august, data trecerii sale la Domnul.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crainiceni, județul Botoșani, primind la botez numele de Ilie. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica sa Maria, iar mai apoi de unchiul său Alecu Iacob, care l-a ajutat să continue gimnaziul şi liceul.

In anul 1933, intra în obştea Mănăstirii Neamț, condusă atunci de viitorul Patriarh al României, Nicodim Munteanu, unde peste trei ani este călugarit cu numele de Ioan.

Pleacă în Ţara Sfântă unde trăieşte mai întâi ca pustnic, iar după doi ani intră în Mănăstirea Sfântul Sava. În anul 1947 a fost hirotonit preot şi instalat ca egumen al Schitului românesc Sfântul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, unde a rămas până în anul 1952.

Ultimii opt ani din viață i-a petrecut într-o peșteră greu accesibilă, numită Sfânta Ana, din apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici a murit la 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. La 20 de ani de la trecerea sa la cele vesnice, i-a fost deschis mormântul unde i s-a găsit trupul plin de mireasmă. Acesta a fost așezat spre închinare în biserica Mănăstirii Sfantul Gheorghe Hozevitul.

[cristiboss56]

În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2017 drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în Episcopia Caran*se*be*șului s-a statornicit ca anul acesta să se comemoreze Episcopul martir Veniamin Nistor și alți apărători ai Ortodoxiei din Banat, întrucât acest ierarh şi-a pus toată dragostea pentru Biserică, pentru slujitorii ei şi pentru toți credincioșii, cât timp a păstorit la Caransebeș. La 5 februarie 1949, istorica Episcopie a Caransebeşului a fost desfiin*țată, deoarece a fost acuzată de colaborarea şi susţinerea rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului. În acest timp, credin*cioșii eparhiei au fost conduşi pe calea mântuirii de Episcopul Veniamin Nistor, cel care a fost obligat să se retragă ca pensionar la Alba Iulia, unde îndeplineşte funcţia de stareţ al Mănăstirii „Sfânta Treime” (Catedrala Reîntregirii). Tot în data de 5 februarie 1963, în vârstă de 77 ani, Episcopul martir al Caranse*beșului, Veniamin Nistor, a trecut la Domnul şi a fost înmormântat lângă Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia. Ținând cont de aceste fapte, duminică, 5 februarie 2017, în toate bisericile parohiale, precum și în toate așezămintele monahale din cuprinsul Episcopiei Caransebe*șului se va oficia o slujbă de pomenire pentru Episcopul martir Veniamin Nistor, la sfârșitul căreia se va da citire unui cuvânt în care se evocă personalitatea ierarhului, precum și importanța contribuției pe care și-a adus-o la activitatea Episcopiei Caran*se*beșului. „Datoria noastră de a ne cinsti înaintașii și activitatea lor nu se rezumă strict la comemorarea lor în activități culturale, ci în primul rând se rezumă la manifestarea recunoștinței noastre față de aceștia prin rugăciune. Episcopul Veniamin Nistor este considerat martir pentru că, odată cu martirizarea Episcopiei Caransebeșului în anul 1948, și el a fost retras din scaunul episcopal și trimis cu domiciliul forțat. De aceea, episcopia noastră mai ales prin rugăciune, în ziua trecerii lui la cele veșnice, face pomenire prin aceste slujbe întru amintirea episcopului martir”, a concluzionat arhim. Casian Rușeț, consilier cultural al Episcopiei Caranse*beșului.

[cristiboss56]

Se împlinesc astăzi 92 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române.

În data de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, întrunit la Bucureşti, lua hotărârea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române. Însă, procesul care a dus la această ridicare în rang a Bisericii noastre a început imediat după Marea Unire din anul 1918.

Această idee a fost formulată pentru prima dată de Gheorghe Ciuhandu în cadrul Congresului preoţimii ardelene de la Sibiu, în 1919. După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii româneşti, istorici precum Nicolae Iorga sau Ioan Lupaş, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea, ales la sfârşitul anului 1919, dar şi Regele Ferdinand au continuat să prezinte această necesitate ca un fapt firesc, a declarat pentru Trinitas Tv Pr. Cons. Florin Șerbănescu de la Sectorul Cultură și Patrimoniu Religios al Patriarhiei Române.

La sfârşitul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan la Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie. În acest fel, Mitropolitul primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române. Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.

Propunerea a fost inclusă pe Ordinea de zi a Sfântului Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1925 condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.

În urma tuturor luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“. Cu acest prilej s-a amintit de rolul important al Ortodoxiei româneşti de-a lungul timpului.

În încheierea istoricei întruniri sinodale a luat cuvântul Mitropolitul primat Miron, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră înfiinţarea Patriarhiei. De asemenea, a prezentat câteva gânduri ce urmau să constituie un adevărat program al anilor de patriarhat. Printre aceste dorinţe se număra şi aceea de a înălţare a unei Catedrale, în concordanţă cu rangul de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.

Să nu uităm că, printre altele, în cuvântul rostit de Patriarhul Miron Cristea îndată după înscăunare a vorbit răspicat şi despre necesitatea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, a relatat pr. Cons. Florin Șerbănescu.

Apoi, înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. La 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand.

Atât Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 1885, cât şi ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925, au fost rezultatul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, mai ales în plan diplomatic, precizează Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.

Într-un cadru solemn, înscăunarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc la 1 noiembrie, în acelaşi an.

[cristiboss56]

Anul acesta, în data de 19 februarie 2017, se împlinesc 141 ani de la nașterea lui Constantin Brâncuşi. De-a lungul anilor de activitate, sculptorul român a reușit să creeze obiecte artă care au fost apreciate la nivel global.

Viața

Constantin Brâncuşi s-a născut la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj. Școala primară a urmat-o la Peștișani și Brădiceni.

La Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Mai târziu, este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902.

Artistul părăsește România în anul 1903 pentru a se îndrepta spre Franța. Doi ani mai târziu, în anul 1905 este admis la cea mai importantă academie de arte plastice a momentului, École Nationale Supérieure des Beaux-Arts.

În anul 1906 expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon dʼAutomne, Paris. 8 ani mai târziu deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii, la Photo Secession Gallery din New York. Din acel moment devine tot mai faimos în întreaga lume.

În data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși trece la cele veșnice. Pe 19 martie, după slujba prohodirii, este înmormântat în Cimitirul parizian Montparnasse.

Volumul Brâncuși Sculptor Creștin Ortodox

Apărut la editura Trinitas, volumul Brâncuși Sculptor Creștin Ortodox al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prezintă credința și spiritualitatea creștin-ortodoxă în opera lui Constantin Brâncuși.

Într-un cuvânt adresat cu ocazia comemorării lui Constantin Brâncuși, Preafericirea Sa a evidențiat că publicarea acestui text este un omagiu pios adus memoriei celebrului sculptor român.

[cristiboss56]

Acum 116 ani, în data de 22 februarie, s-a născut vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, în satul Suiești din județul Vâlcea.

Al treilea Patriarh al României a avut o activitate importantă în apărarea și afirmarea ortodoxiei românești în vremuri grele. Anul 2017 a fost declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Ioan Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori, buni creştini, de la care a moștenit educația creștină și calitățile de bun administrator.

Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată (Almanah Bisericesc 2001)

Preotul și învățătorul Ioan Marina

În perioada 1915 – 1923 a studiat la Seminarul teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursurile la Facultatății de Teologie din București, devenind licențiat în teologie în anul 1929.

În perioada 1923 – 1926 a fost învățător la sat, în județul Vâlcea; în 1924 s-a căsătorit cu Lucreția Popescu și a devenit preot în satul Băbeni. În 1932 este numit director al Seminarului pe care îl absolvise.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției în data de 18 noiembrie 1935, urmând să crească singur cei doi copii ai săi: Silvia și Ovidiu. La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale.

Preasfințitul Justinian Vasluianul

La propunerea Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința din 30 iulie 1945, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

Mitopolitul Justinian

În data de 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun. Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul a fost numit de Patriarhul Nicodim locțiitor al scaunului mitopolitan, până la alegerea titularului. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina. În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă.

Patriarhul Justinian Marina

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani. Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării (din Gramata Sinodală de instalare).

În 29 de ani de patriarhat au avut loc o seamă de evenimente care au crescut prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut pe Patriarhul Justinian o figură reprezentativă a întregii ortodoxii:

Canonizarea primilor Sfinți Români (1955) și generalizarea cultului sfinților ale căror moaște se găsesc în țara noastră;
Înființarea unor așezăminte sociale pentru clericii bătrâni și bolnavi;
Reorganizarea învățământului teologic ortodox (1948);
Revenirea a 37 de preoți și protopopi greco-catolici, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (1 octombrie 1948);
Întreținerea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine;
Inițierea unor relații cu Bisericile Vechi Orientale, prin vizite reciproce;
Reintrarea Bisericii Ortodoxă Române în Consiliul Mondial al Bisericilor (1961);
Activitate tipografică importantă: Biblia Sinodală (1968 și 1975) multe cărți de cult, lucrări, periodice, traduceri.
Locașe de cult: s-au construit din temelie 302 biserici și au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici.
Patriarhul Justinian a fost ținut la domiciliu forțat, la schitul Dragoslavele, timp de 6 luni, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi primite în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii.

Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe, camuflate sub un discurs «favorabil» pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, cu un rol nesemnificativ în societate. (Părintele Patriarh Daniel)

Patriarhul Justinian a încetat din viață în data de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, după o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus într-un mormânt în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București.

[cristiboss56]

*****editat

[cristiboss56]

Se implinesc 10 ani de când mulțimea de cler și popor adunată la Gledin în fața icoanei Episcopului Pahomie al Romanului și-a unit glasul cântând pentru prima dată imnul cuvenit unui sfânt ierarh.

Viața de sfințenie, evlavia și înțelepciunea în păstrarea dreptei credințe și chipul de părinte duhovnicesc[1] sunt temeiuri pentru care ierarhul Pahomie a fost înscris alături de ceilalți sfinți români în calendarul ortodox, având ca zi de prăznuire data de 14 aprilie. Iniţiativa canonizării Sfântului Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, născut spre sfârșitul secolului al XVII-lea în micul şi străvechiul sat românesc Gledin, a aparţinut Mitropolitului Bartolomeu Anania. Acesta a inclus spre sfârșitul vieții și în testamentul său ca cinstirea și cultul Sfântului Pahomie să fie neîntreruptă peste generații.

Pe 14 aprilie 2007, în prezența a 25 de ierarhi înconjurați de preoți și credincioși, s-a dat citire Tomosului Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh Pahomie. La acest eveniment desfășurat la Gledin a participat și Preafericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, care a răspuns invitației Înaltpreasfințitului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Prezența delegației Bisericii Ortodoxe din Ucraina a fost un semn de aleasă prețuire arătat sfântului care a fost viețuitor și al Lavrei Pecerska din Kiev. La eveniment a participat și o delegație din partea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, din care au făcut parte Arhimandritul Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Iașilor și Arhimandritul Benedict Sauciuc, starețul Mănăstirii Neamț.

Isihia trăită în rugăciune și în studiul scrierilor patristice a fost idealul pentru care a luptat călugărul nemțean Pahomie, numit și „liniștitorul de sub Muntele Chiriacu” sau „liniștitorul din Sihăstria Pocrovului”[2]. În Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ierarhul ardelean este consemnat ca un vrednic slujitor al Bisericii strămoșești, contribuind prin râvna și osteneala sa la îmbunătățirea vieții spirituale din eparhia Romanului, pe care a păstorit-o.

Însă Sfântul Pahomie rămâne cunoscut mai ales ca un iubitor al rugăciunii și scrierilor Sfinților Părinți. Astfel, cu bucurie sfântă scria într-una dintre însemnările sale: „Dumnezeu Care a zis să lumineze lumina, adică întunericul, Acela a descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru, cel ce şedea întru întunericul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum a strălucit soarele dreptăţii al credinţei celei bune. Tot neamul nostru românesc, toată suflarea, să-L laude pe Domnul Iisus Hristos”[3].

Inima lui a rămas legată o dată pentru totdeauna de Schitul Pocrov din Poiana Raiului, locul unde a aflat iluminarea spirituală. După ce renunță la stăreția Mănăstirii Neamț, cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, se retrage aici și întemeiază o comunitate mică de sihaștri. La scurt timp este ales episcop de Roman, iar după șapte ani de păstorire revine la sihăstria sa, ridicând în anul 1714 o biserică de lemn închinată Acoperământului Maicii Domnului. Vitregiile vremii au încercat credința și liniștea sfântului, astfel încât, aflat departe de locul său drag și de neamul său, s-a săvârșit la Lavra Pecerska pe când era abia trecut de 50 de ani.

Marele istoric Nicolae Iorga îl remarca pe ierarhul Pahomie ca fiind „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp.[4]. Este necesar să amintim că Episcopul Melchisedec al Romanului are cea mai importantă contribuție la biografia înaintașului său, pe care îl admira ca pe un iubitor de liniște. Astfel, în ,,Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman”[5], redă viaţa și petrecerea întemeietorului Schitului Pocrovului, scrise de un ucenic anonim în Pomelnicul mare al schitului. În anul 1885, căutând mormântul episcopului Pahomie în lavra kieviană, Melchisedec găsește doar inscripția de pe capacul cutiei în care s-au aflat moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan duse la Kiev de Episcopul Pahomie, în care era menționat că: „a vieţuit opt ani în Lavra Pecerska, unde a murit şi a fost îngropat înaintea marilor uşi ale bisericii. Anul 1724 luna aprilie 26 zile”[6].

Dragostea Sfântului Pahomie față de locașul de la Pocrov, cât și prezența lui după moarte, simțită de către monahii viețuitori aici, au fost confirmate de descoperirea cinstitelor sale moaște. Astfel, în data de 9 octombrie 2013, în urma unor lucrări de renovare, în pronaosul bisericii s-au aflat în chip minunat osemintele unui sfânt. La scurt timp s-a descoperit în Cazania lui Varlaam și însemnarea lui Lazăr Ursu, ucenicul ierahului Pahomie, care menționează că: „Această sfântă carte, cu bune învăţături şi de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu, smeritul ieromonah Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărţile la Podolia, când am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile”[7]. Aceaste mărturii ne-au determinat să credem că moaștele descoperite în chip minunat în biserica de la Pocrov sunt ale Sfântului Pahomie.

Rugăm pe Sfântul Pahomie, la această sărbătoare, să ne ocrotească cu dragostea lui și să ne dăruiască tuturor bucuria Învierii lui Hristos!

[1] Tomos Sinodal, text definitivat de Comisia Sinodală pentru Canonizarea Sfinţilor Români la 13 noiembrie 2006 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 4778 din 14 noiembrie 2006. apud Slujba, viața și canonizarea Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, Editura Renașterea 2007, p. 61

[2] Constantin Voicescu, Schitul Pocrov și importanța lui pentru viața și cultura bisericească din Moldova în sec. al XVIII-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1972 XC, nr.7-8 p. 16; Nicolae. Iorga, Istoria Bisericii Române, p. 95.

[3] Pr. Nicolae Feier, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, Editura Renașterea, 2007, p. 57.

[4] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, Editura Ministerului de Culte ,1928, p. 35.

[5] Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, vol. II, Bucureşti, 1874-1875, pp. 322-352.

[6] Cronica Romanului şi Huşilor, Academician Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului ‒ Volum omagial dedicat unui veac de la moartea sa, 1892-1992, p. 196.

[7] I. Caproșu și E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei, vol. I, Editura Demiurg, Iași, 2009, p. 434.

[cristiboss56]

În fiecare an, în data de 1 mai, este celebrată Ziua internaţională a muncii. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, ca Ziua internaţională a muncitorilor. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Sfântul Apostol Pavel a legat munca de învăţătura despre mântuire, căci fiecare, din lucrarea mâinilor sale, să facă şi milostenie, să dea celui care are nevoie (Efeseni IV, 28) şi „să faceţi fiecare ce are de făcut, şi lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat porunca” (I Tes. IV, 11).

De asemenea, acelaşi apostol, în prima epistolă către Tesaloniceni spune dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (cap. III, vs. 10).

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la o activitate prin muncă, spre iubirea aproapelui, pentru ajutorarea celor lipsiţi. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că munca este un factor de desăvârşire personală, căci ea curăţă mintea de gânduri deşarte şi ţine mintea trează şi oferă sănătate trupească.

Să nu dispreţuim munca şi să nu învinuim lucrarea. Căci chiar înainte de a obţine Împărăţia Cerurilor, ne procură pe pământ cea mai mare răsplată, o plăcere curată: şi nu numai o plăcere curată, ci ceea ce este mai însemnat ca plăcerea, o sănătate neschimbăcioasă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Vasile cel Mare, în cap. 37 al Regulilor monahale, consideră că munca este o poruncă divină: vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei X, 10). Totodată, îndeamnă ca evlavia sa să nu fie un pretext spre lene, ci un îndemn la muncă întrucât muncim şi din dragostea aproapelui, iar cel ce nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 359 ani de la târnosirea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din București, ctitoria domnitorului Constantin Șerban Basarab, actuala Catedrală Patriarhală.

În data de 6 mai 1658, Patriarhul Macarie III al Antiohiei și Mitropolitul Ștefan al Țării Românești, împreună cu ierarhi, egumeni, preoți și diaconi, în prezența ctitorului și a familiei sale, a oficiat slujba de sfințire a locașului care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală Patriarhală.

De-a lungul a trei secole și jumătate de existență, Catedrala din Dealul Mitropoliei a fost locul în care s-a scris istoria Bisericii noastre, de la întronizări de mitropoliți și patriarhi și până la impresionantele pelerinaje la moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou sau la ale altor sfinți.

Monument de arhitectură dintre cele mai reușite ale secolului al XVII-lea, Catedrala și-a păstrat până astăzi caracteristicile și aspectul inițial, cu toate modificările suferite de-a lungul timpului.

Înrudită îndeaproape cu biserica Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, atât în ceea ce privește planul, cu naosul în formă de treflă, cât și numărul, și dispoziția coloanelor din pronaos și a turlelor, Catedrala prezintă totuși, față de modelul argeșean, însemnate deosebiri: este mai mare, are pronaosul supralărgit, spre a fi mai încăpător, și un pridvor spațios la intrare cu arcade pe stâlpi robuști de zidărie.

Înălţată ca biserică de mă*năstire şi închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ctitoria domnitorului Constan*tin Şerban Basarab (1654-1658) şi a lui Radu Leon Voievod (1664-1669) a fost zidită pe locul unei mai vechi biserici de lemn, construită de Oprea Iuzbaşa, şi a fost sfinţită în 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinţilor, de Patriarhul Macarie III al Antiohiei, împreună cu Mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, Epis*copul Dionisie al Râm*ni*cului şi Serafim al Buzăului.

În acest sfânt locaş, care a devenit, la zece ani de la ctitorire, Catedrală mitropolitană (1668), iar după alţi aproxi*mativ 260 de ani, Cate*drală Patriarhală (1925), s-au petrecut cele mai importante eve*nimente ale Bisericii Orto*doxe Române: Sfinţirea Sfân*tului şi Marelui Mir – începând cu 25 martie 1882, lecturarea Tomos-ului de recunoaştere a autocefaliei Bise*ricii Ortodoxe Române (25 apri*lie 1885), instalarea multor mitropoliţi, ridica*rea Bise*ricii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), iar din anul 1925, întronizarea patriarhilor României, hirotonii de arhierei şi numeroşi clerici, evenimente bisericeşti şi politice ale Ţării Româneşti şi mai târziu ale României.

Surse bibliografice:

Colina Bucuriei. Catedrala Patriarhală. Vol. I – Editura Cuvântul Vieții, București, 2008.
Slujind lui Dumnezeu în Catedrala Patriarhală, Arhim. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2013.

[cristiboss56]

Este un mare scriitor şi poet creştin. Iar după unii critici, cel mai mare fabulist român din secolul XX. A ştiut să convertească în mod autentic credinţa într-o creaţie poetică profundă. Vasile Militaru a fost arestat în 1959 de Securitate pentru „vina” de a „deţine publicaţii interzise”, adică religioase, şi a fost condamnat, potrivit unei hotărâri a Tribunalului Militar Craiova, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă şi confiscarea totală a averii. Bolnav, încolţit de torţionari nemiloşi, şi-a dat sufletul în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea vâlceană Ocnele Mari.
Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, într-o familie numeroasă, din comuna ilfoveană Dobreni-Câmpurelu. Cu toate că au fost oameni simpli, părinţii săi, Gheorghe şi Dinca, au ştiut să-şi crească copiii în pură tradiţie creştin-ortodoxă românească. Cel care avea să ducă mai departe cu onor numele neamului, Vasile, s-a remarcat din primele clase primare ca un mare iubitor al cărţii. Citea cu nesaţ volume din biblioteca şcolii şi pe cele ale unui vecin din sat. Autodidact, cu o inteligenţă peste medie, cunoştinţele desprinse din lecturile timpurii l-au ajutat să-şi dezvolte orizontul cunoaşterii şi să scrie versuri de la vârsta de 15 ani. Compoziţiile sale au fost văzute de Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, care îi fac intrarea în lumea literaţilor. La vârsta de 18 ani a debutat în revista „Literatură şi artă română”, condusă de M. Pătraşcu, moment în care a început colaborarea şi cu alte reviste, ca „Flacăra”, „Drum nou” şi la ziarul „Universul” al lui Stelian Popescu. În anul 1919, a publicat volumul de poezii „Stropi de rouă”. Au urmat tipăriturile cu basme, poezii patriotice („Cântare neamului”, „Doina”), precum şi primul volum de „Fabule” în 1928. Totodată, îşi consacră timp poeziei religioase. În anul 1933, a apărut „Psaltirea în versuri”, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română. Între anii 1926-1955, a trudit neobosit la „Divina zidire”, carte rămasă în manuscris, care cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi.
Animat de un puternic spirit civic, în anul 1936, a publicat volumul „Cântecile crinului” cu intenţia clar exprimată de poet „de a contribui la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. De asemenea, a însoţit Armata română în războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei. A îmbărbătat ostaşii cu cântece şi poezii patriotice, versuri adunate mai apoi în volumele „Eroii de la Stalingrad” (1943) şi „Atacul”.
După bolşevizarea României, Vasile Militaru nu a mai putut publica nici un rând. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, a compus poezii religioase care alcătuiesc „Poemele nemuririi”, „Şoaptele îngerilor”, poemul „Biserica Bucur Ciobanul”, „Cartea lui Iov”, „Scară către Dumnezeu”, toate tipărite postum după 1999.
Nedreapta condamnare
Sentinţa nr. 390 din iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova consemnează: „Condamnă pe inculpatul Militaru Vasile, născut în anul 1885, luna septembrie, ziua 21, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea Bucureşti, fiul lui Ghiţă şi Dinca, de profesie funcţionar, domiciliat în com. Bucureşti, str. Luiblanc (sic!) nr. 8, la 20 (douăzeci) ani de temniţă grea, 10 (zece) ani de degradare civică, cu aplicarea art. 31 CP, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 (doisprezece) ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise (sublinierea noastră, n.t.)… Conform art. 101 CP, va executa pedeapsa cea mai mare. Conform art. 25 pct. 6 CP s-a dispus confiscarea totală a averii personale. I s-a comutat detenţia preventivă de la 8 ianuarie 1959 şi a fost obligat la 1.000 (una mie) lei cheltuieli de judecată”. La data condamnării, funcţionarul Ministerului Lucrărilor Publice avea vârsta de 74 ani. Printre „publicaţiile interzise”, despre care se face vorbire în sentinţa dată de tribunal s-au numărat „Divina zidire”, „Poemele nemuririi”, „Cartea lui Iov” în versuri, precum şi „Dumnezeiasca liturghie”.
Poetul patriot a fost arestat la 8 ianuarie 1959 de către Securitate. O parte din detenție a făcut-o la Pitești, apoi la închisoarea din Craiova, unde se va judeca și procesul său. Sentința a fost dată la 20 iunie 1959. Ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, întrucât la percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase.
La puţin timp de la condamnare, la 8 iulie 1959, poetul Vasile Militaru a trecut la cele veşnice în penitenciarul Ocnele Mari, Vâlcea. După 25 de ani, prin strădania devotatei sale soţii, Ecaterina Militaru, Tribunalul Militar din Bucureşti a dispus încetarea urmăririi sale penale, „incriminarea fiind stinsă prin deces”. Rămăşiţele pământeşti ale poetului odihnesc la Cimitirul Bellu.
Rugăciune
Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă, o comoară,
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.
Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.
Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.
Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.
Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două,
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.
Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.
Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.